Ne-am obişnuit să mergem repede şi să nu mai fim atenţi la nimic din ce ne înconjoară. Ne ferim privirea şi evităm să avem orice fel de contact cu persoanele necunoscute. Nu mai vedem, nu mai auzim, nu mai vrem să ştim, nu ne mai pasă. Avem probleme, gânduri şi câteva vise frumoase, dar de cele mai multe ori inaccesibile. Aşa că ne continuăm drumul grăbiţi, facem abstracţie de clădirile urâte şi monotone, de gropi, de cerşetori, de mizerie, de copii care ţipă, de bătrânii care abia se mişcă, de aglomeraţie şi de restul circului care are loc pe stradă.
Trăim într-o lume prea mică şi prea fadă, cu personaje puţine. Ne-am obişnuit cu orice fie bun sau rău, ne conformăm cu orice problemă pe care suntem nevoiţi să o confruntăm şi zâmbim rar. Uităm să facem surprize, să îi încurajăm şi să îi felicităm pe cei care ar merita, am uitat ca orice gest mărunt are în esenţă atât de multă importanţă. Ne flexăm zilnic muşchiul indiferenţei şi aşteptăm nepăsători şi totuşi lipsiţi de răbdare momentul în care ne va fi mai bine. Respirăm şi răspândim ignoranţă, dar aşteptăm de la ceilalţi atenţie şi interes.
…Prea mult egoism…
Da, indiferenţa e o formă eficientă de autoapărare în faţa agresiunilor şi uneori e pe deplin justificată. Însă, practicată prea des amorţeşte simţurile şi ucide sentimentele. Ratăm acele lucruri mărunte şi frumoase despre care spuneam că ne fac să zâmbim şi să simţim că trăim. Şi pentru ce? Pentru o viaţă gri şi simplă… mult prea comodă, fără eşecuri majore şi fără trăiri intense? Oare se merită? În ce fel de oameni vrem să ne transformăm şi de cine vrem să fim înconjuraţi?
Te întreb doar atât: De ce fel de oameni crezi că au nevoie ceilalţi? Indiferenţi sau pasionaţi? Oameni care aşteaptă sau oameni care se implică?
…Gândeşte-te…