Vântul adie, uşor, frunzele ruginii ale copacilor înalţi, mireasma lunii Octombrie se face simţită, toate acestea îmi oferă linişte în suflet… pace… chiar şi acea fericire greu de găsit. Iubesc toamna pentru aroma timpului trecut pentru dulce-amăruia melancolie care îmi invadează sufletul, pentru că fiecare frunză căzută îmi aminteşte de cât de efemeri suntem şi cât de trecătoare sunt lucrurile, deschid geamul larg, cu cană de cafea în mână, savurez aroma şi privesc în depărtare… e încă linişte… şi aştept.

Închid ochii şi respir primele secunde din octombrie. Nu ar fi interesant să retrăim amintirile sufletului atunci când le ducem dorul? E adevărat că şi nostalgia îşi are rolul ei în viaţă, dar… Când simţi că nu poţi întoarce timpul… Că îl vrei înapoi. Nu ai nici o cale de ieşire în labirintul vieţii. Sufletul meu vă oferă o reţetă: Starea de bine.

Se ia una bucată seara fără nici un plan, împănata cu gânduri şi dor nebun. De asemenea, se iau câteva bucăţele de prieteni, se scutură bine de plictiseală după care se pudrează cu chef de povestit.
În ceaţa depărtării din sufletele noastre,

În doruri necuprinse, pierdute-n destrămare

Ai regăsit speranţa iluziilor albastre

Zbătându-se în pieptul lovit de remuşcare

Ca păpădia smulsă de-a vântului aripă,

Ca norii risipiţi în zări adânci, pribege,

Iubirea noastră astăzi din lanţuri se ridică

Căutând cu disperare noi patimi să închege…

Zadarnic amintirea încerca să deştepte

Dorinţe adormite în umbra nerăbdării

Când într-o zi iubitul pe mine o să m-aştepte…

Atunci eu voi fi strajă la poarta nepăsării.