Suntem supuşi hazardului ? Există o lege ce ne guvernează existenţele precare…Plecăm din viaţă aşa, pur si simplu …Fără a spune un ultim „adio”…Fără să ne dăm seama de injusta decizie divină la care am luat parte doar ca umili spectatori….Am crezut că lucrurile rele nu se întâmplă decât atunci când le căutăm…. Şi că durerea este paşnică. Căci poate nu ne încătuşează pe nerăsuflate, fără să apucăm a riposta. Aş fi mizat şi eu pe această teorie până într-un punct, dar realitatea (fie ea hazard sau nu) m-a făcut să zâmbesc, pentru motivul că n-am riscat pe o miză atât de tăioasă.Întotdeauna m-am întrebat ce se întâmplă atunci când îţi pierzi cunoştiinţa. Pe unde îţi umblă mintea. Încotro se duc toate simţirile tale. Cum este fără simţiri, fără cuget? Ciudat… Înspăimântător pe alocuri… Chiar şi faptul că nu eşti stăpân pe propriile mişcări este înfiorător… Ceva asemănător cu paralizia, dar în care simţi durerea acelor ce-ţi sunt străpunse în cautarea unor vene lipsite de vlagă.Viaţa trebuie să te mai şi lovească pentru a-ţi deschide ochii. Pentru a te face să vezi ceea ce tu negi în sinea ta cu abnegaţie. Degringolada în jurul căreia ne învârtim existenţele noastre prăfuite de timp ne acoperă ochii, inima şi mintea cu pânze bine ţesute, cu fir de mreje vrăjite, în chip de oameni. Cu cât mai sus te înalţă speranţa într-o lume utopică/iluzorie, cu atât prăbuşirea este mai dureroasă.