Menirea sistemului personalitate este realizarea unei adaptări optime la mediu, obţinerea unei echilibrări favorabile existenţei sale biologice şi sociale. Personalitatea, ca sistem dinamic deschis dialogului cu lumea, implica ideea de autodeterminare, autoconducere, autodefinire a drumului în viaţă.Caracterul este considerat ca o totalitate de trăsături esenţiale şi stabile, deviate din orientarea şi voinţa omului. Din punct de vedere genetic, caracterul se explică prin interiorizarea relaţiilor externe, ca urmare a integrării treptate într-un sistem de relaţii sociale.
Plecând de la sensul etimologic al cuvântului caracter, care în limba elenă însemnă pecete, tipar, vom înţelege însuşirile de voinţă ale caracterului ca particularităţi psihice, specifice fiecărui om şi care se exprima în conduita sa voluntară. Aceste însuşiri au o semnificaţie morală, evidenţiază esenţa socială a omului, raporturile sale cu ceilalţi membri ai societăţii.
Nu orice manifestare sporadică, întâmplătoare poate fi numită însuşire de voinţă a caracterului. Pentru a putea fi interpretată astfel, ea trebuie să fie o însuşire stabilă, să se manifeste ori de câte ori împrejurările respective o solicită. De asemenea, nu orice eforturi neînsemnate, orice tendinţe palide de învingere a obstacolelor pot căpăta atributul de însuşire voluntară de caracter. Numai dacă se exprimă cu pregnanţă, dacă devin dominante în comportament, aceste manifestări pot fi considerate ca atare.
Viaţa şi împrejurările impun luarea unor hotărâri neîntârziate care să fie în acelaşi timp bine gândite şi stabile. Despre omul deprins să procedeze astfel, se spune că are spirit de hotărâre. El nu ezită, nu oscilează fără rost între mai multe căi, nu acţionează pripit, înainte de a se fi gândit suficient, nici nu amâna trecerea la îndeplinirea hotărârii luate.
Strâns legată de spiritul de hotărâre este iniţiativa, capacitatea de a începe o acţiune nouă şi de a o realiza. Ea presupune gândire suficientă, proiectarea rezultatelor la care urmăreşti să ajungi, cunoaşterea posibilităţilor de care dispui, pentru că numai astfel iniţiativa poate deveni realitate.
Capacitatea de a duce actul de voinţă până la realizare, de a înfrunta orice piedici şi greutăţi ivite în calea scopului propus, se numeşte perseverenţă. Calitatea de a fi stăruitor, consecvent în acţiuni este susţinută de claritatea şi forţa scopului propus, de impulsionarea afectiv-motivaţională.
Într-adevăr, interesul pentru acţiunea desfăşurată, satisfacţia trăită în aşteptarea victoriei, speranţa înfăptuirii sunt însemnaţi factori dinamizatori. „Dacă nu reuşiţi de la început în stradaniile voastre, dublaţi stăruinţa şi nădăjduiţi”, afirma istoricul Plutarh.
Uneori, perseverenţa poate acţiona în situaţii limită.
La antipodul perseverenţei stă cedarea cu uşurinţă în faţa dificultăţilor, delăsarea. Unii oameni renunţă la lupta de la primul impediment. Alţii, deşi au la început tăria să înainteze, nu rezistă greutăţilor până la capăt şi cedează pe parcurs. Alţii, cedează aproape de momentul când să atingă piscul.
Independentă, ca trăsătură de voinţă, exprimă capacitatea omului de a se conduce potrivit cu prevederile proprii, în funcţie de convingerile şi aprecierile sale. Omul independent nu întoarce spatele părerilor sau sfaturilor celorlalţi, ci le primeşte, dar numai după ce le-a judecat critic şi le-a găsit bune.
Reversul spiritului independent, este sugestibilitatea, acea însuşire negativă, care îl caracterizează pe omul de acord cu toţi şi toate, care nu are o opinie proprie; el se lasă condus de părerile celorlalţi.