Picătură cu picătură , umple marea. Această vorbă arată cât preţ trebuie să pui în viaţă pe munca chiar şi numai de  o clipă. E o învăţătură pe care nu o poţi mai lesne căpăta , decât observând ce se petrece în natură la fiecare pas , oriunde ai fi. Natura  pentru a aduce o schimbare întrebuinţează puteri năprasnice , adevărate revoluţii . Catastrofele nu sunt decât urmarea unor puteri mici , îngrămădite îndelung , pregătindu-le , întocmai precum explodarea unui cazan nu se întâmplă decât după ce aburii s-au îngrămădit din cale afară în el , apăsându-i la urmă prea puternic pereţii.
Cauzele mici  , adunate de-a lungul vremii pe un spaţiu restrâns , întotdeauna aduc efecte mari.Acesta este un adevăr aflat în natură , deci nelipsit nici la om. E răbdarea , atât de sfântă , atât de binefăcătoare mai întotdeauna , încât au fost unii care să susţină că geniul nu este decât răbdarea. Exemplul cel mai bun decât poate aduce munca modestă , nebăgată în seamă deodată , dar care e săvârşită în tăcere vreme îndelungată , se poate prinde din raportul râmelor cu pământul.
Scoarţa Pământului la suprafaţă este ciuruită de locuinţele numeroaselor animale , care îşi duc viaţa în el. Furnici , paianjeni , cârtiţe , hârciogi si alte animale felurite , unele mărunte dar puzderie , altele mai mari , toate aceste animale  îşi sapă canale , hambare , tuneluri în pământ. Cum e sub coaja bradului bătrân sau a stejarului scorburos , aşa e şi scoarţa Pământului acolo unde vine în atingere cu aerul. Sfredeliturile animalelor sunt căile de pătrundere lesnicioasă a aerului umed , a apei de ploaie , agenţii care schimbă mereu partea minerală cu care vine în atingere.
Râmele , prin viaţa lor descrisă minunat de către Darwin , aduc dintre toate o prefacere şi mai mare. Ele trăiesc în tuburi adânci uneori  şi de 2 metri. Înlesnesc astfel calea aerului , dar şi a rădăcinilor de plante. Râmele se hrănesc cu materiile putrezite , amestecate în tărâna neagră. Înghit pământul , cu cât îşi sapă locuinţa ; ce e de mistuit din el , mistuie o parte ; sucurile intestinale au influenţă asupra pământului ce stă în maţ , îmbogăţindu-l în substanţe amoniacale , în fosfaţi. Noaptea , căci râmei nu-i prea place arşiţa soarelui , ea iese din întunericul locuinţei sale , spre a depune ,, murdăriile” afară , la suprafaţa solului.
De la adânc , râmele cară tărâna prefăcută şi o răstoarnă la faţa solului. De la suprafaţă râma trage câteodată frunze uscate , pentru a le rupe , bucăţică cu bucăţică , şi a le mânca ; firimiturile mesei cad pe fundul gropii , putrezesc , îngrăşând pământul în adânc. Deci , râma , prin viaţa ei , este un agent minunat de afânat brazda. Prin locuinţele  săpate o aeriseşte ; prin felul ei de hrană e o adevărată fabrică , minusculă e drept , de îngrăşăminte chimice. Prin numărul lor mare , însă , ajung la urmă să transforme un teren plin de pietriş , de hârburi , într-o pajişte înflorită. 

 

Câţiva cercetători au găsit că pe un hectar pot să locuiască peste 130 000 de râme , tot atâţia lucrători harnici , modeşti , care în fiecare noapte aduc câte puţin pământ la suprafaţă. Undeva în Anglia , peste o parte dintr-o pajişte s-a presărat  un strat gros de făină de var. După vreo 10 ani , săpându-se întâmplător în acel loc , varul , schimbat în broboane , a ajuns la o adâncime de 9 cm. Aceasta a fost opera râmelor , care au împrăştiat  în fiecare an  cam câte un strat de pământ negru gros de 1 cm. Prin truda lor , în legătură cu felul de viaţă , iarba s-a întins acolo unde fusese arsura varului . Şi aşa se întâmplă peste tot unde aceşti salahori tăcuţi îşi duc viaţa împletită cu prea puţine bucurii. Şi ele lucrează astfel la prefacerea scoarţei pământului , luând o parte activă , mai ales la naşterea solurilor arabile.