Există multe voci de care putem asculta in momentele de cumpana ale vietii noastre.
Una e vocea îndoielii, care pune totul sub semnul întrebării şi iţi subminează cele mai dragi vise.
Alta e vocea fricii, care te trezeşte în noapte cu transpiraţii reci. Mai e vocea autorităţii, care iţi dă reguli de urmat. E vocea părintească, ea te învaţă cum să te protejezi. E vocea prietenului, care iţi spune ce ar face în situaţia ta. E vocea raţiunii, care analizează opţiunile, arătându-ţi o cale logică. Şi mai pot fi vocile îngerilor şi ale ghizilor tăi spirituali, care iţi oferă sfaturi înţelepte.
Dintre toate aceste voci, una singură contează: vocea propriului tău adevăr intrinsec. În interiorul fiinţei tale există o cunoaştere care nu are nevoie de cuvinte. Poate fi un sentiment interior care se exprimă în orice mod, a cărui prezenţă o recunoşti. Aceasta prezenţă este sinele tău înalt, infinit mai înţelept şi mai iubitor, care vede cea mai bună alegere pe care o poţi face chiar acum.
Retrage-te într-un loc liniştit şi descoperă-l acolo. E liniştea de dincolo de zgomotul fricii, e sentimentul de siguranţă de sub toată tulburarea neliniştii. E adevărul care rezonează în trupul tău când el e liniştit şi nemişcat. Nu întreba de ce lucrurile sunt aşa cum sunt.
Nu intreba ce se va întâmpla în secunda următoare. Întreabă „Ce fac acum?”. Întreabă „Cum pot aborda situaţia asta?”. Acestea sunt întrebările la care intuiţia iţi răspunde prompt şi adevărat. Uneori te sfătuieşte la linişte şi aşteptare, la o răbdare adâncă, doar la atenţie şi observaţie. Şi apoi, brusc, te îndeamnă la acţiune rapidă şi curajoasă.
Învaţă să fii atent la această voce. Învaţă să asculţi acel sentiment interior. El e răspunsul. Fii profund relaxat şi, totuşi, profund conştient. Îmi doresc să ne auzim propriul adevăr cu claritate şi să-l urmăm.
Vom greşi mai puţin.

„Am lăsat în urmă atâtea mări şi greşeli
încât mă întreb, de ce trebuiau toate acestea?
De ce trebuiau remuşcări pentru a învăţa să iubim?
De ce trebuiau toate acestea, de ce?
Da, trebuiau.
Trebuiau, poate.
Trebuia poate să fim mai întâi vinovaţi
pentru a învăţa să iubim.
Trebuia să greşim
pentru a cunoaşte sfârşitul greşelii
şi poate numai cei ce-au fost la Troia au dreptul să spună
că ştiu totul despre iubire şi ţărm.
Nimeni nu va cunoaşte vreodată mai bine ca noi
ce înseamnă iubirea, pentru că nimeni
n-a pierdut-o şi n-a visat-o ca noi Pentru că
nimeni n-a trebuit să tacă mai dureros decât noi
cu speranţa că-ntr-o zi vom striga: iată ţărmul! Pentru că
nimeni n-a privit ca noi steaua prăfuită a singurătăţii
luminându-ne mâinile
în vreme ce ne-acopeream ochii ca să ne-aducem aminte mai bine.
Şi iarăşi cerul aşa cum îl ştiu, strălucind după ploaie,
şi mă întreb, poate, pentru ultima oară.
De ce trebuiau toate acestea, pe care nu le mai pot răscumpăra
decât iubind şi mai mult ţărmul
pe care stau şi visez că voi ajunge într-o zi?
Şi mai ales de ce suntem noi vinovaţi că toate acestea au fost?
Când eu n-am vrut decât să rămân credincios.
Când noi n-am vrut decât să fim asemenea păsărilor
cărora nu le pasă nici de zei, nici de timp.”

Octavian PALER – „Cei care-am fost in Troia”