Precum sălciile, ne-nfigem rădăcina
Într-a malurilor nimicnicie,
Din care ne culegem
Fără să mai plecăm nicăieri.

Ce suntem sălcii, frunzele ne curg
În ape lăcrimânde de iluzii,
Lacome să-nnece rămasele fărâme de frumos
Dintr-o alergare fără rost.

Sălcii ce suntem, ne plângem crengile
Pe lacul durerii; nevrând nici unul să murim,
Trăim toţi, nu pentru ce putem avea,
Ci pentru ce ni se refuză.

Sălcii ce suntem…    *o poezie ce m-a impresionat!