Archive for septembrie, 2010


160 de ani-MIHAI EMINESCU


Cu totii am auzit de Mihai Eminescu,de poeziile lui,incepand de la Somnoroase pasarele…de prin abecedare…pana la Scrisoarea I,Glossa..cu totii am auzit de muza acestuia,de Veronica Micle…de iubirea ideala,dar nematerializata descrisa in poeziile sale…15.01.2010-160 de ani de la nasterea celui ce a fost consacrat ca fiind cel mai mare poet roman…Poeziile tale vor fi mereu un zambet de mandrie pe fetele noastre,ale romanilor!                                                    Memento Mori
“Vraji aduce peste lume printr-a stelelor ninsoare,
Cand in straturi luminoase basmele copile cresc.
Mergi,tu,luntre-a vietii mele, pe-a visarii lucii valuri,
Pana unde-n ape sfinte se ridica mandre maluri,
Cu dumbravi de laur verde si cu lunci de chiparos,
Unde-n ramurile negre o cantare-n veci suspina,
Unde sfintii se preumbla in lungi haine de lumina,
Unde-i moartea cu-aripi negre si cu chipul ei frumos.
Una-i lumea-nchipuirii cu-a ei visuri fericite,
Alta-i lumea cea aievea, unde cu sudori muncite
Te incerci a stoarce lapte din a stancii coaste seci;
Una-i lumea-nchipuirii cu-a ei mandre flori de aur,
Alta unde cerci viata s-o-ntocmesti, precum un faur
Cearc-a da fierului aspru forma cugetarii reci.
Las’ sa dorm… sa nu stiu lumea ce dureri imi mai pastreaza.
Imbatat de-un cantec vecinic, indragit de-o sfanta raza,
Eu sa vad numai dulceata unde altii vad necaz,
Caci s-asa ar fi degeaba ca sa vad cu ochiul bine;
De vad raul sau de nu-l vad, el pe lume tot ramane
Si nimic nu-mi foloseste de-oi cerca sa raman treaz.
N-au mai spus si altii lumii de-a ei rele sa se lase?
Cine-a vrut s-asculte vorba? Cine-aude? Cui ii pasa?
Toate au trecut pe lume, numai raul a ramas.
O, acele uriase, insa mute piramide
Care stau ca veacuri negre in pustiuri impietrite
Cate-au mai vazut si ele — ce-ar vorbi de-ar avea glas!

Cand posomoratul basmu — vechea secolilor straja —
Imi deschide cu chei de-aur si cu-a vorbelor lui vraja
Poarta nalta de la templul unde secolii se torc —
Eu sub arcurile negre, cu stalpi nalti suiti in stele,
Ascultand cu adancime glasul gandurilor mele,
Uriasa roat-a vremii inapoi eu o intorc
Si privesc… Codrii de secoli, oceane de popoare
Se intorc cu repejune ca gandirile ce zboara
Si icoanele-s in lupta — eu privesc si tot privesc
La vo piatra ce inseamna a istoriei hotara,
Unde lumea in cai noua, dupa nou cantar masoara —
Acolo imi place roata cate-o clipa s-o opresc!”(…)

Ar trebui sa parcurgem randurile pline de profund adevar ale lui Mircea Eliade, scrise la Paris,exact acum 60 de ani in urma,sa reflectam si sa-i aprindem o flacara vie in sufletul nostru.

Mircea Eliade despre Eminescu

Dupa rezistentele pe care le-a intampinat in timpul scurtei si chinuitei lui vieti, opera lui Mihai Eminescu s-a impus fulgerator, neamului intreg, iar nu numai paturei culte. Nu stiu daca s-a facut vreodata socoteala exemplarelor tiparite din Poeziile lui Eminescu. Dar in mai putin de o jumatate de veac, poeziile acestea au fost reproduse in multe zeci de editii, de la modestele tiparituri populare pana la admirabila editie critica a Fundatiilor Regale, ingrijita de Perpessicius. Astazi, dupa ce-au cunoscut atatea culmi si atatea onoruri, Poeziile lui Eminescu, cenzurate in tara, apar asa cum le vedeti, in haina sfioasa a pribegiei. Gloria lui Mihai Eminescu ar fi fost poate mai putin semnificativa, daca n-ar fi luat si el parte, de peste veac, la tragedia neamului romanesc.

Ce inseamna pentru noi toti, poezia, literatura si gandirea politica a lui Eminescu, o stim, si ar fi zadarnic s-o amintim inca o data. Tot ce s-a creat dupa el, de la Nicolae Iorga si Tudor Arghezi pana la Vasile Parvan, Nae Ionescu si Lucian Blaga, poarta pecetea geniului sau macar a limbii eminesciene. Rareori un neam intreg s-a regasit intr-un poet cu atata spontaineitate si atata fervoare cu care neamul romanesc s-a regasit in opera lui Eminescu. Il iubim cu toti pe Creanga, il admiram pe Hasdeu, invatam sa scriem de la Odobescu, il respectam pe Titu Maiorescu si anevoie putem lasa sa treaca mult timp fara sa-l recitim pe Caragiale. Dar Eminescu este, pentru fiecare din noi, altceva. El ne-a relevat alte zari si ne-a facut sa cunoastem altfel de lacrimi.
El si numai el, ne-a ajutat sa intelegem bataia inimii. El ne-a luminat intelesul si bucuria nenorocului de a fi roman.
Pentru noi, Eminescu nu e numai cel mai mare poet al nostru si cel mai stralucit geniu pe care l-a zamislit pamantul, apele si cerul romanesc. El este, intr-un anumit fel, intruparea insasi a acestui cer si a acestui pamant, cu toate frumusetile,durerile si nadejdile crescute din ele. Noi cei de aici, rupti de pamant si de neam, regasim in tot ce-am lasat in urma, de la vazduhul muntilor nostri si de la melancolia marii noastre, pana la cerul noptii romanesti si teiul inflorit al copilariei noastre.Recitindu-l pe Eminescu, ne reintoarcemm ca intr-un dulce somn,la noi acasa.

Intreg Universul nostru il avem in aceste cateva zeci de pagini pe care o mana harnica le-a tiparit si le imparte astazi in cele patru colturi ale lumii, peste tot unde ne-a imprastiat pribegia.Pastrati-le bine; este tot ce ne-a mai ramas neintinat din apele,din cerul si din pamantul nostru romanesc.

Reclame

Greselile pot fi mici sau mari.Se mai pot imparti in categoriile de iertat si de neiertat, dar acestea sunt categorii personalizate, si difera in functie de standardele fiecarei persoane. Observ insa o singura asemanare, aceea ca orice om ce se hotaraste sa iti incadreze greseala la “de iertat”, iti precizeaza cu certitudine ca altul in locul sau te-ar fi catalogat ca “de neiertat”, insa nici unul care decide sa nu te ierte , nu precizeaza ca altcineva poate te-ar ierta. Ciudat…deci drept urmare, mai toate greselile sunt de neiertat…
Acum ajungem la cea mai trista parte. Ce faci cand gresesti si nimeni nu te iarta? Mari filozofi au admis ca “a gresi e omeneste”, dar nici unul din acesti oameni destepti, nu a precizat ce trebuie facut dupa ce o comiti”omeneste”. Gresesti fata de un om si toti ceilalti oameni din jurul tau, carora le erai aproape inainte de greseala, decid sa nu te ierte.
Incerci sa repari greseala, dar incercarea e in zadar, caci un lucru odata facut, facut ramane. Nu e ca si cand ai vopsi nuanta gresita un pererte si apoi dai alt strat cu cea potrivita, si totul e bine .In cazul de fata, nicio vopsea nu iti schimba nuanta obtinuta in urma greselii.
Ramai singur, reflectezi, realizezi a mia oara ca da, chiar ai gresit, regreti, suferi, le simti lipsa tuturor, apoi te razvratesti intrebandu-te cum toate cele bune facute, adunate, sunt umbrite de un singur gest? Apoi liniste…te ierti pe tine, dar nu-i ierti pe ei, pe cei ce te-au dezamagit, pe cei de la acre asteptai indurare, in timp ce ei abia asteptau sa gresesti.

O vei lua de la capat intr-un final, vei cunoaste oameni noi, vei avea grija sa nu mai gresesti, dar totul va fi altfel de data asta. Gustul amar al ultimelor prietenii spulberate cu vorbe mari si probleme de etica, gustul superioritatii altora in fata slabiciunii tale de momente, gustul ramane,si in fiecare nou potential prieten, privesti cu teama si mutra ultimului dusman.

Gresind cunosti oamenii mai bine… si totusi e atat de gresit sa gresesti!!!


Ca stiinta (impropriu poate, numita stiinta, caci de fapt ea defineste conceptul de stiinta in moduri contradictorii), filozofia se ocupa cu incercarea de a raspunde la intrebarile ce au framantat omenire inca de la inceputurile ei, intrebari despre viata, fiinta, eu, adevar, timp etc.
De multe ori filozofiei i se atribuie echivalentul „intelepciune”. De ce intelepciune? Pentru ca numai rasfoind o carte de filozofie sau doar un succint studiu al vreunui mare titan al filozofiei o sa descoperim ca nici un filozof nu a ajuns la o definitie clara, concisa sau la vreo demonstratie exacta si imuabila a tuturor conceptelelor lansate.Si atunci cum putem numi un filozof intelept cand nu a facut decat sa aduca si mai multe intrebari care graviteaza in jurul alteia? Raspunsul vine tocmai in capacitatea acestor mari oameni (filozofii) de a sesiza ca de fapt omenirea nu va putea cunoaste niciodata toate raspunsurile la aceste intrebari.
Si atunci ce rost mai are sa ne mai tulburam incercand sa le explicam? Aici e, consider eu, frumusetea filozofiei: sa fi capabil sa te incumeti sa rezolvi unele dintre cele mai mari enigme ale omenirii stiind ca nu o sa poti face niciodata asta.
De fapt filozofia iti starneste setea de cunoastere, sete ce nu va fi niciodata astamparata, pentru ca nu poti afla niciodata toate adevarurile universului. Ceea ce e cu adevarat remarcabil in filozofie este ca ea este stiinta ce defineste stiinta. In general acest termen trimite cu gandul la exactitatea cu care o disciplina inglobeaza informatii referitoare la anumite fenomene.
Filozofia este, daca vreti, o stiinta inexacta. La nivel semantic este o contraditie a termenilor necesara pentru a explica de fapt ce inseamna filozofia. Ea are concepte, ideei care se pot aplica cu usurinta in viata reala (in sensul ca suna logic) insa pe de alta parte multitudinea curentelor si teoriilor (de multe ori contradictorii) sunt bulversante. Spun „sunt” si nu „par” pentru ca ele se contrazic uneori profund insa toate PAR reale, logice.
De aceea filozofia (nu) e o stiinta: pentru ca e antitetica. E simpla (aparent), dar complicata facandu-te sa te pierzi in hatisurile ei. E intesata de teorii care se opun, de teze si antiteze care compun… sinteze.De aceea imi place filozofia. E indeajuns de simpla ca sa o intelegi dar suficient de complicat de patruns.


Octavian Goga – poetul rămas în constiinta românilor ca „poet al pătimirii” – s-a născut la 1 aprilie 1881 la Răşinari, lângă Sibiu, în familia preotului Iosif Goga. Debutul său literar cu volumul „Poezii” (1905) a fost considerat un adevărat eveniment literar, iar tânărul poet de atunci a fost considerat „începutul unei noi epoci pentru sufletul nostru românesc“ si „un talent original inspirat numai de sufletul poporului“. În toate volumele sale, Goga a ilustrat ca nimeni altul sufletul acestui popor, cu suferinţele, durerile, dorurile, bucuriile şi aspiraţiile sale.

S-a stins din viaţă în ziua de 7 mai 1938 la vârsta de 57 de ani. Ne rămân ca o moştenire spirituală de excepţie versurile sale din care răzbate peste timp dragostea faţă de pământul şi neamul românesc.

Rugăciune

Rătăcitor, cu ochii tulburi,
Cu trupul istovit de cale,
Eu cad neputincios, stăpâne,
În faţa strălucirii tale.
În drum mi se desfac prăpăstii,
Şi-n negură se-mbracă zarea,
Eu în genunchi spre tine caut:
Părinte,-orânduie-mi cărarea!

În pieptul zbuciumat de doruri
Eu simt ispitele cum sapă,
Cum vor să-mi tulbure izvorul
Din care sufletul s-adapă.
Din valul lumii lor mă smulge
Şi cu povaţa ta-nţeleaptă,
În veci spre cei rămaşi în urmă,
Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă.

Dezleagă minţii mele taina
Şi legea farmecelor firii,
Sădeşte-n braţul meu de-a pururi
Tăria urii şi-a iubirii.
Dă-mi cântecul şi dă-mi lumina
Şi zvonul firii-ndrăgostite,
Dă-i raza soarelui de vară
Pleoapei mele ostenite.

Alungă patimile mele,
Pe veci strigarea lor o frânge,
Şi de durerea altor inimi
Învaţă-mă pe mine-a plânge.
Nu rostul meu, de-a pururi pradă
Ursitei maştere şi rele,
Ci jalea unei lumi, părinte,
Să plângă-n lacrimile mele.

Dă-mi tot amarul, toată truda
Atâtor doruri fără leacuri,
Dă-mi viforul în care urlă
Şi gem robiile de veacuri.
De mult gem umiliţii-n umbră,
Cu umeri gârbovi de povară…
Durerea lor înfricoşată
În inimă tu mi-o coboară.

În suflet seamănă-mi furtună,
Să-l simt în matca-i cum se zbate,
Cum tot amarul se revarsă
Pe strunele înfiorate;
Şi cum sub bolta lui aprinsă,
În smalţ de fulgere albastre,
Încheagă-şi glasul de aramă:
Cântarea pătimirii noastre.


Ce este creativitatea? Putem fi si noi creativi? Ce au avut marile genii in plus fata de noi, oamenii normali? Sunt doar cateva din intrebarile care ii framanta pe multi oameni si la care o mare parte dintre noi nu stim sa raspundem. Acesta este si motivul pentru care am decis sa scriu acest articol.
Ei bine am o veste buna. Faptul ca ne punem aceste intrebari inseamna ca suntem pe un drum bun. De ce? Simplu. Primul pas spre descoperirea creativitatii este curiozitatea. Dintr-o curiozitate fara margini si o imaginatie dusa dincolo de limitele realului au fost create lucrurile pe care le stim noi astazi. Marele Albert Einstein spunea: „imaginatia este mai importanta decat cunoasterea”. Si se pare ca a avut dreptate.
Deci, ce este de fapt creativitatea? Creativitatea ar putea fi definita ca actul de a transforma idei noi, imaginare in realitate. Totul porneste deci, de la imaginatie. Si, spre norocul nostru, este o trasatura cu care toti ne nastem. De cate ori nu ati fost uimiti de imaginatia unui copil atunci cand deseneaza sau cand se joaca. Sunt convinsa ca multi nu realizeaza, insa, asa am fost si noi … niste mici genii pana cand am inceput sa gandim dupa niste tipare impuse de altii. Cat despre alte activitati, in mod evident, unii oamenii se nasc cu anumite inclinatii. Si aste e adevarat. Insa invocarea geneticii ca scuza este, dupa parerea mea, dovada unei lasitati duse la extrem. Fa ceva. Depaseste-ti limitele. Creativitatea cea mai valoroasa este rezultatul obisnuintei si al muncii asidue. Credeti ca marile inventii au avut nevoie de sclipirea unui geniu? In nici un caz. Multe dintre ele au avut nevoie de multa hotarare si multe experimente pentru a se concretiza. Si cel mai bun exemplu in acest sens este cel in care, dupa vreo 4000 de experimente esuate in descoperirea becului, Thomas Edison este intrebat de un jurnalist de ce mai incearca inca sa descopere ceva, cand a avut atatea esecuri? Raspunsul este memorabil, Edison spunandu-i: „Acestea nu sunt esecuri. Acum sunt de 4000 de ori mai aproape de marea descoperire”. N-a sunat chiar asa raspunsul insa esenta conteaza. Creativitatea necesita si multa munca.
Daca putem fi creativi? Bineinteles. Trebuie insa sa ne luam angajamentul de a invata sa gandim creativ in orice activitate, sa invatam noi metode de crestere a creativitatii si sa nu renuntam pana nu reusim.
Ce au avut marile genii in plus fata de noi? Sa-l luam de exemplu pe Einstein, care este recunoascut drept „cel mai mare rezolvitor de probleme al tuturor timpurilor”. Am sa recurg aici la un fragment din cartea ” Cum sa gandesti ca Einstein” a lui Scott Thorpe pentru a fi mai convingator „Einstein a avut un talent deosebit de a incalca regulile […]. Nu a sfidat numai legile fizicii, ci a dispretuit traditii si a ofensat guverne. Faptul ca nu a respectat regulile i-a produs multe neajunsuri, dar dorinta curajoasa de a sparge orice regula a reprezentat miezul geniului sau.Einstein a fost un mare rezolvitor de probleme pentru ca a nesocotit regulile intr-un stil minunat. Geniile au caracteristica aceasta, care insa poate fi deprinsa si exersata. Putem gandi cu toti ca Einstein, cu conditia sa invatam sa incalcam regulile”. A nu se intelege insa ca va trebui sa incalcam legi sau drepturile altora. In nici un caz. Insa, asa cum mentionam intr-un paragraf mai sus, trebuie sa iesim din tiparele si obisnuintele pe care ni le-am format „datorita” sistemului educational actual. Cu totii avem reguli, idei bine fixate in minte, pe care le confundam cu adevarul. Regulile se formeaza in mod natural, prin folosirea repetata a unor idei. Iar cand o regula se inradacineaza bine in mintea noastra, toate ideile care-i contravin sunt ignorate. Trecand peste aceste bariere, poate nu vom deveni Einstein, insa, cu siguranta vom gasi abordari si solutii mult mai creative la problemele si situatiile cu care ne confruntam de-a lungul vietii.
Asadar daca vreti sa fiti creativi, trebuie sa faceti urmatoarele: sa experimentati noi metode si exercitii de crestere a creativitatii, sa mergeti hotarati si cu incredere inainte, sa incalcati regulile. Nimic mai simplu…Incercati!


Atat visatul etern cu ochii deschisi cat si lipsa viselor chiar si atunci cand ai plumb in pleoape si ochii iti sunt inchisi, sunt absolut inutile, ineficiente si nocive, atat din punct de vedere cognitiv, cat si sentimental-psihologic.
Poti trai mereu in vise, savurandu-le, apoi renuntand o clipa la a le avea pentru a-ti duce mai departe existenta in viata profana, pentru ca apoi sa te intorci la ele. Dar poti spune ca ai trait? Sau ai avut doar o existenta undeva in afara vietii, alimentata de himere si crescuta de nimfele renuntarii? Te vrei a fi un erou ce traieste printre nori, dar cand ai avut ultima oara curajul de a suporta dezgustul pricinuit de vederea celor de jos? Ai ales renuntarea la o parte din tine, in loc sa incerci sa fii tu intrutotul. Ai ales renuntarea, in locul arderii in focul luptei. Ai ales renuntarea la suferinta.
Poti trai fara vise. Intr-un pragmatism total, ascultand de regulile ratiunii si ghidandu-te numai dupa ceea ce mintea ta poate explica; refuzi chiar si sa dai un nume ignorantei tale, chiar o si renegi a exista. Ai renuntat la inexplicabil, ai ales sa elimini alte surse de putere in afara de a ta, si sa te inchizi intr-o carcera in care tu stapanesti. Si chiar o faci. Dar ai renuntat la ce nu intelegeai, la ce te coplesea! Nu ai toata puterea, ai doar puterea aferenta unui anume nivel. Ai ales renuntarea la cautarea sinelui si implicit la asceza.
Poti sa te crezi un zeu. Sa crezi in dualitatea ta si sa incerci sa o si exploatezi. Sa visezi cu ochii deschisi in timp ce ratiunea iti determina regulile si principiile de guvernare. Poti sa visezi cu ochii deschisi si sa suferi in acelasi timp din cauza ratiunii care iti indica necontenit erorile. Poti sa fii rational si sa suferi de fiecare data cand sesizezi pierderea fericirii aduse de vreo himera. Ajungi sa intelegi si sa creezi totul, sa dai valori totului, de la nimic pana la esenta, de la pesimism pana la idealism. In final ajungi sa te trezesti intr-un vis creat in realitate, o realitatea aievea. Ajungi sa impletesti idealismul cu pesimismul, visele cu realitatea, somnul cu agonia, constiinta cu delirul. Si atunci esti fericit.
Gasesti in aceste momente ca numai fericirea conteaza, si ca ar trebui sa te bucuri de ea, cu atat mai mult cu cat ai umbrele date de suferintele trecutului. Acum intelegi valoarea totului, singura problema constand in faptul ca nimic nu mai conteaza. Lumea ta nu mai are valori, incat nu mai are elemente. E o bula plina cu un fum selenic ce te drogheaza constant, tinandu-te mereu in freamat, tremurand la limita dintre real si imaginar. Dar si aceasta granita a disparut. Acum imaginarul se suprapune realului, iar tu nu poti fi decat beat de fericirea ce iti curge prin vene.
Imperios necesar de observat e faptul ca in cea de-a treia stare enuntata nu exista echilibru, ci balans. Nu moderarea si echilibrul starilor da fericirea, ci balansul la aceeasi amplitudine (mereu cat mai mare), in ambele parti ale pozitiei de echilibru.

Furia de a nu-ţi găsi cuvintele…
Furia de a nu-ţi recunoaşte gândurile.
Furia de a avea prea multe gânduri pentru un creier atât de mic.
Furia de a nu putea elibera gândurile pe monitorul ce te priveşte mut, râzându-ţi în faţă.
Furia că monitorul nu este o foaie de hârtie pe care s-o mototoleşti plin de ură, având impresia că ai rezolvat o mare problemă răzbunându-te pe ea.
Furia de a orbecăi în întuneric căutând ceea ce nu poate fi găsit.
Furia de a fi spectator la propria-ţi viaţă.
Furia de a nu înţelege de ce spectacolul e atât de prost deşi nimeni nu te-a împiedicat să scrii un scenariu mai bun.
Furia de a-ţi atinge limitele.
Furia de a şti că undeva dincolo de zidul neputinţei te aşteaptă tărâmul făgăduinţei.
Furie pentru că îţi doreşti să păşeşti dincolo de zid, deşi tot ceea ce faci este să înalţi zidul în fiecare zi.
Furie pentru că ştii că cel care pune limitele eşti chiar tu.
Furie pentru ca eşti aşa cum eşti iar cei din jurul tău sunt aşa cum sunt.
Furie pentru că toţi prietenii tăi par să te înţeleagă deşi tu nu înţelegi ce se întâmplă.
Furia de a fi prea calm pentru a te exterioriza.
Furie pentru că ştii că furia e inutilă.
Furie…totul nu e decât deşartă furie.


Una dintre cele mai importante figuri ale culturii româneşti contemporane, diplomat, jurnalist şi profesor – Lucian Blaga împlineşte astăzi 114 ani de la naştere. Tatăl său a fost preot “areligios”, cum gasim într-o notă autobiografică, spre deosebire de mama, care “suferă de o religiozitate cu adiacenţe folclorice şi superstitioase”. Până la vârsta de 4 ani viitorul mester al cuvantului nu a articulat nici o vorbă, nici cuvantul vital “mama”. Se spune ca în cei 4 ani de muţenie, Blaga şi-a însuşit în mod inconstient “Învăţătura lui Atman”, adică tăcerea, despre care scrie mai târziu în Geneza metaforei şi sensul culturii (1937). A urmat cursuri liceale la Braşov şi a facut trei ani de teologie la Sibiu. Studiile filosofice le-a facut la Universitatea din Viena, unde a obţinut şi titlul de doctor, cu teza Kultur und Erkenntnis (1920). Între 1926 şi 1939 a îndeplinit diferite funcţii în diplomaţie (Varşovia, Praga, Viena, Berna, Lisabona).A fost numit profesor la Universitate din Cluj la o catedră creată în mod special pentru el (Filosofia culturii).Ca anvergură şi ca arhitectură a ideilor, sistemul său filosofic este comparabil cu cel al lui Hegel, iar ca expresie literară cu opera lui Nietzsche sau Bergson, este cuprins într-o suită de trilogii: Trilogia cunoaşterii (Eonul dogmatic, 1931; Cunoaşterea luciferică, 1933; Cenzura transcendentă, 1937), Trilogia culturii (Orizont si stil ,1935 Geneza metaforei şi sensul culturii), Trilogia valorilor (Artă şi valoare, 1939; Despre gândirea magică; Religie şi spirit, Ştiinta şi creaţie 1942). O a patra trilogie, “cosmologica”, ar fi urmat să grupeze Diferenţialele divine (1940), Aspecte antropologice (1948) şi Fiinţa istorică. În Experimentul şi spiritul matematic (1969), Blaga analizează evoluţia ştiinţelor exacte de-a lungul a trei mari etape: aristotelica, galileo-newtoniana şi einşteiniana, scoţând în relief implicaţiile metafizice ale acestora.
În esenta sa, filosofia lui Blaga este o reflecţie inspirată asupra condiţiei omului în univers, în faţa asa-zisului Mare Anonim, care în concepţia filosofului este un “produs mitic-filosofic” al imaginaţiei cautatoare de sensuri ultime, căruia I se atribuie atât calităţi divine cât şi calităţi demonice. În viziunea lui Blaga, modul de existentă în lume dată şi pentru autoconservare constituie baza vietii umane, dar omul îşi cucereşte plenititudinea şi demnitatea printr-un al doilea mod de existenţă în orizontul misterului, unde din “preom” devine “om deplin” prin încercări perpetue de a-şi releva sieşi misterul, în pofida “cenzurii transcendente” impuse de Marele Anonim. Oricum, miturile, viziunile religioase, conceptii metafizice, teoriile ştiinţifice, operele de artă şi de civilizaţie sunt rezultatul aspiraţiei omului de a se ridica la un mod de fiinţare mult superior celui al animalului, trezindu-I mandria şi satisfacţia singularităţii.

Stii prea bine! Sunt unele persoane care atunci cand le-ai gresit mai rau relatia se intoarce la 180 o. Caldura si zambetul de dinainte se preschimba in priviri urate si raceala. Este destul de dificil sa intampini schimbarea brusca a relatiei. Lucrurile se schimba si simti diferenta inevitabil. Ceea ce ne face sa ne simtim si mai vinovati de cat ar trebui.La fel ne inevitabil aceste persoane reusesc sa produca si sa mentina o lupta fara rost si cu un scop jalnic. Care este acela? O evetuala pedepsire prin orice mijloace accesibile a inculpatului pentru ca si-a permis sa le raneasca. Evetual nu a-si insista prea mult pe ideea ca orice om in orice fel de relatie ne va gresi la un moment dat din orice motive, esential este ca acea persoana sa regrete si noi s-o iertam dupa o perioada pe cat posibil de scurta pentru ca nu acesta imi este scopul de aceasta data.
Problema interesanta este ca intr-un asemenea incident persoana dusmanoasa greseste cel mai mult si chiar are de pierdut mai mult decat asa zisul “inculpat”. Dusmania are remarcabilul talet de a inchide usile si al lasa singur pe cel dusmanos. Dar aceasta a venit cu un scop pe pamant. Atunci cand esti intr-o lupta unde inamicul te vrea doborat si nu este predispus la negocieri, este favorabil sa-l dusmanim pentru ca ne da adrenalina si impulsivitatea de actiona fara frica, insa este folosita de unele persoane la orice greseala si suferinta pe care o intampina din cauza celor din jur.
Ai grija cum decizi sa te comportati cu cei dragi! Si invata sa ierti usor, este unul dintre cele mai bune medicamente pentru ranile sufletului, oricat ar fi ele de adanci-conteaza doar sa fie administrat


Un om care refuza faptul ca e limitat si ca existenta limitelor, reprezinta o realitate, va ajunge sa creada la un moment dat despre sine, ca poate sa faca orice; ca nimic nu-i poate sta in cale, ca este invincibil. Tindem spre perfectiune si vedem ca si aceasta cautare a perfectiunii este limitata. Multi dintre noi traim dezamagiri in cautarile noastre, mai ales in cautarile perfectiunii, sau ale idealului. Credeti ca e asa usor de atins?Veti cadea de multe ori in cautarile voastre perfectioniste, pentru ca veti ajunge la concluzia ca acesta nu exista, ca perfectul este doar o viziune a omului, intalnita in viata de zi cu zi. Este o realitate imposibila, care nu poate fi intalnita decat in vis. Cititorule, vreau sa-ti spun un lucru: daca pana acum ai crezut ca viata este atat de simpla si ca orice stea de pe cer poate fi atinsa de propriul tau deget, tin sa te dezamagesc. Dar, nu uita de biletul tau alb, in care realitatea este punctul tau forte. Acel bilet inca este scris de o cerneala pur alba.
Asa cum toti stim, ne nastem, traim si murim, deoarece acesta este ciclul vietii. Viata se limiteaza la standardele ei, asa cum orice exista in aceasta lume plina de irealitate, dar totusi realitate. Totul se limiteaza la o scurta durata de timp, care mai devreme sau mai tarziu, are sa se incheie si sa ii sune ceasul. Omul este finit si trebuie sa se obisnuiasca cu ideea ca intr-o zi, infinitul sau e pe cale sa se incheie.Infinitul?Daca am stii ce inseamna asta, probabil ca n-ar mai fi atata suferinta,n-ar mai fi atat de multe lacrimi varsate degeaba.Pentru ce?Pentru ca suntem neglijenti cu finitul care ne-a fost dat?Pentru ca stim ca totul are sa se termine, dar hai sa il terminam cat mai repede?.Iti spun sincer cititorule, poate ai crezut pana acum ca mai ai timp, dar tin sa te dezamagesc si sa iti spun ca timpul este atat de lung, dar trece atat de repede, incat vei ajunge intr-o zi si vei spune:”om ce trece prin viata plina de indolenta, acum am ajuns sa inteleg ca infinitul este ceva ce nu putem intelege si ca nu-l putem atinge aici.Acum ma sting si suflu in chibritul in care au ars visele mele.Vise nestinse intr-un chibrit aprinse.O viata intreaga stiam ca va veni aceasta zi, dar ceva a amanat-o.Stiu cine e de vina, finitul!”