Artemis  ( la romani Diana ) este una dintre cele mai vechi zeităţi ale Greciei. La început Artemis – zeiţa vânătorii – a fost protectoarea animalelor . În timpuri străvechi , Artemis era reprezentată uneori sub formă de animal , de exemplu sub formă de ursoaică. Astfel  era înfăţişată Artemis Brauronia ( după numele localităţii Brauron , unde aveau loc serbări în cinstea zeiţei ) din Atica , nu departe de Atena. Mai târziu , Artemis a devenit zeiţa protectoare a mamei la naşterea pruncului , fiind dădătoare de naşteri uşoare. Ca soră a lui Apollon , zeul luminii , ea era socotită şi zeiţă a Lunii , identificându-se cu zeiţa Selene . Cultul zeiţei Artemis a fost unul dintre cele mai răspândite în Grecia. Templul ei din Efes era celebru ( Artemis din Efes ).
Această zeiţă , nespus de frumoasă şi veşnic tânără , s-a născut pe insula Delos , odată cu fratele ei , Apollon cel cu părul de aur. Ei au fost fraţi gemeni . Zeiţa Artemis era surprinsă veşnic cu arcul şi tolba în spate , cu suliţa vânătorească în mână , pornind veselă la vânat prin codrii cei umbroşi ori pe câmpiile însorite. O ceată gălăgioasă de nimfe o insoţeau mereu , iar ea , plină de măreţie , îmbrăcată într-un scurt veşmânt de vânătoare , care de abia îi ajungea până la genunchi , alerga pe povârnişurile împădurite ale munţilor.
Legenda spune că  zeiţa mergea deseori   în oraşul sacru Delfi , la fratele ei drag , Apollon săgetătorul. Acolo ea se odihnea iar în sunetele divine ale kitharei de aur a lui Apollon , ea se prindea în horă cu muzele şi cu nimfele şi păşea înaintea lor zveltă şi negrăit de frumoasă , mai mândră decât toate muzele şi nimfele şi mai înaltă decât ele cu un cap. Îi plăcea să se odihnească şi prin peşterile răcoroase înveşmântate în verdeaţă , departe de ochii muritorilor. Şi vai  era de acela care îndrăznea să-i tulbure odihna ! Aceasta a fost pricina tânărului Acteon – fiul Autonoaei , fata lui Cadmos , regele Tebei .
   Acteon se duse odată cu prietenii lui să vâneze în pădurile Kithaironului . Din pricina arşiţei înăbuşitoare , vânătorii , trudiţi , se aşezară să se odihnească la umbra codrului , iar tânărul Acteon , despărţindu-se de ei , se duse în căutarea unui loc răcoros prin văile Kithaironului. Şi astfel ajunse în valea înverzită şi înfloritoare numită Gargafia , care era închinată zeiţei Artemis . Platani şi brazi se înălţau falnici pe întregul cuprins al văii zeiţei ; chiparoşii se ridicau drepţi ca nişte săgeţi negre , iar covorul de iarbă era presărat cu flori . Un pârâu cu apa limpede susura în vale.Peste tot domneau liniştea , pacea şi răcoarea . Pe povârnişul abrupt al muntelui , Acteon văzu o peşteră minunată , îmbrăcată toată în verdeaţă . Porni într-acolo fără să ştie că peştera îi slujea adesea ca loc de odihnă zeiţei Artemis , fiica lui Zeus. 
Când Acteon se apropie de peşteră , zeiţa abia întrase înăuntru . Ea tocmai dăduse arcul şi săgeţile unei nimfe să i le păstreze şi se pregătea să se scalde. Nimfele îi descălţaseră sandalele , îi strânseseră părul şi zeiţa era gata să se ducă la pârâul rece , când la intrarea în peşteră se ivi Acteon. Văzându-l intrând  , nimfele ţipară. Ele înconjurară pe Artemis , căutând s-o ascundă de privirile unui muritor . Precum răsăritul de soare împurpurează norii cu văpăi , tot astfel roşi de mânie zeiţa , ochii i se aprinseră de ciudă , făcând-o şi mai frumoasă. Artemis se supără foarte tare că Acteon îi tulburase liniştea. Şi în mânia ei îl prescimbă pe nefericitul Acteon într-un cerb cu trupul zvelt.
Lui Acteon îi crescură pe cap coarne rămuroase. Picioarele şi mâinile i se prefăcură în picioare de cerb. Gâtul i se întinse , urechile i se lungiră ascuţit şi tot trupul i se acoperi cu blană . Cerbul sperios o rupse la fugă. Îşi văzu noua înfăţişare abia în apele pârâului . Vru să strige : 
,, O , vai şi amar mie ! ” , însă pierduse darul vorbirii . Şiroaie de lacrimi îi curgeau din ochi , care acum erau ochi de cerbi. Doar mintea îi mai rămăsese omenească. 
Ce să facă ? Încotro să fugă ?
Câinii lui Acteon adulmecară urmele de cerb ; nu-şi dădură seama că acesta e stăpânul lor şi lătrând sălbatic , se luară după el. Prin văile şi trecătorile Kithaironului , pe povârnişuri de munţi , prin codri şi peste ogoare , fugea ca vântul frumosul cerb , dându-şi pe spate coarnele rămuroase , iar în urma lui goneau ogarii. Se apropiară tot mai mult de el , îl ajunseră şi colţii lor ascuţiţi se înfipseră în trupul bietului Acteon preschimbat în cerb. Ar fi vrut să strige : 
,, Cruţaţi-mă ! Sunt eu , Acteon , stăpânul vostru ! ” , dar din piept îi izbucneau numai gemete din care se desprindea parcă glas omenesc . Cerbul Acteon căzu în genunchi. Ochii lui arătau numai durere , groază şi rugă fiebinte.Pielea îi era de neînlăturat : ogarii furioşi îi sfărtecară trupul în bucăţi.
Prietenilor lui Acteon veniţi în urma câinilor le păru tare rău că nu era şi el cu ei la un vânat aşa de preţios. Câinii hăituiseră un cerb minunat. Prietenii lui Acteon nu aveau de unde să ştie ce este cu cerbul acela. Aşa se prăpădi Acteon care tulburase liniştea zeiţei Artemis, singurul muritor care văzuse cu ochii lui frumuseţea cerească a fiicei lui Zeus , stăpânul tunetelor , şi al zeiţei Leto.
Anunțuri