Aseară am privit Luna. Parcă am văzut-o însă pentru o eternitate. Ea aduce nebunia unor iluzii deşarte. Ştiu însă că a fost pusă atât de sus numai ca să nu o luăm în mâini. Ne-am crede stăpânii timpului. E la fel, mereu neschimbată. Nu a obosit să stea aşa agăţată de la începutul timpurilor? Ea de ce poate fi loială Pământului timp de mii de ani şi noi nu putem să ne încredinţăm cuiva nici măcar pentru o secundă? Nu-l părăseşte niciodată şi ştiu că niciodată nu o vom putea atinge cu adevărat oricât ne-am dori. Chiar dacă primul om a păşit pe Lună acum ceva decenii, nu a putut-o atinge de aici de jos. Nu poţi rămâne cu picioarele pe pământ năzuind la cer… Mă mulţumesc să o văd oglindită în apa unui lac. Aş avea impresia că e Înăuntru. Şi se face întuneric… E un nor care a acoperit-o pe frumoasa Selena. Pentru o clipă vroiam să-i strig să mă mai lase s-o privesc dar… mai bine nu. Ce straniu! Luna chiar ne face să gândim lucruri ciudate. Visez… Cad în cer, spre stele şi Luna se preface într-un Soare palid. Cineva îmi explică Adevăruri într-o limbă ciudată. Nu înţeleg! Globul se transformă într-un balon de săpun şi dispare. O altă nebunie e să crezi în vise.

Anunțuri