Dintotdeauna, am considerat contradictiile o cale autentica de a ajunge la ideile de baza ale unei persoane si ocazia perfecta de a descoperi mici pete de culoare, de care nu stiai ca exista in peisajul pe care l-ai pictat acum ceva timp despre El/Ea. Daca dai dovada de maturitate si ramai pe pozitie, poti privi spectacolul derulat dintr-o perspectiva constructiva. Scenariul este plin de replici jucause, actorii sunt ancorati in discutie, vorbesc plin de pathos si nu vrei decat sa mergi pana in panzele albe cu o discutie interminabila.
Piesa umana se desfasoara in urmatoarele conditii: o lumina aprinsa se contureaza la orizont si privirile taioase se imbina in aer, rezultand o idee stranie, contradictorie. Urmeaza primii pasi spre cupa gloriei, te gadila satisfactia unei replici bine gandite si spontane. Actorul celalalt (adversarul) nu se lasa mai prejos si-si prezinta propriile crezuri, adevaruri de viata. Urmeaza o perioada plina de intensitate….cand deodata…..un zambet ascuns iese la suprafata….si realizezi ca nimic nu s-a facut cu superficialitate, iti dai seama ca ati pus suflet amandoi in discutia respectiva…si nu vrei decat, decat sa descoperi mai multe despre tema in sine. Vine randul tonului cald, a cuvintelor creionate de suflet si a sentimentelor imprumutate de Cer.
Este o nevoie acerba de comunicare, de socializare si aceste lucruri imping involuntar sau nu, spre contradictii. Cum orice lucru are un scop, asa si contradictiile trebuie sa motiveze o persoana sa-si sustina cu tarie punctele de vedere, dar sa porneasca de la premiza ca in fond, a te contrazice cu cineva, nu inseamna a te certa, a reactiona impulsiv.
La urma urmei, contradictiile sunt doar replici paralele, care ar trebui sa mearga pe linii de ratiune.