Marcand 125 de ani de la nasterea, scriitorului brailean, Panait Istrati(10 aug. 1884– 16 apr. 1935), invit pe aceasta cale toti brailenii si nu numai la un moment , in memoria aceastuia!
Eveniment: Dragi braileni, marcand aniversarea patronului spiritual al instituţiei, la implinirea celor 125 ani de la nastere, Biblioteca Judeţeană se pregăteşte să-l omagieze pe Panait Istrati în modul deja consacrat, al expozitiilor documentare. Titlul expoziţiei este „Pe urmele lui Panait Istrati – 125 de ani de la nasterea scriitorului brailean (10 aug. 1884 – 16 apr. 1935)”.
Astfel, în casetele expozitionale de la parterul sediului din Calea Călăraşilor vor fi prezentate publicului, începând cu data de 10 august, volume de literatura şi memorialistica aparţinand scriitorului aniversat, precum şi alte documente din colecţiile bibliotecii care se referă la Panait Istrati.

Panait Istrati s-a născut la Braila, ca fiu natural al spalatoresei Joita Istrate si al unui contrabandist grec. Crescut la Baldovinesti, satul mamei sale, urmeaza cu greu scoala primara, în 6 ani, ramânând doi ani repetent. E ucenic într-o cârciuma, placintar, vânzator ambulant, ca sa-si câstige existenta. Copilul sarac începe sa citeasca mult. Calatoreste hoinar la Bucuresti, Constanta, Cairo, Neapole. Este atras de sindicate si de programul socialistilor. Vagabondeaza din nou prin lume (Cairo, Paris, Elvetia). Vietuind în mizerie, se îndreapta spre Nisa, bolnav si singur pe lume, unde în 1921 încearca sa se sinucida. Este salvat. Îi adreseaza o scrisoare lui Romain Rolland, acesta îi raspunde si, în 1923, apare povestirea Chira Chiralina, cu prefata cunoscutului scriitor. În 1927, viziteaza Moscova si Kievul (asista la turnarea filmului dupa aceasta povestire). În 1929 revine în U.R.S.S. si afla, pe viu, adevarurile despre dictatura comunista a lui Stalin. Scrie apoi celebra carte Spovedania unui învins. În sufletul sau izbucneste o grava criza de constiinta, mai ales ca fostii prieteni comunisti îl acuza de fascism. Revine în tara bolnav si demoralizat, se trateaza la Nisa de tuberculoza, se întoarce la Bucuresti si, izolat si neocrotit, moare la Sanatoriul Filaret.

***

Cazul lui Panait Istrati este elocvent în ceea ce priveşte destinul ingrat al literaturii române, care, scrisă într-o limbă de circulaţie redusă, este condamnată să rămână înăuntrul sferei restricte ale unei singure ţări, în ciuda maturităţii sale din ce în ce mai accentuate. De aceea opera lui Panait Istrati (care este unul din cei mai buni romancieri români, dar nu cel mai bun), având norocul să fie redactată într-o limbă universală ca franceza, îl face cel mai popular prozator român din întreaga lume.“Istrati este un mare scriitor, poate chiar cel mai mare nuvelist european dupa Maxim Gorki, dar nu e cel mai mare scriitor român. Chiar dacă lăsam la o parte un romancier genial ca Liviu Rebreanu, există mai mulţi scriitoriu români contemporani care sunt cel puţin la fel de valoroşi ca Panait Istrati: avem, de exemplu, pe Mihai Sadoveanu, Cezar Petrescu, Ionel Teodoreanu, Pavel Dan, etc.” (M. Eliade).
Scriitor român de limbă franceză, Panait Istrati pare a fi urmărit, chiar şi după moarte, de un destin advers. Într-adevăr, scriitorul nostru este la fel de ignorat de istoricii literari din cele două patrii : Bédier-Hazard, Thibaudet, etc., nu îl menţionează pe Istrati nici măcar la Indice ! Iar René Lalou îi consacră doar nişte linii rapide. Din partea românească, excelentul manual al lui Basil Munteanu (Paris, 1938) îl ignoră complet, în timp ce G. Călinescu, în monumentala sa Istoria Literaturii Române (1941), este la fel de avar ca şi Lalou, în aceste linii reticente şi melancolice :
“ Chiar dacă Panait Istrati a dat şi versiuni româneşti operei sale franţuzeşti, ele nu va fi nicodată un scriitor român, pentru că acestor versiuni le lipseşte spontaneitatea şi acea traducere servilă a modismelor care produc în franceză un efect exotic. Şi – fapt care trebuie să dea de gândit emigranţilor – istoriile literare franceze îl ignoră şi ele. ”
Dar, depăşind aceste neglijenţe sau reticenţe ale criticilor franco – români, şi aşteptând verdictul definitiv al posterităţii, putem afirma că opera lui Panait Istrati a intrat deja în tabloul conştiinţei literaturii universale. Cât priveşte literatura româna – aşa cum se exprimă ea prin vocea autorizată a criticului Pepessicius – îl revendică pe Istrati cu putere, deoarece opera sa vine să completeze peisajul literaturii noastre din ultimii douăzeci de ani: alături de Rebreanu şi Sadoveanu, Istrati constituie trinitatea “epos-ului” român modern; împreună cu ei, Panait Istrati este, dintre toţi scriitorii moderni ai poporului latin din Carpaţi, cel care a adus cele mai multe probleme, cei mai mulţi eroi şi mai multă individualitate

Ciulinii Bărăganului

– fragment –

Când soseşte toamna, întinsele câmpii de ţelină ale Munteniei dunărene încep să trăiască, timp de o lună, existenţa lor milenară.
Aceasta începe chiar în ziua de Sfântul Pantelimon. În ziua aceea, vântul dinspre Rusia, pe care noi îl numim muscalul sau crivăţul, mătură cu suflarea lui de gheaţă nesfârşitele întinderi; dar cum pamântul arde încă, infierbântat ca un cuptor, muscalul îşi cam rupe dinţii în el. N-are a face! Barza, care stă pe gânduri de mai multe zile, îşi ţinteşte ochiu-i roşu asupra aceluia ce-o dezmiardă în răspăr, şi iat-o plecată în ţinuturile calde, căci ei nu-i place muscalul.
Plecarea acestei păsări respectate, puţin cam temută la ţară — ea aduce foc în plisc dacă-i strici cuibul — plecare aşteptată de ialomiţean sau de brăilean, pune capăt stăpânirii omului asupra gliei Domnului. După ce a urmărit barza în zborul ei până a pierdut-o din vedere, cojanul îşi îndeasă căciula pe urechi, tuşeşte uşor, din obişnuinţă, şi, gonind câinele care i se vâră între picioare, intră în casă:
— Ia vedeţi, băieţii ăia să înceapă să adune uscături!
La aceste cuvinte, femeia şi liota de copii tuşesc şi se înfioară la răndul lor, tot din obişnuinţă:
— Au plecat berzele?
— Plecat…
Atunci Bărăganul ia comanda.
O face, mai intâi lăsându-se greu, ca un om care s-ar trânti cu faţa la pământ şi n-ar mai voi nici să se scoale, nici să moară. Un uriaş!
Întins, de când lumea, peste toate ţarinile pe care le arde soarele, între duioasa Ialomiţă şi Dunărea ursuză, Bărăganul se află, cât ţine primăvara şi vara, în luptă vicleană cu omul harnic, pe care nu-l iubeşte şi căruia îi refuză orice bunăstare, afară doar de aceea de a hoinări şi de-a urla în toată voia. De-acolo vine şi vorba, cunoscută în toate ţările locuite de români, şi care se adresează aceluia ce-şi ingăduie prea multe libertăţi în public:
— Ia ascultă, mă! ce, te crezi pe Bărăgan…?
Căci Bărăganul e singuratec. Pe spinarea lui, nici un copac! Şi de la un puţ la altul, ai tot timpul să mori de sete. Nici de foame nu te apără. Dar dacă cumva eşti înarmat contra acestor două nevoi ale gurii şi dacă vrei să te afli singur cu dumnezeul tău, atunci du-te pe Bărăgan: e ţinutul pe care creatorul l-a hărăzit Munteniei pentru ca românul să poată visa în voie.
O pasăre care zboară între două lanţuri de munţi e ceva demn de milă. Pe Bărăgan, aceeaşi pasăre urcă, cu ea în zbor, pământul şi depărtatele lui zări. Întins pe spate, simţi cum talerul pamântesc se înalţă spre zenit. E cea mai frumoasă ascensiune ce poate s-o facă nevoiaşul lipsit de toate.
De-aici vine şi faptul că locuitorul Bărăganului, ialomiţeanul, e o fiinţă oarecum tăcută. Şi cu toate că ştie să glumească şi să facă haz când i se dă prilej, îi place mai mult să asculte cuviincios. O face pentru că viaţa lui e grea, şi el nădăjduieşte mereu că cineva va veni poate odată să-i arate cum ar putea să muncească mai cu folos pe îndărătnicul lui de Bărăgan.
Visări, gânduri, înălţare şi pântec gol, iată ce dă gravitate omului născut pe Bărăgan — această pustietate care ascunde apa în străfundul ei şi unde nimic nu răsare de la sine, nimic, în afară de ciulini.

* * *

Nu e vorba de acei scaieţi care cresc ca păpuşoiul şi fac
o frumoasă floare liliachie, ca un pămătuf, al cărui pufuşor fetele îl tund în seara de Sfântu Toader, cântând:
Codiţele fetelor, Cât codiţa iepelor!
Ciulinii de care vorbesc aici apar de îndată ce se topeşte zăpada, sub forma unei ciuperci, un zbârciog. În mai puţin de o săptămână, dacă e cald, ei năpădesc pământul. Asta e tot ce Bărăganul poate să îndure pe spinarea lui. Mai îndură şi turmele de oi, care sunt lacome de acest ciulin şi îl pasc aprig. Dar cu cât îl pasc, cu-atât creşte, se rotunjeşte mereu şi ajunge să atingă dimensiunile unei damigene mari. Atunci oile nu-l mai pasc, îl lasă în pace, căci înţeapă groaznic. Ştie să se apere, buruiana dracului! Ca şi buruiana omenească: cu cât e mai netrebuincioasă, cu atât ştie să se apere mai cu înverşunare.
Dar ce siguranţă avem noi despre ce e trebuincios sau netrebuincios pe pământ?
Atât timp cât ialomiţeanul se zbate, se încăpăţânează să smulgă ţelinei un căuş de porumb sau câţiva cartofi, Bărăganul nu e interesant.Nu e un loc de vizitat. E sucit, ca o femeie îmbrăcată în zdrenţe, ca o mahalagioaică împodobită cu diamante. Pământul n-a fost dat omului numai cu scopul să-i umple burta cu mălai. Mai sunt şi
colţuri hărăzite reculegerii.
Ăsta e Bărăganul.
El începe să domnească îndată ce omul harnic se retrage în coliba lui, îndată ce ciulinii înţeapă rău şi când vântul dinspre Rusia se apucă să sufle cu temei.Asta se întâmplă prin septembrie.
Poţi vedea atunci, din depărtare în depărtare, un cioban care stă cu spatele întors spre miazănoapte şi întârzie cu turma. Nemişcat, sprijinit pe bâta lui, vântul îl clatină uneori, de parcă ar fi un copac.
În jurul lui, atât cât privirea poate să cuprindă roată, nu mai vezi decât ciulini, nenumăratul norod al ciulinilor. Plini, stufoşi, ai zice că-s nişte oi cu lâna de oţel. Numai spini şi sămânţă. Sămânţă răspândită pe pământ, ca să crească ciulini, numai ciulini.
Ca şi ciobanul, la fel se clatină şi ei. Căci în turma lor compactă, muscalul suflă mai cu îndârjire, în vreme ce Bărăganul ascultă, iar cerul de plumb striveşte pământul, în vreme ce păsările se dau peste cap în văzduh, risipite de vijelie.
Aşa, o săptămână întreagă… Suflă… Ciulinii rezistă, îndoindu-se în toate chipurile, cu bubumzul lor fixat pe o tulpină scurtă, nu mai groasă decât degetul cel mic. Ei mai rezistă încă puţin. Dar ciobanul, nu! El lasă în plata Domnului străşnicia Domnului şi se întoarce acasă.
Noi spunem atunci: ţipenie! Nu mai vezi om! E numai Bărăganul!
Şi, Doamne, ce frumos e!
Cu tot avântul de care armăsarul său e în stare, crivăţul galopează în împărăţia ciulinilor, răscoleşte cerul şi pământul, amestecă norii cu pulberea, ucide zburătoarele, şi iată-i porniţi, ciulinii! Plecaţi să semene netrebnica lor sămânţă.
Mica tulpină se frânge pocnind, cosită la rădăcină. Bubumzele spinoase încep să se rostogolească, mii şi mii! E marele pohod al ciulinilor, care “vin Dumnezeu ştie de unde şi se duc Dumnezeu ştie unde”, spun bătrânii, privind pe fereastră.
Nu pleacă toţi deodată. Unii o şterg la cea dintâi suflare furioasă, adevărată puzderie de oi cenuşii. Alţii par să ţină piept, nu vor să se lase, dar ceilalţi dau năvală peste ei, îi agaţă în goană şi-i târăsc. La un moment dat, îi vezi încâlcindu-se, formând mari purcoaie ce se rostogolesc cu greu, până ce crivăţul se repede o dată cu furca lui, îi spulberă în văzduh, îi face să joace o horă îndrăcită şi apoi iar îi împinge înainte.
Atunci să te duci să vezi Bărăganul! Ai zice că Bărăganul se cocoşează, se întinde, după voinţă, bucuros de toată lumea asta de ciulini, care se dă de-a berbeleacul pe spinarea lui, pe când crivăţul suflă turbat.
Uneori, în clipe de linişte, Bărăganul parcă-şi reţine suflarea, ca să simtă cum trec fuguliţa trei ori patru ciulini, ca nişte buni tovarăşi, se ciocnesc unul de altul şi se întrec în glumă, dar repede se pun în rând şi o pornesc cot la cot.
Spre sfârşitul vejeliei vin ciulinii singuratici. Sunt cei mai iubiţi, fiind cei mai aşteptaţi. Fie că tulpina lor n-a fost destul de uscată ca să se rupă de la început, fie că vor fi avut nenorocul de a se fi înţepenit un timp în cine ştie ce şanţ, fie, în fine, că o ceată de ştrengari i-a urmărit şi oprit în drumul lor, ei sosesc cu întârziere, sărmanii. Şi-i vezi cum se perindă izolaţi, rostogolindu-se ca nişte cocolaşe de omuleţi grăbiţi. Văzduhul şi tot Bărăganul îi privesc: sunt ciulinii singuratici, adică cei mai iubiţi.
Apoi, orice viaţă se opreşte brusc. Nesfârşitele întinderi sunt curăţate ca lespezile unei curţi princiare.
Atunci Bărăganul se învăluie în cojocul lui de iarnă şi se pune să-i tragă un pui de somn care ţine şase luni.
Dar ciulinii?
Ei îşi continuă povestea.
E o poveste cum nu s-a mai pomenit, pentru că-i a pământului nostru românesc. Dar mai bine s-o iau de la început…
Cu toate că-s băltăreţ de la Lăteni, de la Borcea — fata asta a Dunării care cutează să se măsoare cu maică-sa nu-s ialomiţean de baştină. Părinţii mei, olteni amândoi, săraci ca Iov, au plecat în lume când aveam numai doi anişori. Şi ce s-o mai lungesc? După nesfârşite pribegii prin nu ştiu câte judeţe, îşi aruncară dăsagii şi pe mine, care eram cât o ciubotă, în cătunul ăsta, care se oglindeşte-n Borcea.
Poate să vi se pară ciudat, dar aşa-i. Părinţii mei nu erau oameni să se lase mânaţi la munci grele ca vitele la tăiere; mai ales tata, un zăpăcit care era în stare să cânte din fluier până cădea jos leşinat de foame. Şi la Lăteni, măcar aveam peşte la-ndemână. Aproape că-ţi sărea singur în tigaie, ca să zic aşa. Judecaţi şi dumneavoastră.
Primăvara şi toamna Borcea acoperea cu apele ei gălbui sute de hectare înţelenite; şi în pânza asta nesfârşită de apă crăpceanul, carasul, ştiuca mişunau în aşa hal că până şi pisicile se ghiftuiau pe malul bălţilor. Se pescuia, atunci, cu cazanul. Mană cerească, ce mai! Bărbaţi, femei şi copii, goi până peste genunchi, cu traista după gât, se-mprăştiau în trăgători, înaintând cât mai încet cu putinţă pe câmpul înecat, fiecare cu un cazan vechi desfundat la el. Apa nu trecea niciodată de genunchi. Bălăcind, peştele se izbea de picioarele noastre, dar era albitură şi noi umblam după de-ăl mare. Ştiam că ăstuia îi place să muşte la rădăcina plantelor, al căror creştet răsărea din apă. Stăteam neclintiţi, cu ochii aţintiţi asupra lor. Îndată ce vedeam ceva că mişcă, plaf! propteam cazanul la fund. Auzeam peştele zbătându-se între pereţii vasului. Nu mai aveam decât să-l apucăm cu mâna şi să-l vârâm în traistă. Tare trebuia să fii neîndemânatic ca să-ţi scape.
Tatei însă, îi scăpau regulat, şi puştanii făceau mare haz. Râdeau de el, îl luau în băşcălie. Nu se sinchisea. Continua să se arunce cu cazanul peste toate buruienile din jur, şi de le veadea mişcând şi de nu.
După un ceas de pescuit ne întorceam acasă cu traista doldora de peşte. Tata n-aducea nici măcar un chitic. Şi când vedea asta, mămuca, bună cum era, îl sfătuia să stea mai bine acasă, să pună la sărat peşte, să facă de mâncare, să spele rufe şi să mai cânte din fluier.
Asta mă umilea de-mi dădeau lacrimile: un bărbat nu spală rufe, nici nu găteşte! Dar tata n-avea nimic bărbătesc în el: era blând ca o femeie, cu mustăţi mari şi negre şi cu nişte ochi adânci şi galeş pironiţi întruna pe fluierul lui din care, cu degetele noduroase, scotea melodii duioase care răsunau până departe şi făceau câinii să latre în nopţile amuţite. În schimb, când îţi făcea un borş sau o plachie de peşte, sau când spăla rufe, şi cele mai bune gospodine puteu să vină şi să ia lecţii de la el. Dar tot râdeau de el, pentru că unui bărbat nu-i stă bine să facă treburi muiereşti.
M-aş fi bătut atunci cu satu-ntreg, pentru că bietul tată-meu nu lua niciodată-n seamă vreo înjurătură şi lendura toate în tăcere. Surâdea uşor, se-ndrepta spre Borcea, cu căciula lui ţuguiată veşnic dată pe ceafă, cu nădragii rupţi, totdeauna scăpaţi de sub curea, târşâindu-şi opincile, cu gâtul lung şi cu minunăţia lui de caval, de care nu se despărţea niciodată, să se răzbune pe viaţa asta păcătoasă şi-atât de jalnic de frumoasă.
Câteodată mă luam după el. Pe ascuns uneori, că-i plăcea să fie singur. În seara căldicică în care tăcerea se-amesteca cu mirosul nămolului, îl bănuiam şezând pe-un trunchi de salcie dezrădăcinată. Şi după un cântec de jale de-ţi lua răsuflarea, îi auzeam glasul uşor şi melodios zicând încetişor cântecul nostru de neuitat din ţara Oltului:
Foaie verde de-avrămeasă,
Ila, ila, la!
Au plecat olteni la coasă;
Au rămas oltencile
Şi-au umplut cârciumile.
Da, oltenii totdeauna plecau “la coasă“, sau la alte nenumărate munci, lăsând oltencile “să umple cârciumile”, lucru nu tocmai adevărat, şi tata, în orice caz, nu se ţinuse de vorba cântecului: îşi luase olteanca cu el, şi mă luase şi pe mine, comoara lui. Din cauza asta mama ţinea mult, mult detot la el. Îmi spunea, când mergeam la peşte şi-i vedeam varicele groaznice, întrebând-o de ce lasă în seama tatei treburile cele mai uşoare:
— Pentru că mi-e drag, copilul meu… Dumnezeu l-a făcut cum e şi mi l-a dat de bărbat. Nu-i vina lui, săracu’…
Şi uite-aşa trăiam noi la Lăteni.
Aveam pe-atunci nouă ani. Mă duceam totdeauna la pescuit cu mama, care niciodată nu zicea că-i obosită, fie că era pe vremea apelor mari — când venea crapul să-ţi bată-n poartă — fie în celelalte luni ale anului, când trebuia să te duci după el în Borcea.
Aici nu mai era vorba de pescuit cu cazanul, aici pescuiau cu chipcelul, cu prostovolul, cu plasa sau cu vârşiile şi uneori chiar cu năvodul, mai mulţi pescari laolaltă.
Trebuia s-o vezi pescuind, pe femeia asta, ca să-ţi dai seama ce-nseamnă o olteancă care-şi iubeşte bărbatul! Mai ales când arunca prostovolul roată — cu mânecile suflecate pân’ la umeri, cu fusta sumeasă sus detot, cu părul strâns bine-ntr-o basma, cu ochii, gura, nările adulmecând nesfârşitul bălţilor — ai fi zis că s-a pornit să scoată tot peştele din Borcea!
— Halal nevastă! strigau pescarii văzând-o.
Dar noi tot în sărăcie lucie rămâneam; păcat de osteneală să te speteşti muncind pe lumea asta; munca nu duce la nimic bun.
În timp ce pescuiam — îmi scoteam şi eu partea mea de peşte — tata, acasă, săra de zor, umplea butoaiele, zvânta peştele care prinsese sarea şi îl potirvea pentru vânzare.
Vânzare… Să vă ferească Dumnezeu de-aşa vânzare! Cinci până la zece franci suta de kilograme de peşte, vândute cu toptanul la negustori hrăpăreţi. Şi încă eram mulţumiţi să-l putem da, pentru că nu mai ştiam ce să facem cu el. Nu mai încăpeam de el, se strica şi se-mpuţea, după ce ne bălăcisem în maţele lui pân’ la glezne la pusul sării. Da: cinci până la zece franci suta de kilograme! Numai pentru stat munceam, să putem cumpăra miile de kilograme de sare. Pentru noi nici măcar de o ţoală sau de mălai nu ne ieşea. Şi tot peştele ăsta care se strica şi trebuia să-l aruncăm în Borcea, de unde mama-l scosese cu-atâta bărbăţie şi cu-atâta nădejde pentru o viaţă mai bună!
Nu, într-adevăr, vorba din popor:
Bună ţară, rea tocmeală,
Hât-o-n cur de rânduială!
Asta era: ţară bogată, prost alcătuită şi rău guvernată; ştia şi mama asta, ca tot ţăranul român.
În anii lungi de viaţă rătăcitoare, de la un cap al Munteniei la altul, ea avusese de mii de ori prilejul să simtă cât de nenorocită era viaţa locuitorilor ăstora, care, departe de orice gârlă şi prea săraci ca să-şi poată cumpăra carne, nu trăiau decât cu mămăligă şi cu zarzavaturi în timp ce milioane de kilograme de peşte zăceau şi se stricau, bune de-aruncat, pe tot lungul sutelor de kilometri pa care-i parcurge Dunărea cu braţele şi afluenţii ei. Dar cum să transporţi mana asta cerească, când trei sferturi din ţară n-are drumuri, astăzi ca şi acum o mie de ani?
Mama a avut atunci o idee, pe care s-a apucat s-o îndeplinească fără să ne spună şi nouă ceva: silindu-se pe ascuns să facă economii îndopându-ne cu peşte şi numai cu peşte un an întreg — rareori câte un boţ de mămăligă şi mai rar cu o bucată de pâine — a reuşit să strângă o sută de franci cu care-a cumpărat, de ocazie, o mârţoagă şi-o căruţă cu patru roţi, dintre care două şubrede rău, gata să cadă.
— Uite, i-a spus ea tatei, o să vă duceţi amândoi, tu şi cu băiatu’ cu asta, să bateţi satele şi să vindeţi peşte sărat…
— Cu asta? Oftă tata, galben la faţă; să străbat
Bărăganul cu asta? Măsură din ochi gloaba jigărită, harabaua prăpădită:
— … Vrei să mergi cu mine, puştiule? făcu el.
Mai încape vorbă?! Nu numai că voiam, eram încântat! Să vezi Bărăganul, pământul ăsta fără stăpân, era obsesia oricărui copil. Şi mai ales, să pot, în sfârşit, şi eu s-alerg după ciulini, despre care prietenii mei îmi povesteau minunăţii, s-alerg şi eu pe urmele norilor de praf purtaţi de vânt!
— De ce să nu-ncercăm? făcui eu serios, stăpânindu-mi bucuria; ce-avem de pierdut?
— Pă dracu’! Calu’, mai întâi, p-ormă căruţa, şi p-ormă şi pă noi! O să ne-nghită Bărăganu’! Să ne-nghită Bărăganul! Mă trecu un fior. Da-da, voiam.
A doua zi în zori porneam, luând cu noi cele de trebuinţă, adică mai nimic. Mămuca noastră bună, plânsă, prăpădită, parcă ne-ar fi trimis la moarte, ne însoţi până-n pragul Bărăganului, până dincolo de şoseaua care duce de la Brăila la Călăraşi ferindu-se de pustie şi ţinând mai pe lângă malul Borcei. Acolo ne sărută, cu faţa numai lacrimi brăzdată de zbârcituri, cu toate că n-avea încă treizeci şi cinci de ani. Mângâie şi calul, pe care n-avea să-l mai vadă, şi zgâlţâi şi una din roţile căruţei, să-ncerce slaba-i rezistenţă. Nici căruţa n-avea s-o mai vadă vreodată.
În dimineaţa ceţoasă, cenuşie, siluetele noastre negre parcă se lipeau pe pustiul apropiat, iar corbii croncăneau pe cerul de vară ploioasă. Cu căciula-n mână, tata apucă hăţurile de frânghie şi-şi făcu semnul crucii:
— Doamne-ajută!
— Să v-ajute Dumnezeu!
Şi Bărăganul ne înghiţi, dar tata, fără să se sperie, dădu drumul din caval unor sunete sfâşietoare pe cuvintele:
Au plecat olteni…
Şi-aşa am lăsat-o pe biata mamă, pe care n-aveam s-o mai vedem vreodată.
Trei sute de kilograme de peşte grămădite în coada căruţei, terezia pentru cântărit atârnată de coviltir, un sac cu mălai, un ceaun pentru fiert mămăliga, o pirostrie,
o desagă plină cu ceapă, două velinţe, un săculeţ pentru strâns gologanii şi o bâtă zdravănă ca să ne apărăm de-o fi nevoie, asta era toată averea noastră.
Mergeam pe jos, pierduţi, ca pe o mare, între cer şi pământ. Calul venea după noi, tuşind.
— Dacă n-ai fi vrut să vii şi tu, n-aş fi plecat pentru nimic în lume, nu…
Era prima vorbă pe care mi-o spunea tata, aşa deodată, în plină singurătate; n-am s-o uit până la moarte. De-atunci mă tot urmăreşte şi-o să mă urmărească cât oi trăi. Va să zică răspunzător de toate astea eu eram, băiatul de paisprezece ani.
Da n-aş fi vrut… Dar, aş fi putut oare?
Fără să-i răspund nimic tatei — care, de-altminteri vorbise ca să nu tacă — am trecut în urma căruţei, de unde vedeam, pe dedesubt, copitele calului înfigându-se-n ţărâna nisipoasă, copite bătrâne şi păroase care se ridicau şi se lăsau cu greutate, în timp ce între osii se legăna o donicioră cu păcură pentru uns. Le-am văzut toate astea într-o clipită, şi-ndată după aceea parc-am trecut în altă lume: răsărea soarele pe neaşteptate, arunca peste singurătatea noastră jerbele lui de raze orbitoare. Miile de ciulini întunecaţi se umplură de diamante violacee pe care mă duceam să le pipăi cu degetele, sau să le culeg cu vârful limbii, în timp ce tata şi căruţa se-ndepărtau încet întorcând spatele răsăritului. Chiţcani, nevăstuici, dihori, fugeau înspăimântaţi, aproape tot atât de mulţi ca lăcustele, şi-mi părea rău că nu luasem câinele. Ce s-ar mai fi ospătat el cu vietăţile astea, că-i era şi lui lehamite de-a mânca numai peşte, ca şi stăpânilor lui. Şi-apoi, aş fi avut în el un tovarăş bun, cum avea tata în fluierul lui. Dar mama ne sfătuise să ne lipsim de el, pentru că i-ar fi curs balele văzându-ne mâncând mămăligă, cu-atât mai mult cu cât tata avea somnul uşor şi că pe Bărăgan nu se afla ţipenie de om, cu-atât mai puţin făcători de rele.
Cu toate astea, ce bine mi-ar fi prins Ursu! Eram setos de solitudine şi de călătorii lungi, dar cu un tovarăş să-mi placă. Ani de-a rândul, martor neputincios, ţintuit la pescuitul meu, priveam la plecarea tovarăşilor mei, galopând cu crivăţul şi cu ciulinii în frumoasele noastre luni de septembrie. Unde se duceau? Ce s-alegea de ei? Ce vedeau? Unii dintre ei nu se mai întorceau acasă. Se spunea: “cu-tare s-a pierdut”. Altul ajunsese pân’la nu-ştiu-ce rudă înstărită care-l înfiase. Cum e asta? Cum te pierzi şi cum te înfiază cineva? Din pricina asta primisem fără vorbă să-l însoţesc pe tata. Voiam s-alerg şi eu cu vântul şi cu ciulinii, s-alerg, să scap de apa asta care făcea să-mi putrezească picioarele, de peştele pe care-l strângeam de pomană.
Acuma, uite, ciulinii erau aici, la picioarele mele, frumoşi ca nişte merişoare dolofane, mulţi ca stelele, cărnoşi, plesnind de sevă, dar nemişcaţi. Nu se clinteau din loc, pentru că eram la începutul lui august. Alerga-voi cu ei, peste-o lună? Afla-voi încotro te mână, unde se duc? Ştiam că cei mai mulţi sfârşesc trosnind în foc, în cine-ştie-ce sobă. Dar ceilalţi? Cei care năşteau legendele? Ce ţări arăta-vor ei privirilor unui băiat? Cum fac ei de schimbă soarta unora?
Ah, cât aş fi vrut să stau de vorbă cu unul care să-mi povestească aiureli, să mă mintă, dar să-mi dea ghes la visat, la cutezat! Şi ciulinii nu erau decât vis şi îndrăzneală, invitaţie la a schimba ceea ce ai pe ceea ce-ai putea avea, fie şi tot ce-i mai rău, pentru că, celor cărora le e dragă lumea-ntreagă, nimic nu-i mai rău decât statul pe loc.
În ochii noştri de copii, Bărăganul, despre care se spunea că-i “nesfârşit” însemna “ tot pământul”. Era pustiu, era sterp, plin de primejdii, ştiam asta; totuşi, Matei, feciorul lui moş Broşteanu, cu ciulinii a plecat într-o bună zi, şi nu s-a mai întors, şi-a ajuns unul dintre cei mai mari marchitani din Bucureşti.
Mărturisesc că nu visam la nici o mărire. Visam, atât.
Mă revolta peştele împuţit, toropeala bălţilor nămoloase şi chiar şi părinţii mei mă revoltau, pentru că aveau aerul că vor să-mi lase moştenire soarta lor amărâtă. Alta mai jalnică nici nu ştiam, şi nu-i uitam pe găzari, la care şi pâinea pe care-o mănâncă ia mirosul mărfii lor, dar ei cel puţin mănâncă pâine-n fiecare zi, pe când noi numai o duminică din patru. Şi când te gândeşti că ajungând la Borcea, părinţii mei fuseseră fericiţi să constate că e peşte din belşug:
— Aici, cel puţin e peşte! strigau ei când voiai şi când nu voiai.
Într-adevăr, era atâta că pân’ la urmă ne-a gonit, pe tata şi pe mine, iar pe mama a omorât-o.
Se-mplinise săptămâna de când nu văzusem chip de om când dând peste drumul spre Mărculeşti, care taie Bărăganul de sus în jos, tata zise:
— Nu se mai poate să mergem cu tot peştele ăsta. Trebuie să ne descotorosim de o parte din el.
— Cum? Să-l aruncăm?
— Nu chiar, dar aproape… Drumul ăsta e foarte umblat. O să-ncercăm să-l vindem ţăranilor care se duc la culesul porumbului. Cu zece franci cincizeci de kile, sunt bani găsiţi.
Mă gândeam la socoteala făcută de mama:
— O să-l vindeţi cu patruzeci-cincizeci de bani kilu, aşa că după primul drum “ scoateţi” şi calu’ şi căruţa şiun câştig mic pe de-asupra.
Puteam acuma să prezic ce-aveam să “scoatem” din acest prim şi ultim drum doar uitându-mă în ochii stinşi ai calului şi la faţa groaznic de suptă a tatei. Cât despre căruţă, nu era nici ea mai brează: câteva zile de arşiţă încă, şi n-o să mai fie nici ea decât un morman de lemne şi de fiare. De-acum două zile roţile nu se mai ţineau decât pe cârpăceli, şi calul cădea la fiecare o sută de paşi, împleticindu-se. Îl puneam pe picioare ridicându-l de coadă. Dar străbaterea Bărăganului în felul ăsta îl cufunda pe tata într-o muţenie din zi în zi mai îngrozitoare pentru mine, o muţenie care-mi amintea de cuvintele lui din dimineaţa plecării.
Tare-aş fi vrut să dispar, să scap de-a binelea. Era înfiorătoare tăcerea asta a tatei, la fel cu-a Bărăganului, pe care n-o sfâşia decât strigătele ascuţite ale hultanilor şi vulturilor pleşuvi, care-şi săpau cuiburile în şirul nesfârşit de dealuri ce se profilau în departări. Apariţia păsărilor ăstora de pradă mă silea să nu mă despart de tata nici un pas măcar. De vulturi nu mi-era teamă, că-s fricoşi, şi se mulţumesc să sfâşie câte-un stârv zvârlit la margine de păşune, dar mi-era teamă de hultani, despre care se zice că atacă turmele de oi şi câteodatată înşfacă miei în gheare.
Teama asta nu-mi era chiar atât de neplăcută. Poate că alături de-un tovarăş mai voios şi înarmat cu o puşcă, aş fi descoperit în mine un suflet de haiduc, visând la primejdii şi isprăvi de vitejie. Dar Doamne, ce trist e să te măsori cu Bărăganul — unde totu-i vitejie şi primejdii — alături de-un om pe care viaţa-l zdrobise.
Ţinându-mă scai de el, străbătând un infinit locuit de basme, mă întrebam adesea cine era tatăl ăsta al meu pe care în afară de fluierul lui nimic nu-l interesa? Nu-l văzusem sărutând-o pe mama niciodată, şi pe mine numai rareori mă mângâiase, cam pe când ne aşezasem la Lăteni. Nu ştiam despre el mai mult decât ştiam despre calul nostru, poate mai puţin chiar.
Şi iată-n ce jalnică tovărăşie am cutezat, la paisprezece ani, să plec “în haiducie” în regatul ăsta, legendar, al ciulinilor…
Era pe la amiază când am poposit pe drumul Mărculeştilor. Calul, lăsat în voie, mergea împleticindu-se în dreapta şi-n stânga, păscând iarbă dar, prea însetat, căzu lat şi nu mai mişcă. Încercarăm să-l punem pe picioare, să-l ducem la un puţ a cărui cumpănă se zărea departe la marginea drumului, dar n-a fost chip şi a trebuit să ne ducem s-aducem apă şi să-l adăpăm acolo. Apoi am înfulecat şi noi, ca de obicei, la umbra căruţei: o mămăligă zdravănă şi veşnica saramură de peşte cu nişte afurisiţi de ardei iuţi.
Tata, mâncând, era întruna cu ochii în zare, cu nădejdea să vadă ivindu-se vreo căruţă de ţăran. Chiar se ivi, către sfârşitul mesei, o trăsură frumoasă în trapul mare, ridicând un nor de praf. Butucii roţilor sunau ca nişte clopoţei.
Doi telegari voinici, cu hamuri scumpe, o trăgeau zburdând în ham.
Era un ţigan pricopsit, unul dintre acei rotari-fierari care au pământuri frumoase şi mănoase muncite de cojani ca de-alde noi.
— Ho, ho, ho-o! strigă el oprind cu aere de geambaş fanfaron, zgâind nişte ochi care voiau s-arate fioroşi şi rânjind cu toţi dinţii albi ca laptele.
La această semeţie tata lăsă umil capul în jos.
— Bună ziua, măi rumâni. Ce-aveţi de vânzare? Pepeni?
— Nu, peşte îndulcit…
— Ce fel de peşte?
— Ciortan…
— N-are viermi ciortanu’ tău?
— De-o avea, nu cumperi.
— De ce n-aş cumpăra? Ce, parcă-l mănânc eu? Ptiu!
Şi zicând vorbele astea coborî, legă hăţurile de o roată şi începu să scotocească prin căruţa noastră. Răsuci peştele pe toate feţele, îl desfăcu la urechi, îl mirosi, muşcă din el chiar, apoi spuse:
— Încă n-au viermi, ciortanii tăi, da’ mult nu mai ţin. Cât ai?
— Trei sute de kile.
— Cu cât îl dai?
— Zece franci cincizeci de kile, să scap de el.
— Şi dacă-ţi iau jumătate, laşi mai ieftin?
— Nici un ban mai jos, făcu tata, dezamăgit.
Atunci ţiganul, umflându-se în pene, strigă:
— De ce eşti prost, mă? Unde crezi tu c-ai să-ţi vinzi
peştele, cu harabaua asta şi cu mortăciunea de gloabă? Şi zicând astea, dădu una cu ciubota în spinarea calului care tot întins pe jos stătea. La asemenea mârşăvie, tata strânse fălcile, apucă reteveiul şi se apropie de ţigan, care se trase-ndărăt spre trăsură:
— De ce dai în vită, cioroi împuţit? Ce, te-am rugat eu să-mi cumperi peştele? Ţi-am dat măcar ziua bună? Când ţi-oi pocni una cu bâta asta un’ te-a miruit popa…
Alb la faţă, ţiganul se făcu mieluşel:
— Ai dreptate, nene. Da’ deh, n-aş mai fi ţigan dacă n-aş face de-astea; prost nărav, să faci totdeauna pe grozavu’! Hai, uită mojicia şi vin’ să te cinstesc cu o ţuică! După aia o să cântărim o sută cincizeci de kile de ciortan la preţu’ la care-ai zis.
Tata cugetă o clipă, apoi primi o ţuică şi chiar mai multe. Avui şi eu partea mea. Am cântărit apoi de cincisprezece ori zece kile, cântăreală cinstită. Cu treizeci de franci vârâţi în teşchereaua tatii, mai băură o ţuică şi se despărţiră destul de prieteneşte.
Şi căruţa, uşurată pe jumătate de povară, îşi reluă, în amurg, drumul abia ghicit prin Bărăgan.
N-am mers mult… O poştă… Mereu pe urmele soarelui. Dar ne-au trebuit două zile şi mai bine să facem drumul ăsta, în aşa hal erau şi calul şi căruţa. Apoi s-au prăbuşit, aşa, dintr-odată, în arătură.
Căruţei îi căzură dintr-odată trei roţi, care se făcuseră ţăndări, şi coviltirul se desfăcu răsturnându-se. Şi calul îşi dete sufletul când asfinţi soarele aurind pustiul, rămăşiţele căruţei şi feţele noastre întristate. Bietul animal îşi găsi sfârşitul fără nici o suferinţă, fericit, poate, să isprăvească odată cu toate astea. Scoţându-şi căciula şi uitându-se la el, tata zise:
— Martor mi-e Dumnezeu că nu l-am făcut să sufere. Trei bătăi de puşcă am alergat să-i car apă; iarbă nu i-a lipsit, şi bici, nici n-am. Dac-a murit de mâinele mele, Dumnezeu să mă ierte, da’ nu-s vinovat.
Făcu semnul crucii şi îngenunchie cu faţa la răsărit, de unde pornise fără nădejde.
Am petrecut noaptea lângă calul mort, multă vreme fără să scoatem o vorbă, înainte de a adormi în cântecul dureros al greierilor. A doua zi în zori corbii apăruseră, dând târcoale şi croncănind îngrozitor. Ne depărtarăm în grabă de stârv şi de celelalte.
Tata puse la fiert o mămăligă mare, pentru drum, umplu ceaunul cu peşte şi făcu o desagă din sacul de mălai aproape gol şi umplu şi bota cu apă. Eu m-am încărcat cu velinţele şi cu pirostriile.
Pornind la drum, tata, ca şi la plecarea din Lăteni, zise:
— Doamne-ajută!
Mama nu mai era, să ne răspundă, şi nici din caval nu mai cântă.
În ziua aceea, către amiază, cum apucaserăm pe drumul Călăraşilor, începu să bată un vânt puternic dinspre baltă:
— Iată şi băltăreţu’, făcu tata; ăsta-i vestitorul crivăţului. S-a isprăvit cu vara! Şi-acuş-acuş, dac-o să te tragă inima, ai să poţi s-alergi după ciulini.
Şi, văzându-mă privind la ciulini ca un apucat, adăugă:
— De-altminteri ştiu că asta te-a împins în gura Bărăganului. Acuma, că ne-a ajuns nenorocirea, am putea s-alergăm împreună.
— Ne-ntoarcem la Lăteni? l-am întrebat.
— Mergem mai întâi la Călăraşi, e capitală de judeţ, şi cântecul zice:
Negustor, negustoraş,
Hai la târg la Călăraşi!
Bietul tata, om de treabă, încerca să-şi descreţească puţin fruntea. I-am sărutat mâna repede şi el m-a mângâiat pe obraji:
— Să uităm necazul, băiatu-meu… Pe lumea asta ne aflăm ca să ispăşim: aşa-i viaţa… Dar, Dumnezeu vede…
După două zile de umblat pe un drum în sfârşit bun, ajunserăm la Călăraşi, unde Borcea se supără pe Dunăre şi-o ia razna pe o sută cincizeci de kilometri, până la Hârşova, unde intră iar la matcă. Pentru prima dată la Călăraşi am aflat ce-i aia un oraş, cu drumuri pietruite, cu case zidite peste alte case şi cu lume multă care se-nghesuia ca la bâlci. În curţile bogaţilor erau stive mari de lemne de fag sau de salcie, tăiat în stânjeni şi, văzând asta, tata a cumpărat un ferăstrău şi un topor, a făcut o capră şi iată-ne strigând prin faţa curţilor ăstora pline de lemne: “Tăietorii! Tăietorii!”.
Am fost primiţi bine pestetot şi munceam pe oricât, totdeauna cu toptanul. Tata cerea de două ori cât făcea, pentru că, zicea el, bogaţii se tocmesc ca ţiganii, dar pân’ la urmă tot ajungeam la învoială. Şi bietul tata asuda rău detot, din zori şi până-n noapte. Asudam şi eu, că-l ajutam pe cât puteam. Şi-am ajuns aşa să câştigăm, una peste alta, cam până la zece franci pe zi, lucru nemaipomenit.
— Trebuie, băiatu-tatii, zicea el, terbuie s-aducem acasă suta de franci care zace-n Bărăgan acuma, că altfel moare maică-ta de supărare.
Aşa că trăgeam voiniceşte la ferăstrău, mâncând pâine şi brânză. Pâine! Ce bine-mi părea că puteam să mănânc pâine! Cozonac curat, faţă de veşnicul nostru peşte de la Lăteni.
Seara, frânţi de oboseală, ne ospătam cu sarmale bune la un birt de lângă oborul de cereale, unde birtaşul îi cunoştea pe ai mei şi ne lăsa să dormim fără plată într-un colţ în şură. Dar tata, ca să nu pară prea calic, plătea în fiecare seară un kil de vin. Şi aşa, întruna, o săptămână întreagă. Încă una, lucrul ne aştepta, şi am fi apucat drumul Lătenilor, să-i ducem mamei banii. Era o mulţime de cojani cu căruţele, gata să ne ducă până la Feteşti sau şi mai departe încă.
Şi ne-au şi dus. Am plecat fără să-ncepem măcar a doua săptămână de lucru, dar nu ca să ne ducem la maicămea, că ea murise.
Nu bănuiam nimic atunci seara la han, când a intrat Gavrilă Spânu din Făcăeni, plin de praf, cu biciul pe braţ şi spunându-i tatei, în felul lui glumeţ dintotdeauna:
— Vra să zică-aşa, Mărine! Tu te umfli de sarmale şi Anica ta…
— Da, ştiu, făcu tata, strângându-i mâna, ştiu: Anica ne-aşteaptă cu nerăbdare… Da’ ne-a lovit nenorocirea, pe-afurisitul ăsta de Bărăgan. Ia stai jos şi mai povesteştene cum merg lucrurile pe-acasă.
Gavrilă se aşeză, la dreapta mea, se uită cam ciudat la tata, care şedea în faţa lui, scoase căciula şi scuipă pe jos:
— Adă-mi o cinzeacă de ţuică! strigă el către hangiu.
Apucând ţoiul, ridică, fără să spună o vorbă braţul şi picură câţiva stropi pe duşumea. Văzându-l, tata apucă paharul de vin şi vru şi el la rândul lui să lase să pice, dar rămase cu ochii pironiţi la Gavrilă, parcă l-ar fi întrebat: la cin’ te gândeşti? Omul nu răspunse, privi pieziş spre mine, îşi suci mustaţa şi-l văzu-i făcându-i tatei un semn din sprâncene.
Am priceput şi izbucnii în lacrimi. Atunci, uşurat, Gavrilă povesti pe scurt, în timp ce eu plângeam în pumn:
— Da, s-a stins, biata femeie… O-nţepătură-n deget, c-un os, pe când spânteca un peşte… Un fleac, ai fi zis, o zgaibă… Da-n nici opt zile s-a înveninat. A venit atunci la mine, la Făcăeni… Cum a doua zi trebuia să plec cuncărcătura la Călăraşi, nevastă-mea a culcat-o la noi şi, când să se crape de ziuă, trebuia să pornim la drum. Tot timpul s-a văitat, n-a închis un ochi. Alaltăseară am ajuns aici şi drept în poarta spitalului am oprit. În timpul nopţii şi-a dat sufletul. Ieri au “tăiat-o” şi-au înmormântat-o.
Şi după o pauză, omul adăugă:
— Anica v-a rugat s-o iertaţi şi v-a iertat şi ea pe voi.
— Dumnezeu s-o ierte! zise tata vărsând câţiva stropi de vin.
— La toţi ne vine rându’, într-o bună zi, incheie Gavrilă.
Şi strecură lângă farfuria tatei o basma făcută ghem; am recunoscut basmaua roşie a mamei, cu care se lega la cap când mergeam la pescuit.
— Şi gologanii, făcu el, v-o doişpe franci, mi se pare, aşa zicea. Cu privirea rătăcind pe masă, tata murmură:
— Bărăgan blestemat… Şi peştele ăsta blestemat… Doamne, tare-i greu să urci pân’ la capăt Golgota asta a vieţii…!
— Fie-i ţăr’na uşoară! zise Gavrilă, ciocnind cu tata. Apoi:
— Ce necazuri zici tu c-ai avut pe Bărăgan!
— Calu’ mi-a murit, căruţa s-a făcut praf, şi peştele s-a dus dracului…
— … Atâta tot? Fir-ar să fie…! Şi-acuma?
— De-o săptămână tăiem lemne… Şi gândeam că ni-i îngăduit să mâncăm sarmale, că trudim de ne iese sufletu’…
A treia zi după seara asta de durere mare, am pornit cu Gavrilă. El se întorcea la casa lui, dar noi… Încotro mergeam? De Lăteni, în orice caz, nici tata, nici eu nu mai voiam să ştim. Nu ne-o mărturisisem dar se citea pe feţele noastre. Şi cu toate astea, la îndemnul vecinului nostru de comună, ne urcarăm în căruţă, în aşa hal eram lipsiţi de orice voinţă. O făceam, cred, de frică să nu ne pomenim singuri.
Trei zile şi trei nopţi de mers, amuţiţi, cu popasuri lungi în care n-auzeai decât strănutatul cailor, trei zile bune de drum între Borcea şi Bărăganul care mă chema, mă voia, îmi făgăduia tot ce nu puteam găsi nici la tata, nici la Gavrilă, a căror muţenie îmi dădea ameţeli. Ei stăteau în faţă, eu în spate, şi mă uitam la spinările lor încovoiate. Din când în când ne-ncrucişam cu câte-un căruţaş:
— Bună ziua, oameni buni, făcea el.
— Mulţămim dumitale, răspundeau cei doi.