Se cunoaşte povestea orbului şi a ologului .Unul nu vede , celălalt nu poate merge . Unul pe altul însă se poate ajuta. Orbul duce în cârcă pe olog , care îi arată drumul. E un trai împreună , folositor amândurora.

Ei , în natură sunt multe exemple la fel.Plantele se ajută una pe alta; ciupercile se împrietenesc cu algele şi dau acele scoarţe numite licheni , fel de fel colorate , care se prind pe stânci , pe coaja arborilor.
Animalele iau în ajutor plante.Sunt animale din neamul mărgeanului /coralului , care nu pot trăi fără  nişte alge cuprinse în ţesutul trupului lor.
Ei , dar cel mai frumos exemplu , cunoscut , este convieţuirea unui rac de mare – Pagurus – cu alte felurite animale. Se apără unul pe altul ; se ajută reciproc ; trăiesc într-o înţelegere prietenească.Când nu se întâlnesc , se caută . Un soi de Pagurus e cunoscut şi sub numele de racul – Diogene. Are un obicei foaarte curios. La trup aduce cu racul din râurile noastre. Are însă o problemă .Partea de dindărăt a trupului , pântecele inelat , căruia unii oameni îi spun pe nedrept gât de rac , în loc să fie îmbrăcat cu pavăza vârtoasă ce-i apără pieptul , capul şi labele , a rămas moale , cum e trupul racului nostru când năpârleşte. 
În asemenea ocazie , racul din iazurile noastre , cât de îndrăzneţ e altfel , stă tot timpul ascuns. Îşi teme pielea de colţii hrăpăreţei ştiuci. Ei , aşa e şi cu racul-Diogene. Având pântecele moale , mereu ar fi cu frica-n sân. Dacă ar sta ascuns pe sub pietre , ar fi în pericol să moară de foame , căci doar nu-i va veni hrana de-a gata- n gură. Să umble pe fundul mării cu pântecele neapărat , nu i-ar tihni viaţa.

 

Nevoia aduce gândurile cele bune , spune o vorbă înţeleaptă . Primprejurul lui stau răspândite o mulţime de scoici goale , rămase după moartea şi putrezirea melcilor de diferite mărimi. Ce şi-a zis în mintea lui? ,, Scoica e de piatră ; e mai tare chiar decât îmbrăcămintea mea. Dacă m-aş folosi de ea spre a-mi apăra pântecele?” Zis şi făcut.

 

E o adevărată plăcere să priveşti , în acvariile mari , cum îşi târâie racul căsuţa improvizată după dânsul.Când a mai crecut şi îi este neîncăpătoare , o schimbă cu alta mai mare.Până ce găseşte una mai potrivită , o târâie pe cealaltă după dânsul , apucând-o cu cleştele de la picioare , pentru ca la cel dintâi pericol să o folosească.

 

Dar nu e numai atât.Partea frumoasă e că scoica moartă ce serveşte racului drept casă , ca şi lui Diogene polobocul , este mai întotdeauna împodobită cu unul din acele animale din neamul mărgeanului  , care se numeşte dediţel -de-mare , deoarece e ca o floare frumoasă.
Când n-o are , o caută. Când îşi schimbă casa , o mută şi pe ea , desprinzând-o de pe scoica veche şi lipind-o pe cea nouă. Această operaţie nu o face împotriva voinţei dediţelului. Pe când altfel ca să-l dezlipeşti , trebuie să sfărâmi scoica , aşa de ţeapăn ce e lipit , când îl invită racul , numai o atinge , dându-i de înţeles că trebuie să se mute , şi se desprinde lesne. Pesemne  că este o înţelegere în limbajul lor.
Dar de ce le place să trăiască în tovărăşie ?? Ei , lămurirea este foarte simplă. Dediţelul , altfel animal care stă locului , e plimbat prin toate părţile , putându-şi mai lesne găsi hrana. Uneori se mulţumeşte şi cu fărâmiturile ce cad de la ospăţul prietenului său mai lacom.
Ce serviciu aduce racul ??   Păi … o întâmplare , povestită de un naturalist , lămureşte şi simpatia racului pentru dediţel.
În locul unde Pagurus se plimbă fără grijă s-a dat drumul unei caracatiţe , duşmanul lui cel mai temut. Fioroasa dihanie , cum l-a zărit , şi-a întins braţele lungi cu ventuze şi i-a paraliat cleştele puternic , armele lui de apărare. I-ar fi sunat ora morţii , dacă nu s-ar fi bizuit pe prietenul său de pe casă. Acesta are în trupul lui mii şi mii de săgeţi înveninate , cu care-şi amorţeşte prada , ori se apără de duşmani , ca urzica de limba vitelor. Când caracatiţa se bucura de îmbucătura gustoasă ce i-a căzut în gheare , simte o straşnică urzicătură în braţele cu care apucase pe rac. Înspăimântată se îndepărtează o ţâră şi până ce se dezmeticeşte din spaimă , racul dispare. 
Şi cam aşa e povestea racului-Diogene , care se plimbă nestingherit pe fundul mărilor , cu căsuţa împrumutată în spinare şi cu prietenul nedespărţit de lângă dânsul.
Anunțuri