Cand trece timpul uneori fara sa realizez viteza, am usoare momente de agitatie. Ma scufund in ganduri. Sunt constienta de relativitatea lui, de impactul pe care il are asupra existentei. Stiu ca e direct legat de distante, viteze,momente, trairi. Am ajuns sa masuram timpii atat de precis, dar nu putem explica clar de ce trec atat de repede momentele ce ne ofera maxime trairi si atat de greu si apasator cele pe care le simti ca niste lovituri de ciocan. Ma intrebam intr-un moment mai zilele trecute daca as putea sa controlez trecerea timpului ce as face prima oara. Utopic vorbind si fara a fi in posesia unei asemenea puteri, as face un milion de lucruri. As face lucrurile alea pe care nu am mereu timp sa le fac. As vorbi despre de toate, as analiza si as rastalmaci. As avea timp sa calculez si sa intorc toate variantele. Sunt convinsa ca daca printr-o minune as opri timpul in loc, nimic din toate astea nu as putea sa le fac. Ar fi atat de multe, incat neprogramat sau nu, reactiile vor cele firesti. Nu raportate la timp, ci pur si simplu instinctiv. Cat de mult conteaza curgerea timpului in exteriorizarea reactiilor? Cat de la perceptie la exteriorizare? Exista un tipar de reactii? Sau doar noi credem ca avem nevoie de timp?
Ireversibilitatea timpului nu e relativa. Ieri a fost ieri. Azi va fi maine tot ieri. Si in fiecare zi va fi azi, in fiecare zi ne vom gandi la ieri si la maine. Suntem prinsi intr-o capcana a timpului care ne urmeaza. Inchisi intre ore, minute si timpi morti, calatorim temporal.
Prizonieri in timp, daca am avea sansa sa ne eliberam am face-o? Am rupe lanturile si am fugi de cel care ne da certitudinea unei existente cronometrate? Ne-am elibera de presiunea secundelor doar pentru o existenta atemporala? Pentru lucruri care azi sunt si maine nici nu au existat?