Omenirea a fost multă vreme ca legată la ochi faţă de farmecul naturii. Pe la începuturile ei , atracţia era cerul , fie pentru contemplare  fie de masurare a timpului. Natura cu formele ei de relief ori cu îmbrăcămintea ei cu plante a rămas indiferentă omului. Odată cu Renaşterea începe o slabă deşteptare a interesului pentru natură.Drept mărturie stau tablourile lui Leonardo da Vinci , în care , decor pentru personajele pictate , foloseşte munţi şi arbori.

Abia pe la sfârşitul secolului al 18 lea începe să intre în joc contemplarea şi mai ales cunoaşterea naturii. J.J.Rousseau se citează printre iniţiatorii curentului nou , dacă nu chiar întemeietorul doctrinei că natura poate servi drept sprijin lui în multe.
Raportul dintre gândirea omenească şi natură se schimbă. Natura începe să aibă partea ei însemnată în manifestaţiile literare ; interesul pentru frumuseţile naturii creşte ; turismul ia naştere prin ascensiunile alpine ale botanistului elveţian Saussure .Uimirea  în faţa formelor uriaşe ale munţilor ori ale măreţiei ce le dă îmbrăcămintea de gheaţă se îmbin cu admiraţia în faţa soldanelei/ghiocelului , micuţa plantă delicată de munte care încălzeşte cu trupuşorul  ei firav pavăza de omăt , încât o străbate spre a vesti sosirea primăverii.
Din păcate înţelegerea farmecului naturii este restrânsă la o mână de oameni.Nu o posedă nici măcar acei care au căpătat o brumă de cultură , redusă uneori numai la superficialitatea cunoştinţelor.Mulţi nu văd în natură  decât izvorul satisfacerii nevoilor lor. Nici frumosul , nici ce e înălţător , nici legătura sufletească nu a predominat.
În prefacerile pământului , omul este  un important factor geologic. Prin săpăturile miniere adesea se năruie munţi.Câte nenorociri nu se întâmplă când se sapă aiurea în lutării( loc de unde se scoate lutul) . Prin devastarea pădurilor nu numai că se distrug arbori bătrâni de veacuri , dar şi vegetaţia măruntă se distruge , rămânând în urmă răni vii , râia pământului , locul puhoaielor răscolitoare de bolovăniş. Te cuprinde jalea când vezi plutind pe râuri  frumosul arbore altădată podoaba munţilor noştri , doborât din lăcomia de a tăia.
Dispariţia multor plante şi , mai ales , a multor animale e legată de activitatea omului. Vechii mamuţi , elefanţii mari care au trăit şi pe la noi pe vremea când vârfurile Carpaţilor sclipeau acoperite de coifurile de gheţari , au dispărut datorită vânătoarei omului primitiv , după cum elefanţii de azi , în goana omului după fildeş , s-au împuţinat ameninţător. La fel s-a întâmplat şi cu struţii. Zimbrul , legendarul neam al taurului de astăzi , a dispărut din Moldova cam prin veacul al 17 lea.
Dar omul nu numai că distruge natura ci şi răspândeşte alte plante ori animale unde nu erau. De exemplu în America de Nord , mexicanii nu cunoşteau calul. Uşurinţa cu care Cortez a cucerit Mexico se datorează şi uimirii localnicilor când au văzut călăreţii , socotindu-i făpturi de pe altă lume. În Australia nu existau iepuri.Azi nu ştiu cultivatorii cum să scape de pacostea lor.
Omul nu distruge numai din necesitate , dar adesea şi din sălbăticie.Peşterile Ialomicioarei , Dâmbovicioarei nu mai au stalactite şi stalagmite , acei ţurţuri de piatră cu forme fantastice , care dau farmec tainei hrubelor subpământene. Aproape fiecare călător vrea să-şi ia drept amintire o bucată de stalactit.
Când s-a văzut însă că devastarea ameninţă cu distrugerea locală s-au hotărât măsuri de ocrotire. Aşa au luat naştere Parcurile naţionale sau rezervaţiile cum li se spune la noi. Americanii au dat tonul şi alarma în această direcţie. Arborii uriaşi numiţi Sequoia , care trăiesc în partea de vest a SUA , în apropiere de California , erau tăiaţi , căci dintr-un asemenea arbore se putea clădi o casă întreagă. Cum însă cresc încet , unii dovedindu-se a avea şi peste 4000 de ani , s-ar fi nimicit o rămăşiţă a vremurilor vechi geologice.Americanii au denumit Parc naţional pământul pe care se află Sequoia şi a oprit tăierea lor. 
Vestit este in SUA Parcul Naţional Yellowstone , în inima Munţilor Stâncoşi , tot în partea de vest a Americii. La o înâlţime de 3400 m s-a rezervat păstrării un teren de 8700 kmp. Această suprafaţă este  un rai pământesc pentru plante şi animale. Când omul nu se arată duşmănos , animalele nu fug de el.Budiştii au ca lege sfântă să nu omoare nici un pui. În mănăstirile budiste din Himalaya vin cerbii să manânce din palma călugărilor.
Frumuseţea Parcului Naţional Yellowstone o formează mai cu seamă fântânile ce aruncă din vreme-n vreme apă fierbinte şi clădesc la gură , cu materiile minerale aduse din adâncime , nişte conuri înalte ca de sticlă. Sunt gheizerii , care nu se întâlnesc pe faţa pământului decât în 3-4 locuri : Islanda , în M-ţii Stâncoşi , în Noua Zeelandă de lângă Australia.
Dacă americanii au pornit dintr-un sentiment de evlavie pentru natură , spre a feri de distrugere frumoasele conuri ca de sticlă ale gheizerilor , azi Parcul naţional îşi scoate mare parte din cheltuiala de întreţinere prin numărul vizitatorilor.
După America a venit rândul Europei . Vestit , căci deseori s-a vorbit de el , este parcul natural din Polonia – la Bielawics , unde se păstrează ultimile rămăşiţe de zimbri din Europa.
Din acest val general de protecţie a naturii , nu putem să scăpăm tocmai noi , care avem atâtea frumuseţi naturale , dar unde din păcate se dezlănţuieşte foarte multă furie de a strica tot ceea ce  natura ne-a hărăzit.
Pământul României este favorizat. Pajiştile noastre de munte sunt neîntrecute prin vioiciunea culorilor şi formelor plantelor.Aceasta o spune un botanist străin , care cunoaşte amănunţit şi pajiştile carpatine şi cele alpine. Nu ar fi păcat ca asemenea tablouri vii , care prind  în mreje sufletul , să fie distruse cu timpul ?
Lumea animalelor şi a plantelor din Deltă este iarăşi uimitoare. (Fericiţi cei care s-au perindat prin aceste locuri minunate din ţara noastră. Eu , datorită prea puţinului timp liber  şi a altor motive , nu am străbătut ţara aceasta în lung şi-n lat , cum mi-am dorit dintotdeauna. )
Aici când se întâlnesc păsările călătoare care se duc mai spre nord cu cele care rămân la noi , primăvara şi toamna , Delta Dunării ca şi Balta sunt cu adevărat raiul păsărilor. Sunt ţinuturi cu o faună mai bogată şi mai variată decât aceea din Delta Nilului , după spusa unor călători străini , care nu aveau de ce să exagereze spre a ne măguli.
Aceste frumuseţi nu vor mulţumi numai setea de cercetări a savanţilor naturalişti , ci vor deveni altare de pioasă chemare pentru cei îndrăgostiţi de variaţia nebănuită a pământului tării noastre.
Aici intervine partea educativă , mai puternică decât legile şi mai veşnică decât ele.E infiltrarea , din generaţii în generaţii , prin şcoli , a dragostei pentru natură în tot ceea ce ea ne oferă , măreţ ori simplu , bogat ori modest. Învăţând pe copii să iubească natura nu numai că le dăm viaţa întreagă o îndrumare nouă , veşnic senină , a minţii şi sufletului lor, dar le punem la îndemănă şi ceea ce constituie temelia legilor de ocrotire a naturii , conştiinţa că planta e o fiinţă ca şi animalul , iar ceea ce pare neînsufleţit , un munte sau un râu , poate avea influenţă asupra omului. 
În acest fel vom deprinde pe copii să nu mai fie sălbatici şi să rupă crengile înflorite ori să schingiuiască animalele. Îi vom deprinde să nu treacă indiferenţi pe lângă frumuseţea gingaşă a unui copac în floare ; ii vom învăţa să păstreze o Românie curată. Până la urmă , legile , oricare ar fi ele , nu-şi au explicaţia  decât în lipsurile educaţiei omeneşti. Insistând permanent în educaţia copiilor ca să înţeleagă natura şi să o iubească , contribuim şi la modelarea sufletului omenesc.
Iată că spre final am făcut şi o pledoarie pentru protecţia naturii , a mediului care ne înconjoară , pentru ca vrem nu vrem , toate se înlănţuie , căci toate sunt în legătură , natura e una în toate , iar legile ei se pătrund ca aerul , oricât de ermetic am ţine noi închise obloanele chiar şi ale sufletului. Protecţia naturii ajunge astfel  parte importantă  din educaţia sănătoasă a omului.