„Deşi tema timpului, care a fascinat atîţia gînditori şi creatori a dat naştere la multiple teorii, diferite şi divergente, totuşi cred că toţi putem fi de acord cel puţin cu această simplă deosebire: există un timp cronologic şi un altul, psihologic. Primul există obiectiv, independent de subiectivitatea noastră, şi este cel pe care îl măsurăm după mişcarea astrelor în spaţiu şi după diversele poziţii ocupate între ele de planete, acel timp ce roade din noi de cum ne naştem pe lume pînă cînd dispărem şi stăpîneşte curba fatidică a vieţii tuturor existenţelor.
Dar mai este şi un timp psihologic, de care sîntem conştienţi în funcţie de ce facem sau nu facem şi care gravitează într-un fel foarte diferit în emoţiile noastre. Acest timp trece repede cînd ne bucurăm de ceva şi ne cufundăm în experienţe intense şi exaltante, care ne farmecă, ne distrag şi ne absorb. Dimpotrivă, se amplifică nemăsurat şi pare nesfîrşit — secundele trec ca minutele, iar acestea ca orele — cînd aşteptăm şi suferim, cînd împrejurarea sau situaţia noastră anume (singurătatea, aşteptarea, catastrofa care ne înconjoară, expectativa a ceva ce trebuie ori nu să se întîmple) ne dă o conştiinţă acută a acestei scurgeri care, tocmai fiindcă am dori să se iuţească, pare a se încetini, a se împotmoli, a se opri.”
(fragment din „Scrisori către un tînăr romancier”, capitolul VI – „Timpul”; autor Mario Vargas Llosa)