Ati observat cat ne este de usor sa ii ranim pe cei la care tinem cu adevarat?Pe cei pentru care am renunta chiar la propriile convingeri sau chiar idealuri,vise?
Cum de reusim sa actionam in moduri imprevizibile sau care nu ne sunt caracteristice chiar atunci cand vine vorba de situatii ce presupun o gandire rationala, stapanire de sine si mai ales logica elocventa?
Cred ca o explicatie care poate fi adaptata situatiei se refera,in primul rand,la sentimente.Ne permitem sa ranim cu sau fara limite, voit sau nu ,doar pentru ca avem certitudinea unei noi sanse,ca vom fi iertati si acceptati.Egoismul nostru va fi pus pe seama unor cauze generate de situatii complexe,nefaste ,sau chiar pe baza propriilor defecte,iar conflictul isi gaseste tacit o solutie.
Si atunci?Continuam sa facem greseli.Pentru ca o greseala devine un alt fel de a rezolva lucrurile.Pentru ca suntem oameni ,si (clasicul cliseu) „a gresi este omeneste”. Totusi… doar prin asta putem oferi dovada omeniei noastre?