„Viata este un muzeu cu oameni de ceara care fug speriati de umbre, topindu-se.”- Ionut Caragea

Un citat, niste cuvinte aruncate, dar capata un sens foarte ciudat in mintea mea… Viata este doar un vis, plin de umbre, ma intreb oare ce o sa vadem cand o sa ne trezim. Nauciti de viata in sine , care se scurge in fiecare clipa in care regretam ca o traim, de fiecare data cand o renegam , o alungam din gandul nostru sau in care mergem cu privirea in pamant asemuindu-o cu un cosmar perpetuu. Pentru ce atata durere, preschimbata in ceva ce nu putem atinge, acel ceva pe care noi il numim viata. Eu simt ca sunt compus dintr-un material palpabil de privirile indiscrete ale celor care vad prin mine un alt univers paralel. Si mi-am dat seama ca viata mea este o strada cu un singur sens, plasata udeva departe de lume pe un camp. Imi plac campurile intinse, imi plac firele de iarba, verzi si proaspete, care se unduiesc ritmic la fiecare adiere produsa de o furtuna stinsa ce se afla odata in sufletul meu. Tot stinse-mi sunt si gandurile, fiidu-mi frica sa le da drumul de aceea stau inabusite, nebagate in seama de nimeni, nici macar de mine. Dar nu regret, este o viata destul de buna pentru orice fiinta muritoare.