Archive for octombrie 10, 2010


Triunghiul Bermudelor

MISTERELE DIN TRIUNGHIUL BERMUDELOR

Femomenele misterioase care au loc in asa numitul Triunghi al Bermudelor, zona delimitata de Florida, Puerto Rico si insulele Bermude, raman inca o enigma pentru oamenii se stiinta. Au fost formulate ipoteze, diverse teorii, insa la fel de usor au fost demontate de incidentele care continua sa se intample. Campuri electromagnetice imense, emisii puternice de gaze, conditii meteo capricioase, experimente top secrete ale Marinei Militare, toate acestea reprezinta posibile explicatii pentru misterele din Triunghiul Bermudelor. Exista insa un mister al Triunghiului Bermudelor sau sunt doar presupozitii ale presei precar informate?
Nici Garda de Coasta si nici Oficialitatile Marinei nu recunosc aceasta misterioasa zona geografica numita Triunghiul Bermudelor. Exista insa cateva declaratii si interpretari  ale fenomenelor si o scurta istorie. Interesul pentru Triunghiul Bermudelor a inceput in decembrie 1967  in urma unui comunicat de presa eliberat de National Geographic Society, incorect la acea vreme, care relata misterioase accidente petrecute in aceasta zona.
Numele de Triunghiul Bermudelor a fost preluat dupa un articol de Vincent Gaddis, aparut in publicatia “Argosy” in mai 1964. Zona este cunoscuta, de asemenea, si ca “Triunghiul Diavolului” sau “The Hoodoo Sea”.
Prima mentiune despre Triunghiul Brmundelor a fost facuta de Christopher Columb care vorbea despre lumini ciudate si erori ale busolei in prima sa calatorie in aceasta zona.
Multe dintre enigmele din Tiunghiul Bermudelor a fost explicate in cartea “Bermuda Triangle: Mystery Solved” scrisa de Larry Kusche, cercetator la Universitatea Arizona. Conform acestuia multe dintre presupusele mistere ale Triunghiului s-au petrecut fie in alta zona a oceanului, fie au fost cauzate de conditiile meteo.
O alta teorie vorbeste despre aceasta zona geografica ca avand forma unui patrat. Aceeasi teorie sustine ca fenomene asemanatoare se petrec si de cealalta parte a Atlanticului, undeva aproape de Japonia. In decembrie 1945, o escadrila TMB Avenger a disparut in aceasta zona. Cinci aparate ale zborului 19 din Marina Americana s-au volatizat pur si simplu. Misterul lor insa avea sa fie rezolvat in anul 1991. Epavele avioanelor au fost gasite pe fundul oceanului, la doar 250 de metri distanta de baza lor din Florida.
In 1972 NASA cerea Asociatiei Internationale a Transporturilor Aeriene sa evite aceasta zona, cel putin in perioada considerata cea mai periculoasa, 1 – 30 iunie. In aceasta zona este localizata o stanca numita San Bango unde nu exista nici vegetatie, nici animale. Nici macar pasarile migratoare nu planeaza aici.
Una dintre cele mai recente teorii despre Triungiul Bermudelor sustine existenta unui imens camp electromagnetic care induce o ceata ciudata, provocand dezorientarea pilotilor.
In octombrie 1995, echipe de oceanografi si de geologi au studiat bulele de gaz emanate din fantele vulcanice de pe fundul oceanului intre coasta americana si Bermude. Se pare ca la suprafata urca o mare cantitate de metan sub forma de bule gigantice care ar putea sa traga in jos in cateva clipe o nava intreaga printr-o puternica aspiratie. Pe de alta parte, nu se poate ignora ipoteza ca eliminarea unui important volum de gaze, ar putea provoca, in mod exceptional, explozia motoarelor avioanelor care ar trece prin zona, fiind apoi inghitite de ocean.

Celebre disparitii inexplicabile:
Freya si Carroll A. Deering sunt doua vase care au disparut la un interval de aproape 20 de ani, primul in 1902, iar cel de-al doilea in 1921. Ambele vase au reaparaut la cateva zile dupa incident plutind in deriva, fara urma de echipaj.
In 1909 vasul Spray al celebrului capitan Joshua Slocum, primul om care a facut inconjurul lumii de unul singur intr-o nava cu panza disparea fara urma fara vreun semnal de alarma transmis autoritatilor.. Slocum a fost declarat mort abia 15 ani mai tarziu, in 1924, in timp ce enigma disparitiei sale nu a fost elucidata nici astazi.
USS Cyclops este cazul cu cea mai mare pierdere de vieti omenesti din Triunghiul Bermudelor. In 1918 vasul USS Cyclops a disparut fara urma impreuna cu echipajul format din 309 membri.
Zborul 19 este poate cel mai cunoscut caz din istoria disparitiilor inregistrate in Triunghiul Bermudelor. In 1945, o Ecadrila Americana formata din cinci avioane de lupta s-a volatizat inexplicabil. Inainte ca avioanele sa dispara de pe radar, comandantul anunta ca acele busolelor de bord se rotes chaotic, iar apa marii isi schimba brusc culoarea devenind alba. Cel de-al saselea avion trimis in cautarea lor avea sa dispara in acelasi mod inexplicabil.
Cel mai mare vas disparut in misterioasele ape ale oceanului zona zona triunghiului este Anita. In 1973 uriasul cargou norvegian cu o capacitate de 20.000 de tone se evapora fara urme.
Avionul de pasageri Boeing 727 ompaniei National Airlines din Statelor Unite avea sa treaca prin zona Triunghiului Bermudelor si sa dispara de pe radar pentru zece minute. Ciudat este ca, dupa aterizarea pe aeroportul din Miami, pilotii avionului au declarat ca au tinut legatura permanent cu turnul de control. Misterul a fost accentuat in momentul in care pilotii si-au consultat ceasurile si au constatat ca acestea ramasesera cu zece minute in urma. Mai mult, pilotii au observat ca si ceasurile pasagerile prezentau aceeasi anomalie.sursa:www.crystalinks.com/bermuda_triangle.html.Discovery triunghiul bermudelor

Reclame
Muzica si teatrul Poezia lirica bizantina,poezia ritmicaera,cum am vazut,esentilamnete religioasa si cantata fara acompaniament instrumental.Poetii ei,melozii,compuneau mai intai melodia ,apoi textul.Muzica bizantina culta era in general strans legata de biserica, detinea un loc imporatnt in serviciul liturgic.Tocmai aceasta muzica religioasa,”cantul bizantin”, a constituit – alaturi de artele plastice – importanta contributiei aduse de Bizant culturii occidentale.Transmiterea ei Apusului a fost posibila datorita notatiei muzicale a melodiilor de care s-au servit – cei dintai – bizantinii(in timp ce muzica laica,de curte sau populara nu a fost niciodata considerata demna de a fi notata). Primele canturi liturghice crestine nu aveau forma muzicala ,ci doar recitate: episoadele biblice erau narate ritmat,scandat.In sec IV diaconul-eretic Arie din Alexandria a introdus antifoanele, in care textul era cantat alternativ de 2 coruri.O alta nota fundamentala,specifica muzicii elenistice bizantine este caracterul ai monodic.Cantata deci de o singura voce sau de mai multe dar la unison,nu cunoaste armonia nici cand in camtul liturgic vor aparea si instrumente ,care nu vor face altceva decat sa sustina cantul ,nu sa-l acompanieze armonic.La origine de o mare simplitate,dupa sec X insa cantatul bizantin a adaugat melodiilor din ce in ce mai multe inflorituri(sub influenta muzicii arabe )si modulatii care prelungeau durata silabelor textului. Muzica bizantina ,arta,literatura populara(si poezia culta aproape in intregime)gravitau in jurul religiei,erau concentrate in biserica sau erau in dependenta de serviciul liturgic. Creatia muzicala bizantina nu se rezuma la cantecul liturgic;si muzica laica a cunoscut o mare dezvoltare;dar lipsita fiind de privilegiul de a fi notata,informatiile relative pe care le avem sunt foarte sumare.Astfel erau aclamatiile ceremoniale cu care erau primiti imparatii cand apareau la Hipodrom,sau generalii cand se intorceau victoriosi dintr-o campanie.Ni s-au patstrat cateva asemenea aclamatii ritmate – care contineau si elemente muzicale populare,si acre erau cantate de solisti si de multime.Dar muzica era prezenta nu numai la procesiuni solemne sau la ceremoniile curtii,ci si la serbarile populare. In Bizant erau 179 de sarbatori intr-un an ,din care 101 comportau reprezentatii teatrale ale caror cheltuieli erau suportate de stat.In Constantinopol erau multe teatre unde insa nu se reprezentau piese din repertoriul clasic;locul lor fusese luat de mim ,gen de farsa realista,bufona,adeseori vulgara,nu lipsita de obscenitati.Comediantii jucau fara masti ,rolurile feminine erau jucate de femei(rau famate),subiectele erau luate din viatza de fiecare zi ,tema favorita era adulterul,actiunea era foarte simpla,cupletele erau indecente,gesturile si miscarile lascive.Adeseori se introduceau intermedii coreografice,dansuri bachice,tablouri vivante care faceau impresie asupra publicului simplu. Bineinteles ca Biserica a fost de la inceput ostila acestui teatru ,care nu se jena sa ridiculizeze clerul si sa parodieze ceremoniile religioase.Cu toate acestea,si clerul frecventa teatrul(incat Iustinian a trebuit sa emita o lege care interzicea accesul episcopilor si al preotilor la spectacolele teatrale). Catre sfarsitul secolului IX-lea ,cu ocazia anumitor sarbatoriin bisericile bizantine incep sa se prezinte episoade dramatice cu subiecte biblice – si aceasta traditie a continuat neintrerupt.Acest teatru religios – care in Occident s-a reprezentat apoi afara din biserica ,cu autori si actori laici – in Bizant nu a cunoscut o asemenea evolutie,ramanad pana la urma sa fie scris de clerici ,jucat de diaconi si numai in interiorul bisericilor. Arhitehtura si sculptura Prima prejudecata care il ispiteste pe contemplatorul superficial al artei bizantine este pretinsa ei imobilitate si uniformitate. Dimpotriva,o cercetare atenta a arhitecturii ,a mozaiculi,a picturii si a celorlalte genuri de arta va evidentia tocmai evolutia si varietatea lor.E adevarat ca operele ramase au,in marea lor majoritate,un sens religios;nu pot fi negate insa anumite particularitati stilistice,determinate de traditiile locale ale unor regiuni, – fapt care a adus si la formarea unor adevarate scoli.Iar in ce priveste mobilitatea,evolutia artei bizantine,aceasta poate fi perceputa,in mod clar,in cele trei mari etape ale istoriei ei :in „epoca de aur” din timpul domniei lui Iustinian,in cea care a urmat perioadei iconoclaste si inepoca de dupa cruciada din 1204,pana in 1453. In secolele IV si V ,arhitectura (si in general celelalte arte) Ramane in cadrele stilistice ale antichitaii tarzii.Mai domina inca edificiul religios cu plan longitudinal – tipul de „bazilica”,fastuasa,cu una ,trei,si adeseori cu cinci nave,folosind arhitrava in locul arcului in plin centru.Exemplele mai cunoscute sunt bazilicele S. Maria Maggiore si S.Paolo fuori le Mura,din Roma.In dimnesiuni si forme modeste se prezinta edificiile cu plan central,de obicei patrat, – ca mausoleul Gllei Placida din Ravena.Edificiile cu plan circular erau rezervate mausoleelor martirilor(martyria)si baptisterelor. – Forma bazilicala este ilustrata si la Ravenna – unde o alta capodopera de arhitectura bizantina,SVitale,adopta planul octogonal. Din secolul VI dateaza (refacuta de Iustinian si inaugurata in 537)faimoasa capodopera a arhitecturii bizantine – ramaas pana azi cea mai mare biserica din lume ce are cupola – Sf. Sofia din Constantinopol SFÂNTA SOFIA Aceasta biserica este a treia construita pe ampasamentul respectiv. Iustinian a inceput constructia ei in 832 d. Hr., pe unul din dealurile orasului Constantinopol. Acest mare oras, aflat la rascrucea drumurilor ce leaga Europa de Asia, era cunoscut mai inainte sub numele de Bizant, dupa legendarul sau fondator, Byzas. In 330 d.Hr., imparatul Constantin cel Mare a rebotezat oratul si a facut din acesta capitala Imperiului Roman. Orasul a devenit un mare centru religios, comercial si artistic si a ajuns la apogeul dezvoltarii sale in secolul VI, sub Imparatul Iustinian. Pentru a construi biserica, Iustinian a importat materiale speciale de constructie, de pe tot cuprinsul Imperiului. Marmura alba si galbena au fost aduse pe vase, iar sculptori, tamplari, zidari si mozaicari au inceput sa lucreze pentru a crea aceasta bijuterie a crestinatatii in numai cinci ani. Cand biserica a fost terminata, cupola si tavanul sau au fost in intregime poleite cu aur, a carui sralucire se reflecta in fiecare suprafata lustruita. Tonalitatile coloanelor de marmura erau atit de delicate, incat l-au facut pe un istoric al timpurilor, Procopius, sa le asemene cu o pajiste inflorita. Splendoarea bisericii s-a diminuat treptat, de-a lungul istoriei. Structura era mereu amenintata de foc si cutremure, iar interiorul a fost jefuit de comorile sale, de catre cruciatii aflati in drum spre Ierusalim, care erau ostili bisericii ortodoxe. In 1453 otomanii au cucerit Constantinopolul, Sfanta Sofia a fost transformata in moschee, iar mozaicurile au fost tencuite. In final, in 1934, Kemal Ataturk, presedintele Turciei a transformat biserica in muzeu. Restaurarile si reparatiile continua. Intre timp, vizitatorii pot admira interiorul, care este in mare masura la fel cum era cand a slujit drept biserica ultima oara. Aceasta s-a intamplat in seara zilei de 28 mai 1453, cand imparatul Constantin al XI-lea a primit sfanta impartasanie pentru ultima oara. Intuia ca in cateva ore miile de turci condusi de Mehmet al II-lea vor escalada zidurile orasului pentru a-l cuceri. Cele mai negre temeri ale imparatului s-au adeverit. Dar cuceritorul a tratat cu respect Sfanta Sofia. Se spune ca inainte de a intra pentru prima oara in biserica, Mehmet si-a turnat o mana de tarana pe cap, in semn de umilinta. Inauntru, a contemplat maretia bisericii si, vazand cum un soldat spargea pardoseala de marmura, l-a lovit cu sabia. Astazi, mareata biserica, cu toate ca nu mai are functie religioasa, ramane o oaza de spiritualitate intr-o metropola agitata. Exteriorul acestei mari biserici bizantine, costruite in secolul VI,este un ansamblu de semicupole, contrafortur si aripi de cladire extreioare. Adevarata frunusete a Bisericii Sfanta Soia (Haghia Sophia – Sfanta Intelepciune), cea mai mare biserica din fostul Constantinopol, capitala Imperiului Bizantin, se afla an interior. Aici, stralucirea luminii zilei se retrage in fata mareaiei spatiului Intunecat, in care se pot distinge curbele line ale pasajelor boltite, galeriilorsi ale coloanelor de marmura. Poate fi admirata maiestria mesterului bizantin in realizarea mozaicurilor in culori sclipitoare, care au fost restaurate, precum si in sculptura capitelurilor de marmura ale coloanelor naosului, in care complicate motive de frunze de acant inconjoara monograma lui Iustinian sia a sotiei sale, Teodora. Din centrul cupolei 40 de nervuri coboara in curbe citre baza, in care sunt incastrate 40 de ferestre. Desi biserica si-a pierdut cea mai mare parte a decoratiunilor originale de aur si de argint, a mozaicurilor si frescelor, frumusetea bisericii este data de grandoarea spatiului, de jocurile de lumini si umbre. In acelasi secol al VI-lea se realizeaza la Constantinopol(precum si in alte parti ale imperiului) si alte tipuri de arhitectura sacra :biserica ale carei arce se prelungesc in forma de bolta,anuntand planul de creuce greaca(Sf. Irena);constructia avand forma unui octogon inscris intr-un patrat;planul de cruce greaca si cu 5 cupole,cate una pe fiecare brat al crucii si una centrala(Sfntii Apostoli din Constantinopol – modelul bisericii S.Marco din Venetia,construita intre 1063-1095). In sec IX dupa perioada iconoclasta in arhitectura bizantina devine tot mai frecventa – sub influenta armeana si georgiana – biserica pe plan de cruce greaca;greutatea cupolei nu se mai sprijina pe stalpii amsivi ,ci se descarca in pertii laterali servindu-se de 4 bolti in leagan. – Concomitent,apare si ornamentatia exterioara a bisericilor.Incepand din sec X,decoratia este mai bogata – prin adoptarea de mici arcade oarbe,prin randuri in zig-zag de caramiiz asezate pe muche,prin straturi in forma de romburi,prin alternarea in constructie a zidului cu a pietrei,sau prin insertiune in tencuiala a unor placi policromede ceramica smaltuita.Din sec.XV,exterioarul este decorat si cu sculptuir si fresce.Perioada a treia din istoria arhitecturii bizantine incepe cu dinastia Comnenilor.Din sec XII dateaza biserica „Pantokratorului” – cea mai frumoasa sin cele 5 biserici constantinopolitane din acest secol care s-au pastrat;constructie cu o cupola si intreaga silueta mai elevate si cu abside poligonale decorate cu doua randuri de nise. Bizantinii au facut si edificii civile importante. Arhitectura civila si militara a jucat un rol foarte important in definirea stilului bizantin. Renumit era palatul imperial, cladit din materiale de constructii foarte scumpe. Palatul avea sali bogat ornamentate, dintre care sala de receptie si camera unde se nasteau mostenitorii dinastieii, decorata in culoare porfirie, purpurie, (de aici “nascutii in purpura” si “familia Porfirogenitilor”) erau cele mai frumoase.Somptuosul palat imperial, decorat cu fildes, aur,argint si pietre pretioase, era legat prin anumite galerii de salile de ospat, de catedrala Sfanta Sofia si de un amfiteatru unde se ofereau popoarelor serbari cu spactacole sportive, de circ, intocmai ca la Roma. In sec IV – VI existau la Constantinopol multe statui ale unor imparati si imparatese;celebra este statuia ecvestra a lui Iustinian ,plasata pe coloana din piata Augusteon.Ultima dintre statuile imperiale care ne-a parvenit este „Colosul din Barletta”,stauia de bronz,inalta de 4,50 m,probabil a aimparatului Valentinianus I (sec IV).In curand sculptura in ronde bosse va disparea aproape complet din Bizant – condamnata fiind si de Consiliul din Niceea(787)pentru motivul ca era prea mult legata de antichitatea „pagana”,care glorificase frumusetea fizica a corpului uman ,in loc sa gloriifce frumusetea spirituala a omului.Aceasta sculptura detine un loc secundar in arta bizantina. O atentie merita doar basorelieful.In cele mai vechie exemple bizantine sunt eveidente influentele antice – in subiecte si in modul de redare plastica.La Ravenna,traditia sarcofagelor cu basoreliefuri dureaza pana la sfarsitul secolului al VI-lea.Dar incepand din din sec.VI,sub influenta Orientului,relieful plastic se atenueaza,se aplatizeaza tot mai mult,eliminand impresia de profunzime,tinzand sa transpuna in plan sculptura in spatiu,neglijand desenul si senzatia de volum,preferand contururile fixe si geometrice,urmarind un joc de lumini si umbre. In suprafetele decorate in basorelief(sau in mozaic) cu motive vegetale,acestea vor capata in Bizant sensurile unui simbolism crestin(la fel ca motivele animale) – cum este cazul motivului frunzei vitei de vie;sau cela al arborelui vietii,motiv transformat acum in forma de cruce.In sculptura capitelurilor – o productie foarte abundenta in Bizant – elementele decorative,adecvate modelelor din realitate,ale stilului corintic se simplifica tot mai mult,devin tot mai seci,merg spre forme schematice.Alaturi de motivele simbolice din motivele vegetale sculptate,lucrate cu dalta,artistul foloseste acum si o alta tehnica,provenita din Orient,aceea a burghiului.Aceasta tehnica – prin acre se obtineau motive decorative inspirate din broderiile si tesaturile orientale – va fi folosita de csulptorul bizantin si in decorarea amvoanelor sau a coloanelor ce sustin un tabernacol ori un altar;sau a balustradelor de marmura care inchid spatiul corului intr-o biserica.Realizand o dantelarie – in piatra sau marmura – de mare finete,tehnica burghiului anunta stilul decorativ al arabescurilor islamice. In acelasi secol al VI-lea se realizeaza la Constantinopol(precum si in alte parti ale imperiului) si alte tipuri de arhitectura sacra :biserica ale carei arce se prelungesc in forma de bolta,anuntand planul de creuce greaca(Sf. Irena);constructia avand forma unui octogon inscris intr-un patrat;planul de cruce greaca si cu 5 cupole,cate una pe fiecare brat al crucii si una centrala(Sfntii Apostoli din Constantinopol – modelul bisericii S.Marco din Venetia,construita intre 1063-1095). In sec IX dupa perioada iconoclasta in arhitectura bizantina devine tot mai frecventa – sub influenta armeana si georgiana – biserica pe plan de cruce greaca;greutatea cupolei nu se mai sprijina pe stalpii amsivi ,ci se descarca in pertii laterali servindu-se de 4 bolti in leagan. – Concomitent,apare si ornamentatia exterioara a bisericilor.Incepand din sec X,decoratia este mai bogata – prin adoptarea de mici arcade oarbe,prin randuri in zig-zag de caramiiz asezate pe muche,prin straturi in forma de romburi,prin alternarea in constructie a zidului cu a pietrei,sau prin insertiune in tencuiala a unor placi policromede ceramica smaltuita.Din sec.XV,exterioarul este decorat si cu sculptuir si fresce. Perioada a treia din istoria arhitecturii bizantine incepe cu dinastia Comnenilor.Din sec XII dateaza biserica „Pantokratorului” – cea mai frumoasa sin cele 5 biserici constantinopolitane din acest secol care s-au pastrat;constructie cu o cupola si intreaga silueta mai elevate si cu abside poligonale decorate cu doua randuri de nise. Bizantinii au facut si edificii civile importante. Arhitectura civila si militara a jucat un rol foarte important in definirea stilului bizantin. Renumit era palatul imperial, cladit din materiale de constructii foarte scumpe. Palatul avea sali bogat ornamentate, dintre care sala de receptie si camera unde se nasteau mostenitorii dinastieii, decorata in culoare porfirie, purpurie, (de aici “nascutii in purpura” si “familia Porfirogenitilor”) erau cele mai frumoase.Somptuosul palat imperial, decorat cu fildes, aur,argint si pietre pretioase, era legat prin anumite galerii de salile de ospat, de catedrala Sfanta Sofia si de un amfiteatru unde se ofereau popoarelor serbari cu spactacole sportive, de circ, intocmai ca la Roma. In sec IV – VI existau la Constantinopol multe statui ale unor imparati si imparatese;celebra este statuia ecvestra a lui Iustinian ,plasata pe coloana din piata Augusteon.Ultima dintre statuile imperiale care ne-a parvenit este „Colosul din Barletta”,stauia de bronz,inalta de 4,50 m,probabil a aimparatului Valentinianus I (sec IV).In curand sculptura in ronde bosse va disparea aproape complet din Bizant – condamnata fiind si de Consiliul din Niceea(787)pentru motivul ca era prea mult legata de antichitatea „pagana”,care glorificase frumusetea fizica a corpului uman ,in loc sa gloriifce frumusetea spirituala a omului.Aceasta sculptura detine un loc secundar in arta bizantina. O atentie merita doar basorelieful.In cele mai vechie exemple bizantine sunt eveidente influentele antice – in subiecte si in modul de redare plastica.La Ravenna,traditia sarcofagelor cu basoreliefuri dureaza pana la sfarsitul secolului al VI-lea.Dar incepand din din sec.VI,sub influenta Orientului,relieful plastic se atenueaza,se aplatizeaza tot mai mult,eliminand impresia de profunzime,tinzand sa transpuna in plan sculptura in spatiu,neglijand desenul si senzatia de volum,preferand contururile fixe si geometrice,urmarind un joc de lumini si umbre. In suprafetele decorate in basorelief(sau in mozaic) cu motive vegetale,acestea vor capata in Bizant sensurile unui simbolism crestin(la fel ca motivele animale) – cum este cazul motivului frunzei vitei de vie;sau cela al arborelui vietii,motiv transformat acum in forma de cruce.In sculptura capitelurilor – o productie foarte abundenta in Bizant – elementele decorative,adecvate modelelor din realitate,ale stilului corintic se simplifica tot mai mult,devin tot mai seci,merg spre forme schematice.Alaturi de motivele simbolice din motivele vegetale sculptate,lucrate cu dalta,artistul foloseste acum si o alta tehnica,provenita din Orient,aceea a burghiului.Aceasta tehnica – prin acre se obtineau motive decorative inspirate din broderiile si tesaturile orientale – va fi folosita de csulptorul bizantin si in decorarea amvoanelor sau a coloanelor ce sustin un tabernacol ori un altar;sau a balustradelor de marmura care inchid spatiul corului intr-o biserica.Realizand o dantelarie – in piatra sau marmura – de mare finete,tehnica burghiului anunta stilul decorativ al arabescurilor islamice. Pictura. Mozaicul si icoana In toate epocile istorieie artei bizantine ,fresca a fost folosita alaturi de mozaic in decoratia bisericilor si mandoua aceste tehnici au adoptat aceleasi teme iconografice.Realismul tratarii episoadelor din viata lui Iisus,ecoul iluzionismului picturii pompeiene,naturaletea detaliilor,lirismul expresiei figurilor,siguranta si dezinvoltura tusei,confera acestui ciclu pictural caracterul de moment de referinta pentru arta bizantina. Temele iconografice bizantine si modalitatea de reprezentare a lor au suferit o influenta orientala evidenta. Dumnezeu-Tatal nu este niciodata reprezentat.(il va reprezenta pt prima oara Michelangelo in Capela Sixtina).Hristos este figurat in ipostaze diverse(legate de etpele istoriei crestinismului).Astfel,in primele secole figura lui ete blanda,milostiva,plina de umanitate;in epoca ereziilor si dupa victoria bisericii Hristos este infatisat ca un luptator;iar la urma,dupa ce conciliul din Niceea a stabilit dogma umanitatii Tatalui ai a Fiului intr-o unica si atotputernica Fiinta divina – figura lui este cea a unui triumfator si autoritar suveran al lumii(Pantokrator). A treia ipostaza a trinitatii,Sf Duh,oefrea posibilitati figurative limitate:de fascicul luminos coborand idn cer,de limbi de foc sau de porumbel. In ceea ce priveste Fecioara,dupa ce Conciliul din Calcedon o reafirma ca Maica Domnului,ea este reprezentata grafic cu tot mai multa fervoare – si in diferite ipostaze:pe tron ca imparateasa,calauzitoarea drumetilor,tinandu-si triumfatoare Fiul pe genunchi,sau in poza de mama alaptandu-si copilul. Alaturi de arhitectura si de icoana,contributia cea mai de seama a Bizantului la arta universala este mozaicul. Mozaicul este genul de arta – in perfecta concordantacu estetica neoplatonicianace fundamenta creatia artistului bizantin – prin mijlocirea caruia stralucirea luminii si a culorilor apropia spiritul de perfectiunea invizibila.Iar in cadrul fastuosului ritual liturgic – conceput dupa modelul ceremonialul curtii imperiale – splendoarea mozaicului vehicula contemplatia mistica spre beatitudine si extaz.Avandu-si originile din mozaicul roman din epoca tarzie,mozaicul bizantin se va indeparta foarte curand de spiritul realist al acestuia ,folosindu-se de imagini solemne plasate pe un fond de aur pentru a sugera supranaturalul credintei. Estetica acestui gen de arta este conditionata de natura materialului intrebuintat si de tehnica impusa de acesta.Mozaicul favorizeaza prin insasi natura sa o linie de contur inchisa si rezolva corpurile in pura suprafata. – in timp ce stralucirea sa luminoasa glorifca continutul vizionar si imaterial,spiritual ,al imaginii.Doua sunt abilitatile tehnice ale mozaicistilor bizantini,pe care acestia exalta vivacitatea si vitalitatea luminoasa a imaginilor: folosirea curbaturii in valuri a peretelui plan,si o usoara inclinare spre sursele de lumina si spre in jos,spre punctul in care este plasat privitorul. In ceea ce priveste redarea figurii umane,caracterul simbolic cel mai intens al sau se exprima prin frontalitate – care,impreuna cu privirea fixa a ochilor neobisnuit de mari,constituie un semn evident de grandoare,solemnitate si sacralitate.La toate acestea se adauga si o conventie iderogabila: locul in care temele reprezentate de mozaicuri erau plasate in interiorul bisericii era dictat de norme precise,dogmatice si liturghice.Bustul lui Hristos,ca imparat al lumii,binecuvantandu-si supusii (Pantokrator),este figurat pe bolta cupolei sau a naosului;Fecioara – in abside;cei patru evanghelisti – in cele 4 pinacluri de la baza cupolei;pe peertii navei sunt reprezentati Parintii Bisericiisi sfintii;pe peretele interior de la intrare – Judecata de apoi;iar in pronaos – scene din viata Fecioarei. Primele capodopere ale acestei arte nu apar in capitala Bizantului – unde in timpul lui Iustinian mozaicurile din cele mai mari biserici erau motive pur decorative;figurile umane vor aparea aici doar spre sfarsitul sec VI. Centrul cel mai important al tehnicii mozaicului era in Italia ,la Roma si in special la Ravenna. Artele decorative Manuscrisele aveau scoarte ferecate in aur si argint aurit cu bogate ornamente in relief. De cele mai multe ori des aplicau piatre scumpe, placi de ivoriu sau de sidef. Bizantinii au tesut si covoare cu motive geometrice ori cu elemente stilizate din fauna si flora, de o mare varietate si o mare bogatie de culori. In arta bizantina, de asemenea, au fost lucrate broderii cu scene religioase dupa picturi executate de mesteri iscusiti. Fildesul s-a folosit pentru obiecte mici de podoaba si de cult. O mare intrebiuntare a avut aurul si argintul, ca si emailul. Ceramica bizantina, evoluata din ornamentica Asiei vestice, a influentat puternic dezvoltarea ceramicii noastre. Influente bizantine in spatiul romanesc Tara noastra fost tot timpul sub influenta bizantina, fie ca aceasta venea de-a dreptul din Bizant, fie ca ne era adusa de alte popoare cistigate culturii bizantine. Renumele de care se bucura cultura bizantina nu putea decat sa aiba rasunet chiar la nord de hotarele sale politice. Schimburile ce se faceau intre locuitorii tarii noastre si negustorii veniti din Rasarit erau menite sa raspandeasca obiceiurile, cultura si credintele bizantinilor. Influenta bizantina a patruns la noi mai ales prin Biserica. Crestinismul era raspandit la romani inca din primele veacuri, cand imparatia romanilor nu era inca impartita in doua. In tara noastra de timpuriu s-au inaltat biserici crestine, cladite de mesteri veniti din Rasarit. Existenta lor dovedeste ca religia crestina patrunsese adanc in poporul care locuia prin partile noastre. Stim, de altfel, ca au fost si cativa martiri, bastinasi din Dobrogea, care, in vremea prigonirilor impotriva crestinilor, au murit aparand legea lui Christos. E de presupus ca influenta bizantina se intareste si mai mult in Muntenia, caci mitropolitii greci vin in tara cu suitele lor, cu oamenii lor de incredere, care toti sunt bizantini prin nastere sau prin cultura. Moldova insa nu se grabeste sa recunoasca autoritatea Patriarhiei din Constantinopol. Dar, treptat, influenta bizantina castiga teren si in Moldova. Icoanele bizantine, aduse in aceasta tara sunt menite sa joace un rol in raspandirea gustului fin al iconografiei si al picturii bizantine. In ceea ce priveste arta, noi am fost elevii si admiratorii bizantinilor, de la care am imprumutat arhitectura, sculptura, pictura, broderiile, tesaturile etc. Fireste ca vom gasi in aceste arte si abateri datorate fie gustului nostru, fie unor influente straine. Dar, in general, arta noastra, pana in secolul XIX, e o ramura a artei bizantine. In arhitectura religioasa deosebim doua stiluri: stilul bisericilor din Muntenia si stilul bisericilor din Moldova. Biserica din Muntenia urmeaza stilul bizantin din cea din urma perioada a existentei Bizantului. Ea se aseamana cu bisericile de la Muntele Athos, din Salonic sau din Serbia. Deosebim la o biserica munteneasca patru parti: altarul, naosul sau partea unde sta poporul, nartexul (pronaosul) si pridvorul. Turla bisericii muntenesti se intalneste la Muntele Athos, la Salonic, in Serbia. Ea este de origine bizantina. In secolele XIII-XIV, sarbii aveau un stat puternic la sudul Dunarii. Ei erau in atingere continua cu bizantinii, de la care au imprumutat multe, intre care si arhitectura religioasa. Sarbii insa erau aproape si de Italia, de la care au luat unele lucruri. La ei se intalneste un stil de biserica la care se observa si unele influente italiene. Stilul acesta a trecut si la noi. In orice caz, bisericile muntene au toate elementele stilului bizantin. Sunt trei tipuri de biserica: cele cu doua cupole, una pe naos si alta pe nartex; cu trei cupole, doua pe nartex si una pe naos; cu patru cupole, una pe naos, una pe nartex si alte doua pe fiecare colt al exonartexului (partile laterale). Ca exemplu de acest din urma tip poate servi Curtea de Arges, zidita de Neagoe Basarab. O biserica ce se apropie dupa stil mai mult de cel bizantin sau sarbo-bizantin este Sfantul Nicolae de la Curtea de Arges, care dateaza din veacul XIV.
Jumatatea de est a Imperiului Roman s-a transformat intr-un stat grec ortodox — Bizantul; Constantinopolul, capitala Bizantului, a fost timp de secole cel mai frumos oras al Europei.Bizantul a fost un oras grec situat pe malul european al Bosforului, stramtoare ce separa Asia Mica (astazi Turcia) de Europa. Intelegand importanta acestei asezari inconjurate de apa din trei parti, imparatul Constantin a repus bazele acestui oras in 330 d.Hr. Numit Constantinopol, dupa numele imparatului, orasul a devenit „noua Roma”, de unde era guvernata jumatatea de est a Imperiului. Spre deosebire de vest, aceasta regiune mai avea resurse si bogatii considerabile, inclusiv orase importante; toate acestea i-au dat posibilitatea sa faca fata cu succes perioadelor grele care au urmat, culminand in 476 cu caderea imparatului roman.Imperiul Bizantin sau Imperiul Roman de Rasarit este partea de est a Imperiului Roman care a supravietuit dupa caderea partii de vest a imperiului si care a durat din 395 pana in 1453. Pe parcursul a o mie de ani, bizantinii s-au considerat „romani”, si si-au denumit imperiul ca „Imperiul Roman”. Religia lor, limba lor si cultura lor era in principal greaca, mai degraba decat romana, dar cuvantul era folosit pentru ca pentru bizantini grec insemna pagan. Persii si arabii ii numeau pe bizantini « romani ». Cuvantul bizantin vine de la Bizant, numele antic al capitalei bizantine, Constantinopol. Aceste termen, bizantin, nu a mai fost utilizat dupa secolul XVII, cand istoricii trebuiau sa faca o diferanta intre imperiul din Epoca Moderna si cel din Antichitate. Imperiul Roman (unit) a fost divizat la sfarsitul secolului III de catre Diocletian, pentru a instaura tetrarhia (quadrumvirate) cu un imparat in Italia, si altul in Grecia, fiecare asistat de un co-imparat. Aceasta diviziune este cunoscuta ca si o diviziune administrativa si nu politica, colegialitatea imparatilor reprezentand autoritatea unitatii, fiecare imparat trebuind sa ia o decizie in conformitate cu celalalt. Aceasta diviziune a durat pana in 324 cand Constantin a devenit imparat unic. El a fondat o noua capitala la Bizant (Byzantium, astazi Istanbul). Aceasta capitala a primit de la inceput numele Nova Roma („Noua Roma”), iar in utilizarea cotidiana, Constantinopol. Constantin a fost si primul imparat care a recunoscut crestinismul ca si religie de stat (fara sa fie el insusi crestin). In 395 imperiul a fost divizat din nou in es si vest de Teodosie I, care a cedat partea orientala fiului sau, Arcadius.Dupa Teodosie, imperiul a fost considerat „roman”, dar de fapt era un stat multinational cu o cultura greaca. Limba greaca era limba cotidiana, limba culturii si a bisericii. Imperiul oriental continea multe etnii, avand centre de stralucire elenistica ca si Constantinopol, Antioch, Ephesus, Thessaloniki si Alexandria. In secolul V, imparatul Teodosie al III-lea a extins zidurile Constantinopolului, iar imperiul a rezistat la atacurile barbarilor .Imparatul aflat la Constantinopol a continuat sa guverneze Balcanii, Grecia si estul Mediteranei. Desi numim aceasta regiune Imperiul Roman de Rasarit, pentru cei aflati sub conducerea sa noua stapanire era cunoscuta sub numele de Imperiu (oricat de instabil ar fi fost acela). Pe de alta parte, ei sperau ca Apusul nu era pierdut pentru totdeauna. Insufletit de aceasta idee, imparatul Iustinian (527-565) a initiat o puternica miscare militara, recucerind Africa de Nord, Italia si sudul Spaniei. Domnia lui Iustinian a fost marcata de o serie de realizari remarcabile: amendarea legii romane si construirea unor cladiri impozante, cum ar fi Hagia Sophia (Catedrala Sfanta Sofia), sunt doar o parte din aceste realizari. Iustinian a lasat succesorilor sai o comoara goala, totusi, acestia neputand sa faca fata aparitiei invadatorilor pe toate fronturile. Lombarzii au cucerit Italia de nord, slavii au luat mare parte din Balcani, si persii au cucerit provinciile estice. Acestea au fost recucerite de imparatul Heraclius, dar aparitia neasteptata a nou-convertitilor arabi musulmani l-a surprins pe Heraclius, iar provinciile sudice au fost invadate. Mesopotamia, Siria si Egiptul au fost incorporate pentru totdeauna in Imperiul Musulman in secolul VII. Imparatul Vasile I,intemeietorul dinastiei macedonene,sub conducerea careaia puterea Bizantului a atins punctual culminant Harta prezinta expansiunea Imperiului Bizantin sub Iustinian (527-565) si Vasile al ll-lea (976-1025) si atacurile la care acesta a fost expus, unele amenintand Constantinopolul. Vulturul imperial, simbol al unui imperiu candva atotputernic, prezentat pe acest pandantiv bizantin, amintind ca Bizantul isi are radacinile in Imperiul Roman de Rasarit. Constantinopolul a devenit cel mai mare oras din lume. Arabii nu l-au putut cuceri, din cauza puterii fortificatiilor si marinei bizantine. Dar Imperiul nu putea sa apere granite atat de intinse la nesfarsit. In 568 lombarzii au cucerit nordul Italiei, dar in general in partea de apus aveau loc numeroase retrageri de trupe. In partea de est, sortii se dovedeau schimbatori in luptele cu Persia; dar in anii 630 arabii musulmani au navalit din Arabia si au cucerit Persia, invingand Bizantul, Siria, Egiptul si Africa de Nord. Dupa pierderea Tunisiei, in 696, Imperiul Roman de Rasarit se limita la Balcani, Asia, Sicilia si o palma de pamant in sudul Italiei. Aceste state au constituit inima Imperiului in urmatoarele secole. Pierderile suferite in secolul al VII-lea au avut si avantaje: Imperiul era mai compact iar granitele erau mai usor de aparat. Din numeroase puncte de vedere Imperiul a ramas „roman” cu un imparat si un sistem legislativ de inspiratie romana. Dar limba folosita si cultura erau grecesti, iar religia se dezvolta intr-un mod aparte. Din acest motiv, istoricii prefera sa foloseasca denumirea de Imperiul Bizantin, sau simplu Bizant. Cu o armata foarte bine pregatita si riguros reorganizat ca un stat din „prima linie”, aflat permanent sub amenintarea Islamului, Bizantul a rezistat timp de opt secole. Cea mai importanta cheie de rezistenta a constituit-o sistemul de aparare al Costantinopolului, prin intermediul a trei ziduri care s-au dovedit de nestrapuns. Constantinopolul era totodata cel mai mare si mai superb oras al crestinatatii, leagan al unei culturi in care artele si, in general, rafinamentul ii faceau pe cruciati si pe feudalii din Apus sa se simta ca niste bieti provinciali. Intre Rasarit si Apus s-a produs o ruptura si din punct de vedere al religiei. Printre cuceririle arabilor s-au numarat si Antiohia, Ierusalim si Alexandria. Constantinopolul si Roma raman singurele pretendente la postul de lider al crestinatatii, iar disputele dintre ele se intensifica. La Constantinopol, imparatul era protectorul Bisericii, avand autoritate directa asupra ei, in timp ce la Roma papa stabilise ca Biserica latina era independenta de stat, uneori fiindu-i chiar rivala. Cea mai importanta criza, cea din secolul VIII a fost controversa iconoclastului, cand icoanele au fost interzise de Leon al III-lea. Aceasta criza a fost temporar rezolvata de imparateasa Irene in 787. In orice caz aceasta controversa a contribuit la deteriorerea relatiior cu papii si Sfantul Imperiu Roman din occident. Imperiul si-a atins apogeul sub imparatii macedoneni in secolele IX, X si XI. Imparatul Basil II i-a invins pe bulgari in 1014, si s-a aliat cu statul kievan, o noua putere la nord. In secolul XI, apare o noua putere in occident, normanzii, care cuceresc Sicilia si Italia de Sud. In orient, turcii Seljuk au cucerit Asia Mica, inima recrutarilor pentru armata. O alta lovitura dura pentru imperiu a avut loc in 1054, cand Papa si Patriarhul de Constantinopol s-au excomunicat reciproc. Acest eveniment a cauzat Marea Schisma intre catolicism si ortodoxism. De aici s-au format Biserica Romano-Catolica si Biserica Ortodoxa din zilele noastre. De-a lungul secolelor al IX-lea si al X-lea, misionarii bizantini i-au convertit la ortodoxism pe sarbi, bulgari si rusi. Aceasta a fost una dintre importantele victorii pe care bizantinii le-au obtinut in epoca de aur, care a durat incepand cu domnia lui Vasile I (867-876) pana la domnia lui Vasile II (976-1025); armatele imperiale au continuat ofensiva, cucerind o mare parte a Balcanilor si a Orientului Apropiat. La sfarsitul secolului al XI-lea, in Imperiu au luat nastere numeroase certuri si lupte intre diferite grupuri aflate in opozitie tocmai cand noii inamici erau aproape infranti. Normanzii i-au alungat pe bizantini din sudul Italiei, in timp ce turcii au pus pe picioare Islamul si au invins armata imperiala la Manzikert (1071), intr-o batalie ce a jucat un rol important in istoria lumii. O mare parte din Asia Mica, care era sursa de forte umane a Bizantului, a fost cucerita. Salvat de la un dezastru iminent, Bizantul cere ajutorul Apusului. Astfel are loc Prima Cruciada (1096-1099), in timpul careia este recuperat Ierusalimul, iar Imperiul este eliberat de o parte din presiunile externe, permitandu-se astfel o modesta expansiune a Bizantului. In 1176 apar noi probleme care slabesc Imperiul. De data aceasta, problemele sunt iscate de cruciatii crestini care jefuiesc Constantinopolul. Are loc a Patra Cruciada (1202-04), care a transformat Bizantul intr-un „Imperiu Latin” fragmentat. In 1081, Alexis I a uzurpat tronul. In timpul sau de domnie, incep cruciadele, destinate apararii imperiul de turcii Seljuk. Opozitia dintre cruciati si bizantini dureaza pana in secolul XII culminand cu cucerirea Constantinopolului de catre acestia in 1204. Ei stabilesc Imperiul Latin al Constantinopolului care dureaza pana la recucerirea cetatii in 1261 de Mihai al VIII-lea Palaeologus. In mod remarcabil, in 1261, unul din principatele grecesti ce supravietuise a reusit sa-i invinga pe latini, refacand un Bizant in miniatura, in vestul Asiei Mici si in Grecia. In secolele urmatoare, imperiul a fost atacat in mod constant de Imperiul Otoman si Europa occidentala nu a fost dispusa sa dea o mana de ajutor. Dar in 1340 un dezastruos razboi civil a dat posibilitate otomanilor sa invinga Imperiul. Otomanii au cucerit imperiul bucata cu bucata pana la asedierea Constantinopolului in 1453. Sfarsitul a fost amanat, deoarece fortele otomane erau implicate in alte lupte. In 29 mai 1453 ultimul imparat, Constantin al XI-lea, a murit aparand zidurile Constantinopolui, in timp ce marele oras era distrus si jefuit de catre turci. Prin cucerirea Constatinopolului, Imperiul Roman a disparut definitiv, dar refugiatii bizantini au facilitat transmiterea cunostiintelor antice si crestine, ceea ce va cauza Renasterea in secolul XV. DATE IMPORTANTE 330 Intemeierea Constantinopolului 476 Caderea Imperiului Roman de Apus 527-565 Domnia lui Iustinian 568-571 Bizantul pierde Italia de Nord 634-696 Orientul Apropiat si Mesopotamia sunt pierdute 867-1025 „Epoca de aur” a Bizantului 1071 Bizantinii sunt zdrobiti in batalia de la Manziker 1096-99 Prima Cruciada 1024 Constantinopolul cade in mainile cruciatilor 1261 Mihai al VIII-lea Paleologul restaureaza Imperiul Bizantin 1453 Otomanii cuceresc Constantinopolul. Sfarsitul Imperiului Bizantin Literatura bizantina Literatura bizantina s-a format sub influenta concomitenta a crestinismului si a antichitatii grecesti.In scoli,baza educatiei o formau autorii clasici si scrierile unor Parinti ai Bisericii.Contactul culturii bizantine cu literatura,istoriografia,stiinta,filozofia si arta antica greaca s-a mentinut timp de 1000 de ani – fapt unic in Europa Evului Mediu.Literatura bizantina nu a avut genii de talia unui Dante, dar a avut totdeauna o pleiada de scriitori de o inteligenta si de o cultura cu totul remarcabile. Ca trasaturi generale,este o literature in care autorii – scriind si intr-o limba care cauta sa pastreze,daca nu totdeauna tiparele elinei clasice,macar ale celei elenistice, koine , – si-au format un mod de a gandi si de a scrie cat mai apropiat de al modelelor clasice.Scriitorul va cauta deci sa exprime,intr-un limbaj cat mai frumos,acordand formei o neta proeminenta asupra fondului – si nu rare ori cazand din aceasta cauza in artificial.Va manifesta o predilectie constanta pentru elocinta si aluziile mitologice,pentru pedanteria expresiei si dialectica demonstratiei.Ca urmare,verbozitatea si abudenta mijloacelor stilistice il fac uneori sa ramana obscure.Cultul literaturii antice ramane primordial ; cu toate aceste sursele de inspiratie sunt bogate,variate ,incluzand si subiecte,teme sau motive literare orientale(siriene,persane,arabe,indiene), precum si aspecte pitoresti din realitatea vietii sociale bizantine a timpului.Bogatia genurilor cultivate este notabila : opere de retorica,povestiri,biografii,amintiri,epistole,satire,pamflete,romane,etc. Astfel,printer scriitorii care s-au dedicate genului satiric se numara volubilul,spiritualul,pitorescul Theodoros Prodromos(sec.XI) , sau imparatul Theodoros II Lascaris(sec XIII). Caracteristica cea mai evidenta a literaturii bizantine este traditionalismul sau(aproape inflexibil), – ale carui radacini pornesc din elenism.Literatura (in sensul cel mai larg ) si activitatea literara a constituit garantia cea mai de pret a constiintei de sine bizantine. De rolul politic pe care il juca literatura in societatea bizantina era strans legata insasi pozitia scriitorilor in aceasta societate.Printre ei se intalneau imparati(Leon VI, Constantin VII Porphyrogenetul sau Manuel II Paleologul),inalti demnitari imperiali,patriarhi,mitropoliti,diaconi ai bisericii Sf. Sofia,numerosi calugari,functionari modesti sau simpli dascali. Ceea ce ii leaga ,ceea ce le era comun este “o constiinta misionara comuna. Ei se simt in primul rand obligate sa mentina integral pentru urmasi impunatoarea mostenire a anticilor,si tocmai prin aceasta mostenire sa se confirme ca urmasi ai lor.”(Hans-Georg Beck) Omul de litere bizantin se adresa si clasicismului Bibliei. “In felul acesta el asocia misiunea sa politica si culturala cu propaganda pentru acea reelaborare a doctrinei crestine care s-ar putea numi ortodoxie politica . Ca exemplu tipic poate fi citat Mihail Psellos : el nu numai ca se entuziasmeaza pentru doctrian platonica ,ci si compune versuri de pro-memoria pentru terminologia juridical latina ,stilizeaza texte hagiografice ,se ocupa de demonologie si este in fine autorul unei voluminoase istorii a secolului sau;ca sa nu mai vorbim de numeroasele versuri dedicate inaltilor demnitari,autoritatilor,ierarhilor Bisericii,profesorilor si dascalilor”(Hans-Georg Beck) Manastirile constituie cadrul privilegiat, chiar daca se poate obiecta ca in Occident ca si in Bizant, lucrarile care erau citite in fata comunitatii de calugari aveau in primul rand un caracter religios. Natura operelor istorice ale epocii nu intra insa de loc in contradictie cu spiritul religios, dimpotriva, istoria era considerata o auxiliara a teologiei, ceea ce facea ca unii istorici sa fie recomandati in manastiri. Exista si posibilitatea lecturii publice in spatii private, in cercuri de prieteni impartasind aceleasi preocupari si gusturi literare, dar singura indicatie certa pe care o avem in acest caz este a cercului de literati din care face parte Agathias. Bineinteles nu trebuie exclusa posibilitatea lecturii individuale, de catre amatori de istorie dornici sa se instruiasca si sa se edifice prin citirea unor lucrari care imbina informatia cu interpretarea moralizatoare in sens crestin. Evanghelia – sec X Alaturi de impresionanta opera istoriografica ,ceea ce il ocupa in mod deosebit pe scriitorul bizantin era retorica.Apropape ca nu exista in Bizant un teolog sau un predicator care sa nu stapaneasca toate regulile si trucurile retoricii,pe care o studiau cu cea mai mare atentie,cu interpretarea moralizatoare in sens crestin. Alaturi de impresionanta opera istoriografica ,ceea ce il ocupa in mod deosebit pe scriitorul bizantin era retorica.Apropape ca nu exista in Bizant un teolog sau un predicator care sa nu stapaneasca toate regulile si trucurile retoricii,pe care o studiau cu cea mai mare atentie. Caracteristica pentru literatura bizantina este si cultivarea unor genuri si specii literare minore,a unor compozitii de factura fragile ,manieristica,miniaturala.In acest camp se inscrie productia epistolara – care intra in cadrul retoricii,sau satira.Aici ,insa,bizantinii nu se aratau a fi prea dotati cu simtul umorului;asa dupa cum nu erau atrasi nici de genul eroic(Dighenis Akritas este un hibrid de epopee si roman).In schimb, spiritul lor acid facea ca adeseori satira sa alunece prea usor in sarcasm si invectiva,daca nu de-a dreptul in injurie(indeosebi cand se aplica in politica).In acest sens,modelul preferat – si potentat la maximum – era Lucian din Samosata. Bizantinii au cultivat si o literatura prin excelenta de delectare – in care primul exemplu il daduse Istoria Etiopica (Etiopicele) a lui Heliodor.Scriitorul bizantin nu era obligat insa sa recurga la exemplele autorilor pagani din moment ce povestirile hagiografice contineau toate elementele pe care fantezia Genurile si speciile cultivate In domeniul prozei,literature bizantina si-a adus contributiile cele mai valoroase in scrieri cu character istoric,in opera hagiografice si cateva romane. Titlul de onoare ii revine literaturii istorice – pasiunea cititorului bizantin,satisfacuta de un mare numar de autori : de-a lungul celor 11 secole ale istoriei sale,doar secolul al VIII-lea ,paralizat de masurile iconoclasmului,nu si-a avut marele sau istoric.Dupa perioadele cronografiilor,seria marilor istorici include numele lui Procopius,Psello si Ana Comnena. Procopius din Cezarea(490–cca.555),secretarul lui Belizarie,pe care l-a insotit in campaniile din Africa si sudul Italiei,este autorula 3 opere de o importanta exceptionala pentru bogatia informatiilor,consemnate cu un talent autentic de scriitor.Razboaiele relateaza cu precizie si spirit obiectiv campaniile lui Belizarie,totodata furnizand si pretioase date gografice ,politice,etnografice privin tinuturile si popoarele pe acre le cunoscuse,precum si evenimentele contemporane din Bizant.Despre edificii este o prezentare a activitatii edilitare a lui Iustinian.Istoria secreta ,un tablou al realitatilor contemporane politice negative,este ,in fond, un pamflet in care Belizarie ,Iustinian si Teodora sunt prezentati in culori negre.In Istoria secreta staruie amintirea spiritului satiric al lui Lucian din Samosata. Georgios Pisides (sec VII),diacon la Sf.Sofia si delegat al patriarhului pe lanag imparatul Heraklios ,a scris trei poeme,destinate lecturilor publice: Expeditia contra persilor,Infrangerea avarilor,Heraclida(neterminata).A compus in versuri un mic tratat despre originea creatiei,Hexahemeron,cu accente sincere de emotie in fata naturii.Ca istoric,Pisides are avantajul de a fi trait direct evenimentele relatate,de a fi fost in contact cu imparatul si curtea. Mihail Psellos este autorul unei Cronografii cuprinzand perioada dintre 976-1078,dar interesandu-se mai putin de istoria militara,sociala,politica a acestei perioade,cat de viata cotidiana din Bizant,si in special de moravurile si intrigile de la Curte. O capodopera a literaturii bizantine,mult raspandita in epoca,tradusa in toate limbile de cultura si citita cu un mare interes si astazi este Alexiada.Autoare,Ana Comnena(1083-1153),fiica imparatului Alexios,face un elogiu neintrerupt parintelui sau,dar si un amplu tablou al epocii ,pe baza unei vaste si variate documentatii,precum si a amintirilor personale. Proza literara bizantina include si opere despre vietile sfintilor.Observarea precisa a realitatii ,finetea studiului psihologic,notaia pitoreasca a vietii si moravurile tutror straturilor societatii,alterneaza adeseori cu aventuri si povesti fantastice.Scopul urmarit este in primul rand acela de edificare morala crestina. Un alt gen epic cultivat in Bizant este roamnul in proza,productie stereotipica,urmand schema celebrelor romane ale lui Heliodor(Istoria etiotipica) si Longos(Daphnis si Chloe):2 tineri indragostiti intampina tot felul de dificultati.Foarte gustat,genul a inceput dun sec V,cu romanul in versuri Ciprian din Antiohia.Autoarea lui,fosta imparateasa Eudoxia a scris – printre multe alte opere – si un poem in hexametrii,Patimile lui Hristos. Cu totul diferit este celebrul roman Varlaam si Ioasaf, – o transpunere a unei legende indiene in care,in versiunea bizantina,in locul lui Buddha Gautama apare figura sihastrului Varlaam. Numeroase genuri si specii poetice au fost cultivate in Bizant – poeme didactice,versificari pe cele mai variate teme,epigrame,poezii ocazionale,economiastice,satirice,parodii,povesti si legende ,poezii „prodromice”; mai tarziu,dupa 1204,poeme curtene,cavaleresti,de derivatie occidentala.O productie abundenta,dar de o valoare literara foarte modesta;cu exceptia a 2 momente, de o absoluta originalitate si de o realizare artistica de inalt nivel. Primul din aceste momente este cel al poeziei ritmice. Este o poezie religioasa(ale carei origini urca pana la imnurile de propaganda ale gnosticilor din sec II),populara,nascuta in cadrului cultului si ramasa integrata liturghiei;un imn declamat si cantat in biserica,compus – ata textul cat si melodia – de un melod. Reprezentantul ei ilustru,considerat cel mai mare poet al Bizantului,Romanos Melodul (cca.490-cca555) a compus un numar imens de de imnuri si rugaciuni. Iata un fragment: Ca o mioara care-si vede mielul tarait la moarte,Maria intristata il urma, Impreuna cu alte femei,strigand: „Incotro mergi,fiule?Incotro te grabesti?/…/ Sa te insotesc,fiule,ori mai degraba sa te astept? Spune-mi un cuvant,tu,Cuvantule:nu ma lasa tacerii, Tu, care mi-ai pazit curatia, Tu,fiule,si Dumnezeul meu ! /…/ Te indrepti fiule catre o moarte nedreapta Si nimeni nu se alatura durerii tale; nu te insoteste Petru,care iti spunea: „Nu m voi lepada de tine niciodata,niic chiar de-ar fi sa mor”. Din toti,nici unul! Tu,singur intre toti, mori,singur,fiule,pentru toti cei care i-ai mantuit, pentru toti cei pe care i-ai iubit, Tu,fiule si Dumnezeul meu! Al doile momnet,cel al amplului poem epic intitulat Dighenis Akritas, opera cea mai originala si mai importanta pe care ne-a lasat-o Bizantul;totodata o bogata ,colorata ,vie sursa de amanunte asupra vietii statului si a nobililor feudali.Este epopeea nationala a Bizantului, pentru ca tema ei este lupta Imperiului cu arabii in sec IX si X,sustinuta de trupele de frontiera(akritai); si pentru ca inspiratia poemului isi are sursa pe de o parte in sentimentul popular, pe de alta parte in sentimentul crestin,coordonata fundamentala a spiritului culturii bizantine. Eroul poemului,Dighenis,”este probabil acel ofiter bizantin din thema Anatolicelor care a cazut in 788 intr-o lupta impotriva arabilor.Amintirea luia ofst glorificata intr-un numar mare de cantece populare.A devenit unul dintre eroii favoriti ai armatelor bizantine”(H.Gregorie).

Astronomia este ştiinţa care se ocupă cu studiul aştrilor, al mişcării şi evoluţiei lor, al structurii şi compoziţiei lor, precum şi cu studiul sistemelor de aştri, al galaxiilor şi al Universului.
Cosmogonia este ramura astronomiei care studiază formarea şi evoluţia corpurilor şi a sistemelor de corpuri cereşti.
Cosmografia este ramura astronomiei care se ocupă de descoperirea corpurilor şi a fenomenelor cereşti.
Cosmologia este ramura astronomiei care studiază structura şi evoluţia Universului şi legile generale care îl conduc. Cosmologia filozofică este ramura filozofiei care tratează despre structura Universului în termenii primelor principii.
Astronomia preistorică
Primele observaţii sistematice asupra cerului au fost făcute încă din mileniul III î.e.n., în China, India, Mesopotamia şi Egipt.
De la prima civilizaţie a antichităţii, de la asiro-babilonienii stabiliţi în Mesopotamia (în limba greacă “ţara dintre fluvii” Tigru şi Eufrat, pe teritoriul de azi al Irak-ului) s-au păstrat sute de mii de tăbliţe de lut pe care erau înscrise, alături de calcule şi operaţii aritmetice, în sistem hexazecimal şi înregistrări ale observaţiilor lor astronomice. Se pare că instrumenetele lor de observaţii astronomice nu erau cu nimic inferioare celor folosite de grecii antici mult mai târziu. Asiro-babilonienilor li se atribuie pentru prima dată capacitatea de a deosebi o planetă de o stea, determinarea echinocţiilor şi a solstiţiilor, împărţirea eclipticii în douăsprezece semne zodiacale, delimitarea constelaţiilor şi realizarea primei hărţi cereşti, în care erau bine precizate orbitele, conjuncţiile şi eclipsele planetelor. Încă din mileniul III î.e.n., anul sumero-babilonian avea 354 de zile şi 12 luni, corecţia anului calendaristic faţă de anul solar făcându-se prin introducerea unei luni o dată la trei ani. De asemenea, ziua avea 12 ore duble, fiecare având 60 minute duble iar fiecare minut având 60 de secunde duble. Acest principiu de subdiviziune a timpului s-a transmis până la noi prin intermediul evreilor, grecilor şi apoi al romanilor.
Primele observaţii astronomice, consemnate pe “oasele de ghicit” descoperite pe teritoriul Chinei, datând din sec.XIV – XIII î.e.n. se referă la eclipsele de Lună şi de Soare. Vechii chinezi cunoşteau 5 planete (Jupiter, Marte, Saturn, Venus şi Mercur) pe care le puneau în conjuncţie cu cele 5 elemente (pământ, lemn, metal, foc şi apă). În sec.IV î.e.n. anul chinezesc avea 365 zile aşa cum cercul avea şi el 365 de grade. Pentru măsurarea timpului chinezii foloseau clepsidra. Un catalog chinez din sec.III î.e.n. cuprindea 1464 de stele grupate în 284 constelaţii. Primul observator astronomic chinez este datat aproximativ în anul 2500 î.e.n. Pe lângă biblioteca imperială a funcţionat în anul 621 e.n. un alt observator astronomic. Marele observator din Beijing a fost construit în anul 1438 şi a fost încredinţat începând cu anul 1629 astronomilor europeni veniţi aici ca misionari iezuiţi. Chinezul Su Song a inventat în anul 1088 unul din cele mai rafinate instrumente pentru observaţii astronomice, sfera armilară, pe care o vom găsi în Europa abia în secolele XIII – XIV. De asemenea, montajul ecuatorial al telescopului modern a fost inventat în China cu peste 3 secole înaintea apariţiei primului telescop.
În a doua jumătate a mileniului al II-lea î.e.n. sunt consemnate şi primele preocupări astronomice în India: studiul mişcării Soarelui şi a Lunii, împărţirea anului în 360 zile şi alcătuirea de liste a 27 sau 28 constelaţii. Cel mai important tratat indian de astronomie, Suryasiddhanta, datat în sec.IV e.n., cuprinde în cele 500 de distihuri informaţii despre măsurarea timpului, cele mai vechi tabele de sinusuri cunoscute, despre meridiane, puncte cardinale, echinocţii şi solstiţii, despre eclipsele de Lună şi de Soare.
În Egiptul antic, astronomia şi cosmologia au fost alterate de gândirea mitică: pământul plutea pe un haos de apă, iar deasupra se arcuieşte cerul susţinut de patru stâlpi, pe care navighează soarele în barca serii şi în barca dimineţii, având ca vâslaşi stelele. Soarele, luna şi stelele erau divinizate în timp ce constelaţiile reprezentau nişte fiinţe cereşti. Observând poziţia celor 36 de constelaţii – “decanii” – de-a lungul ecuatorului ceresc şi periodicitatea apariţiei lor la 10 zile, egiptenii au stabilit un ciclu de 360 zile. Din anul 2776 î.en. datează primul calendar lunar, în funcţie de fazele Lunii. El a fost corectat ulterior la 365 zile folosind ca punct de reper poziţia stelei Sirius la orizont, alături de Soare. Anul egiptean avea 12 luni a câte 30 zile şi cuprindea trei anotimpuri, în funcţie de starea Nilului: ”revărsarea”, “acoperirea” şi “anotimpul uscat”. Calendarul egiptean, modificat de Ptolemeu, a devenit mai târziu calendarul iulian, şi apoi calendarul gregorian de astăzi. Pentru măsurarea timpului egiptenii foloseau clepsidre şi calendare solare. Egiptenii au determinat nordul cu precizie de un grad, şi au construit piramidele cu câte o faţă spre un punct cardinal.
Conform unor cercetători, evreii antici nu au studiat stelele şi planetele, aşa cum au făcut babilonienii, egiptenii şi grecii, pentru a nu cădea în idolatrie. Nici un text biblic nu face referire la cunoştinţe de astronomie, deşi evreii ştiau să fixeze datele diverselor sărbători.

3. Astronomia şi teoriile cosmologice din Grecia antică
Începând cu secolul VI î.e.n. grecii au studiat mişcarea aştrilor, forma cerului şi a Pământului, şi de la ei se păstrează până astăzi denumirile stelelor şi ale constelaţiilor, dintre care cele mai celebre sunt următoarele: Orion (numele marelui vânător din mitologia greacă), Canis Major (cu cea mai strălucitoare stea, Sirius), Canis Minor, Lepus şi Taurus, Perseus, Andromeda şi Cassiopeia. Grecii au fost primii care au încercat să explice, într-o manieră logică şi sistematică, cum funcţionează Universul, folosind modele şi observaţii. Încă din secolul VII î.e.n. grecii au considerat că Universul este un loc raţional guvernat de legi naturale, universale şi că omul poate să afle aceste legi. În acest domeniu ştiinţa nu era capabilă însă să dea răspunsuri sigure, absolute.
Harta lumii, pe vremea poetului Homer (sec.VIII Î.e.n.)şi a istoricului şi geografului Hecateus din Millet (sec.VI î.e.n.)
Se pare că primele preocupări astronomice au aparţinut unuia din cei şapte înţelepţi ai Greciei antice, savantul şi filozoful Thales din Milet (625 – 547 î.e.n.) care a rămas în istorie prin prezicerea unei eclipse de Soare. Thales considera că apa este elementul primar în Univers.
Mai târziu matematicianul şi filozoful Pitagora din Samos (582 – 507 î.e.n.) este cel care numeşte cerul – “cosmos” şi declară că Pământul are formă sferică. Filozoful Parmenide din Eleea (515 – 440 î.e.n.) susţinea şi el teoria sfericităţii Pământului şi afirma că “Luna mişcându-se în jurul Pământului iluminează nopţile cu o lumină împrumutată”. Numele lui Pitagora este reţinut de istoria astronomiei pentru că a fost primul matematician care a ajutat, prin teoremele sale, la dezvoltarea astronomiei ca ştiinţă. Teorema lui Pitagora a fost extrem de utilă în calculul distanţelor astronomice.
Totuşi prima teorie cosmologică importantă îi aparţine savantului şi filozofului grec Aristotel (384 – 322 î.e.n), discipolul lui Platon, care considera că în centrul Universului se află Pământul, sferic şi învăluit de mai multe sfere concentrice; primele trei sfere sunt formate din cele trei elemente fundamentale: apa, aerul şi focul. Ultima sferă este învăluită de alte şapte sfere cristaline, în care sunt fixate cele şapte planete cunoscute

Perla naturala este un obiect rotund din sidef cu duritatea de 3,5–4, care este o combinatie dintre carbonat de calciu (aragonita, calcita), cristale care determina prin fenomemul interferenta luciul perlei si o substanta organica proteica complexa numita „Conchin” respectiv „Conchiolina”. Culoarea perlei de la variantele de culoare alba la galben, roz, sau cenusiu, este determinata de temperatura apei si de mediul in care a trait scoica.
„Istoria lor”
Perlele sunt amintite in China deja cu 2206 de ani i.Hr. ca facand din plata tributului regelui Yu. In perioada antica cele mai pretuite perle proveneau din Persia si India. In lumea musulmana perla era corelata cu simbolul femeiii virgine, la curzi era considerat embrionul care se dezvolta in uterul matern. Perlele erau de asemenea pretuite de romani sau grecii antici find numita „margarita” si simbolizau persoana iubita. In China perlele simbolizau bogatia, intelepciunea si demnitatea, puterea in India prolificitatea, perlele erau considerate ca simbol al lacrimilor, iar macinate se consuma ca afrodiziac, pe cand Japonia ele insemnau noroc. In evul mediu li se va atribui un simbol sacral, ca semn de dragoste fata de Dumnezeu ele fiind amintite in Noul Testament. O utilizare in farmacie ca medicament este un preparatul din praf de perle amestecat cu otet sau zeama de lamaie. Aceast obicei este preluat de la arabi si se extinde prin secolul XIX si in Europa.
Formarea lor
Perlele se formeaza in natura, procesul de formare nefiind clarificat complet. Presupunerea ca un fir de nisip ajuns in scoica ar determina formarea perlei incepe sa fie respinsa tot mai mult de oamenii de stiinta. Jochen Schlüter, seful muzeului mineralogic din Hamburg presupune ca raspunzator de formarea perlei ar fi celulule epiteliale ranite al scoicii, care sufera de boala parazitara, scoica cautand neutralizarea parazitului prin invelire cu sidef.
Poezia este unealta cunoasterii.O intimitate însîngerată care uneşte poetul cu obiectul dorinţei sale.Să atingă cu ochiul acele treceri gradate de la lumină la umbră. Construcţia zgomotelor şi murmurelor ce ajung pînă la poet în chip nedesluşit.O deconspirare a sunetelor ce trec indiferente pe lîngă noi ceilalţi,mulţi şi profani.Aluat framîntat cu grija celui ce dă trup unei ipoteze fulgurante,mergînd din formă în formă,asemenea celor ce au construit în pustiu forma iluziilor lor. Nu e usor să vieţuieşti sub aripile desfăcute ale păsărilor, să simţi cum ţi-se topesc în palmă membranele insectelor în perioada cea mai clocotitoare a patimilor omeneşti.Poetul este în stare să introducă tresăririle inimii în ritmurile mişcărilor articulate. Suferinţele unei inimi pe care marginile realului nu sînt capabile să o înţeleagă. Chinuri ce sînt scrise pe aripi ce bat, pe flori ce se deschid, pe sîni ce abia mijesc. Misterul gîndirii articulate sub povara oboselii, înnămolindu-se sub predica sentimentală. Poezia este regăsirea izvoarelor virgine ale emoţiilor naturale dincolo de aluviunile amestecate ale sentimentelor. Poetul are puterea de a opri sau isca fulgerul, de a face să ţîşnească izvoare din nisipul deşerturilor. Viaţa ca lumina unui fulger, beţia simţurilor ce întîlnesc prospeţimea apelor şi a verdeţii. Setea sau dezgustul poeţilor de sînge. Neliniştea lor în faţa femeii, a bărbatului. Amărăciunea de a fi necunoscut şi bucuria de a fi înţeles. Revolta împotriva oricărei limitări, a oricărei constrîngeri. Refuzul sau consimţămîntul,influenţa aerului respirat,a hranei digerate asupra sănătăţii sale. Veghea şi somnul,calmul sau mîhnirea. Mîinile poetului pot învia tencuiala zidurilor ce dau să se usuce. În tonuri severe,este confruntat cu cea mai vagă şi mai plutitoare dintre visări. Într-o voluptate specială, rămîne ca un miop peste hîrtia sa care corespunde simţirilor intime ale speciei şi ale individului. Acolo găsim catifeaua corolei, strălucirea carapacei scarabeului, materia lichidă ce modelează propria noastră formă. Acele schimburi prelungite de voluptate şi suferinţă. Împerecherea. Pragul casei poetului capătă forma gîndurilor sale. Plin de cearcăne, un tors mustind de sevă, spiritul circulînd înăuntrul materiei, smulgînd privirii fîşii de carne însîngerată şi palpitîndă. Tulburătoare cruzime. Poezia poate fi chiar tristeţea virtuţii într-o reculegere severă a unei inimi solitare. Poetul o umple cu vuietul său. Ea nu îşi va putea supravieţui sieşi decît cerîndu-ne să-i adăpostim paşii rătăcitori. Inteligenţa scufundată în beţia înspăimîntătoare a îndoielii, inocenţa foamei, încrîncenarea dorinţei, cadenţele secrete, cutele feţii.Poezia este o simfonie îmbogăţită de numărul instrumentelor,legată de trupul poetului ca un parazit.

 PIRAMIDA LUI KHEOPS Neatinsa si maiestuoasa, piramida lui Kheops se inalta pe platoul stancos de la Giseh, in apropiere de Cairo. Cel mai mare edificiu al Antichitatii, este una din cele sapte minuni ale lumii. Dintotdeauna, aceasta piramida a dat nastere la o multime de speculatii. Este oare un monument-mormant inchinat Zeului-Rege? Ori servea unor scopuri stiintifice, era un centru de observatii astronomice, un ceas solar ce servea drept calendar, un punct de reper pentru masuratorile topografice? In vremea inaltarii sale, adica acum 4000 de ani, egiptenii stiau sa calculeze cu exactitate forma pamantului. Ei au integrat aceasta cunoastere in edificiu. Enormele blocuri de roca au fost asamblate cu o precizie incredibila, ceea ce, pe plan astronomic, este de o extrema importanta; marja de eroare nu este decat de cativa milimetri! E greu de crezut ca toate acestea nu au fost prevazute decat pentru a lasa sa treaca o singura data un cortegiu funerar. GRADINILE SUSPENDATE ALE SEMIRAMIDEI A doua minune a lumii antice avea cu aproape doua sute de ani mai putin decat piramida lui Kheops. Contemporanii lui Antipater au putut sa o viziteze la Babilon, care era, fara indoiala prima metropola a omenirii, insa aflat deja in ruina in cea mai mare parte inca din secolele al III-lea sau al IV-lea i.Hr. Persii si macedoneenii distrusesera cetatea Uruk, din secolul al VII-lea i.Hr. Turnul Babel din Vechiul Testament fusese transformat in cenusa cu mult timp inainte de Antipater. Existau totusi celebrele “Gradini Suspendate ale Semiramidei”, a doua minune a lumii antice. Era vorba de sapte terase construite din dale de piatra masurand fiecare 5,45 metri lungime si 1,35 metri latime. Aceste dale erau asezate precum grinzile pe tavanul unei pivnite. Fiecare terasa se afla cu aproape 5 metri deasupra celei de sub ea, ceea ce dadea impresia unei scari gigantice. Direct peste aceste dale se gasea un strat de trestii lipite care asigura etanseitatea; deasupra se adaugau doua randuri de tigle arse, lipite cu ipsos. Pentru ca etanseitatea sa fie perfecta, s-a turnat un strat de plumb topit. Deasupra tuturor acestora era un strat de pamant arabil, gros de 3 metri, in care puteau prinde radacini chiar arbori de mari dimensiuni. Gradinile palatului nu erau atunci ceva extraordinar in sine. Dar gradinile suspendate din Babilon erau totusi unice pe plan arhitectonic. Si nu era cel mai mic dintre meritele sale faptul ca avea un sistem ingenios de irigatii, compus din fantani adanci, canale, mici lacuri si jocuri de apa, care alimentau terasele, aducand racoarea atat de pretioasa in climatul desertic, fierbinte si uscat, al regiunii. Vara, sclavii pompau apa fara intrerupere. Efectul de suspendare a gradinilor era datorat unei esalonari abile de 7 etaje. Ele formau un ansamblu omogen, fiind legate intre ele prin impletituri ornamentale de plante urcatoare. Gradinile din vechiul Babilon cuprindeau si unele minuni botanice. Nu era vorba de o simpla gradina de palat, ci de prima colectie de plante din lume. Creatorul sau, regele Nabucodonosor, isi insarcinase soldatii sa scoata cu grija, in cursul campaniilor intreprinse, toate plantele necunoscute pe care le gaseau in strainatate si sa i le trimita in cel mai scurt timp. Caravanele si navele Babilonului aduceau mereu plante noi. Nu lipsesc descrierile acestor gradini suspendate. Se povesteste ca monarhul oferise aceste prime gradini botanice sotiei sale, o printesa persana, pentru ca, in mediul monoton al Mesopotamiei, sa se poata distra in timpul indelungatelor absente ale sotului sau. Numele reginei este necunoscut. Nu vom sti probabil niciodata de ce li s-a dat numele de “gradinile suspendate ale Semiramidei”. Semiramida, regina Asiriei, este bine cunoscuta de catre istorici, insa ea a trait cu mult timp inainte si ar putea mai degraba sa fi avut ideea realizarii unei astfel de gradini. Localizarea exacta a acestor gradini este si ea invaluita in mister. Dupa 18 ani de cercetari, arheologul german Robert Koldewey a descoperit, in 1898, vestigiile stravechiului Babilon, ale turnului Babel si ceea ce el credea ca au fost zidurile de sustinere ale gradinilor suspendate. Totul pare sa dovedeasca autenticitatea acestei descoperiri, insa unii arheologi cred ca boltile descoperite de Koldewey, ingropate sub un strat de pietris de un metru, nu indica in mod obligatoriu locul vechilor gradini. STATUIA LUI ZEUS DIN OLIMPIA A treia minune a lumii antice era singura care nu putea fi vazuta la lumina zilei. Era o statuie a primului dintre zei, Zeus, inalta de 12 metri, aflata in Olimpia, in principalul sanctuar consacrat acestui zeu. Vechii zei ai grecilor aveau un comportament foarte uman si impartaseau slabiciunile caracterului omenesc. Disgratia, intrigile si tradarile erau la ordinea zilei. Chronos, parintele zeilor, isi inghiteau copiii chiar de la nastere, fiindca un oracol ii prezisese ca va fi detronat intr-o zi de unul dintre ei. Rhea, sotia lui Chronos si mama copiilor, era foarte indurerata, dar in cele din urma a reusit sa-l pacaleasca pe sot. In locul noului nascut, Zeus, ea a imbracat in scutece o piatra, pe care Chronos a inghtit-o in mania sa oarba. Zeus a crescut mare, fiind ascuns de mama sa , iar mai tarziu l-a facut pe tatal sau sa bea un preparat care producea voma si care l-a obligat sa-i scoata intacti pe primii cinci copii. Chronos nu i-a iertat fiului sau aceasta manisfestare de dragoste frateasca si, in lupta care a urmat, fiind mai puternic, fiul a invins. Zeus si-a izgonit tatal in Tartar, Infernul vechilor greci si de atunci si-a atribuit primul loc in ierarhia zeilor, asa cum prezisese oracolul. Acest eveniment divin a avut urmari asupra lumii oamenilor. Zeus a vrut sa-i fie sarbatorita victoria si vechii greci, la fiecare patru ani, ii celebrau amintirea prin tinerea competitiilor sportive de la Olimpia, cunoscut sub numele de “Jocurile Olimpice”, tinute pentru prima data in anul 776 i.Hr. Grecii au luat evenimentul foarte in serios, astfel incat acest an era considerat inceputul unei noi ere. Intervalul de patru ani dintre doua jocuri olimpice se numea “olimpiada” si primea numele invingatorului de la ultimele jocuri. Sarbatoare regionala la origine, jocurile s-au transformat in cursul deceniilor si secolelor, impunandu-se in calitate de competitii panelenice. Olimpia a devenit un important centru arhitectural, a carui incoronare trebuia sa fie templul lui Zeus. Cheltuielile pentru constructia acestuia au fost asigurate printr-o colecta de mare amploare, desfasurata in toata Grecia, in anul 470 i.Hr. Peste 14 ani a avut loc inaugurarea impresionantului edificiu. Cu o lungime de 64 de metri si o latime de 27 de metri, era cel mai mare templul din intreaga lume elena. In sanctuarul sau, Cella, trona statuia lui Zeus, realizata de celebrul sculptor Phidias, asezata la inaltime pe un somptuos fotoliu de fildes. Interiorul statuii era o structura de rezistenta armata cu fier, lemn si ipsos. Insa exteriorul uimea prin deosebita bogatie a materialului: fata, bratele, mainile si picioarele, adica toate partile descoperite ale corpului, erau din fildes sculptat. Parul, podoabele si sandalele erau din aur, avand o greutate totala de 200 de kilograme. Ochii erau doua pietre pretioase, mari cat pumnul. Picioarele lui Zeus se sprijineau pe un taburet sustinut de doi lei. Zeus tinea in mana stanga un sceptru, in varful caruia era un vultur, pasarea sa purtatoare de mesaje. Pe mana lui dreapta se afla Nike, zeita inaripata a victoriei, preluata ca o amintire de catre ingerii crestini. Ea avea dimensiunile unui om bine facut. Asa cum el il detronase pe tatal sau Chronos, Zeus a trebuit, dupa aproape 1100 de ani de jocuri olimpice, sa cedeze locul Dumnezeului crestin. In anul 393 d.Hr., imparatul bizantin Theodosius I a interzis cultul pagan din Olimpia. Templul lui Zeus fusese deja serios afectat, in secolul al II-lea d.Hr., de un cutremur de pamant. Soarta statuii cunoscute in toata lumea nu este sigura. Exista zvonuri care sustin ca niste talhari o daramasera deja pe la anul 350 d.Hr. Alte surse afirma ca a fost transportata la Constantinopol, unde a fost distrusa intr-un incendiu. TEMPLUL ZEITEI ARTEMIS DIN EFES Vechiul templu al Dianei din Efes, in Asia Mica, in fata insulei Samos, considerat a patra minune a lumii antice, a cazut si el prada flacarilor. Locuitorii din Ionia, veniti din zona continentala a Greciei, fondasera acest templu catre sfarsitul primului mileniu inainte de Hristos. Se gasea candva in apropierea unui arbore pe care triburile indigene il venerau. Acolo se afla sanctuarul unei zeite a fecunditatii, pe care si-o reprezentau ca pe o femeie cu mai multi sani. Mitologia greaca, deschisa intotdeauna la nou, a preluat-o cu entuziasm. Dorienii au marit stravechiul templu, au asimilat-o mai tarziu pe zeita-mama Dianei, seducatoarea si feciorelnica zeita a lunii, neobosita vanatoare, protectoare a animalelor, a femeilor si a oraselor. Era, de asemenea, recunoscuta ca fiica a lui Zeus si sora geamana a lui Apollo. Pe la anul 600 i.Hr., ionienii au vrut sa-i dedice zeitei un nou templu, in apropiere de Efes, insa au renuntat din lipsa banilor necesari constructiei. In 560 i.Hr., Cresus, regele Lidiei, a atacat orasul Efes, l-a ocupat si a reusit sa-si implineasca visul de a finanta construirea templului Dianei. Costul trebuie sa fi fost foarte mare, deoarece fundatiile sirului de coloane erau neobisnuite, constituind o grea incercare. Cum acea regiune era expusa unor frecvente cutremure de pamant, templul a fost construit deasupra unei mlastini, in ipoteza justificata ca subsolul moale ar absorbi vibratiile. Pe fundul unei gropi adanci s-au fixat, unul langa altul, trunchiuri de stejar, arsi la suprafata, fiind astfel tratati impotriva putrezirii. Apoi s-au adus blocuri mari de piatra, care au constituit temeliile templului, lung de 105 m si lat de 51 m. Acoperisul sau de forma triunghiulara, sustinut de 127 de coloane din marmura alba, se inalta la 18 metri, ceea ce corespunde unei cladiri cu sase etaje, dupa normele actuale. Plafoanele si structura de sustinere erau din lemn de cedru mirositor, usile batante ale sanctuarului erau din lemn de chiparos, partial aurite si acoperite cu picturi in mai multe culori. Diana insasi era reprezentata de o statuie sculptata dintr-un butuc de vita de vie, inalta de 2 metri, impodobita cu aur si argint. Gratie banilor acestui rege deosebit de bogat, al carui nume simbolizeaza si astazi destinul militarilor, a luat nastere o bijuterie arhitectonica, ce s-a bucurat in toata lumea antica de o mare faima. Insa Herostrate, impins de nebunia onorurilor, a hotarat sa devina celebru. Cum nu ar fi reusit prin calitatile sale fizice sau intelectuale, el a dat foc, in anul 356 i.Hr., sanctuarului “cel mai frumos, cel mai mare, cel mai elegant de pe pamant”, cum il aprecia istoricul grec Ampelios, gandindu-se, fara a gresi prea mult, ca acest act va face ca numele sau sa fie pe buzele tuturor si sa devina nemuritor. Fireste ca incendiatorul a fost condamnat, dar acea condamnare servea scopului sau. Ceea ce nu prevazuse el, judecatorii au decis sa nu dea publicitatii numele sau pentru a-i refuza popularitatea atat de mult dorita. Actul criminal al lui Herostrate a dus la distrugerea completa a templului. Lemnul a are, coloanele au plesnit datorita flacarilor. Numai statui Dianei a ramas practic intacta. Grecii superstitiosi au vazut in acest lucru un miracol si au hotarat sa reconstruiasca imediat templul. Intreaga natiune a participat la acest effort. Sub conducerea arhitectului Cheirocrates, a vazut lumina zilei un nou templu al zeitei Artemis, si mai mare decat cel vechi, cu dimensiunile la sol de 125 de metri lungime si 65 de metri latime. Dincolo de aceasta diferenta de marime, templul semana perfect cu cel anterior. Totusi, pentru a preveni pericolul focului, plafonul si structura de sustinere a acoperisului nu au mai fost facute din lemn, ci din piatra. Acest nou edificiu a fost apreciat de Antipater drept una din minunile lumii si trebuia sa supravietuiasca timp de secole. Astazi, un iaz mlastinos acopera locul in care se inalta candva celebrul templu. MAUSOLEUL DIN HALICARNAS La mai putin de 110 kilometri spre sud de Efes, pe oasta sud-vestica a Asiei Mici, se inalta a cincea minune a lumii antice. Regiunea, importanta din punct de vedere strategic pentru navigatia din Mediterana orientala, era adesea teatrul unor conflicte militare. In anul 556 i.Hr., regele Persiei Cyrus II a cucerit aceasta zona, care ii oferea acces la mare. Imperiul sau se intindea la est pana la fluviul Indus, la nord pana la tarmurile Marii Negre si la sud pana la Oceanul Indian. Imperiul nu putea sa aiba un guvern centralizat din cauza situatiei mijloacelor de transport si de comunicare din acea vreme. Regii persi puneau deci in locul lor guvernatori: faimosii satrapi. Incepand din anul 377 i.Hr., satrapul Mausol guverna Caria, regiunea de coasta din sud-vestul Asiei Mici. Tatal sau, Hekatominos, contribuise la inflorirea economica a portului Halicarnas. Mausol a continuat extinderea acestei capitale de provincie. De asemenea, s-a ingrijit sa lase mostenire orasului un monument mepieritor in amintirea tatalui sau si a sa, pe locurile unde au fost guvernatori. Prieten al culturii elene, el i-a chemat pe arhitectii greci greci Satyros si Phytheos. Poate fiindca nu au vrut sa ridice monumentul funerar dupa cutumele arhitectonice ale templelor din tara, acestia au castigat concursul de proiecte arhitectonice organizat de Mausol. Ei s-au deosebit de ceilalti concurenti prin planul lor pe cat de neobisnuit pe atat de impunator: nu au conceput un monument scund, traditional in Grecia, ci o constructie foarte inalta. Mausol nu a putut sa beneficieze de “Mausoleul” sau. El a murit in anul 353 i.Hr. Vaduva sa, Artemiza, care ii era si sora, a continuat lucrarile incepute, nu fara gandul ascuns de a ridica un monument pentru ea insasi in acest fel. Deoarece cvadriga ce trebuia sa incoroneze monumentul nu era condusa de un singur conducator de car, ci de un cuplu princiar. Insa aceasta doamna foarte emancipata pentru epoca ei nu a trait destul de mult pentru a-si vedea opera terminata. A murit la doi ani dupa sotul si fratele ei. Platiti bine de la inceput, arhitectii au continuat constructia pana la sfarsit, realizand mai ales un monument pentru propria lor glorie, care a fost mai tarziu celebrat ca una din minunile lumii antice. Pe un soclu inalt, de cinci trepte, cu dimensiunile de 39 de metri lungime si 33 latime, se gasea un suport lung de 33 de metri, lat de 27 si inalt de 22 de metri. Pe acesta se inalta templul funerar propriu-zis, sustinut de 39 de coloane, avand 39 de metri fiecare, singura parte ce amintea arhitectura greaca traditionala. Imediat deasupra acoperisului se mai inalta o piramida cu 24 de trepte, pe al carei varf trunchiat era asezata cvadriga. Cu o inaltime totala de 49 de metri, mausoleul ar fi putut rivaliza in zilele noastre cu o cladire cu 16 etaje. Mana omului nu a distrus cel mai celebru monument funerar al Antichitatii, al carui nume a devenit generic pentru toate marile morminte construite mai tarziu. Marii cuceritori, cum ar fi Alexandru cel Mare, care a cucerit orasul Halicarnas in 334 i.Hr., au crutat monumentul si l-au tratat cu respect. De-abia in secolul al XII-lea d.Hr., un puternic cutremur a distrus monumentul, rezervandu-I o soarta trista, cea de cariera pentru construirea cetatilor fortificate ale cruciatilor. COLOSUL DIN RODOS A sasea minune a lumii antice poate aspira la o istorie epica, poate chiar mitologica. In anul 305 i.Hr, regele Demetrios al Frigiei si al Lidiei, temut si cunoscut sub numele de “asediatorul cetatilor”, i-a invitat pe locuitorii insulei Rodos sa participe la o campanie impotriva metropolei Alexandria. In calitate de parteneri comerciali ai Egiptului, ei au refuzat cu hotarare cererea lui Demetrios. Acest refuz a dat ocazia specialistului in asedii sa atace mai intai capitala Insulei Rodos, in locul Alexandriei. Cum succesul se lasa asteptat, Demetrios a pus sa fie construit cel mai mare turn de asediu din lume, faimosul “Helepolis”, “distrugatorul de cetati”, inalt de 30 de metri. Acest monstru, facut din lemn de stejar, putea fi apropiat de zidurile cetatii cu ajutorul unor roti. Mai tarziu, inginerii au calculat ca erau necesari 1400 de oameni pentru a-l misca. De la inaltimea turnului, se puteau arunca somoiage aprinse si se puteau catapulta pietre de cincizeci de kilograme. Din mijlocul celor noua etaje, peste cetatea asediata era coborat un fel de pod mobil, iar la baza turnului se afla un berbec, ce a produs o spartura in zidul cetatii inca de la primul atac. Locuitorii din Rodos, infricosati, au implorat ajutor din partea protectorului insulei, Helios, zeul soarelui. In cazul in care acesta le-ar fi ascultat rugaciunile, ei i-au promis chiar si o statuie, mult mai mare si mai frumoasa decat toate reprezentarile zeilor din acea epoca. “Ajuta-te si cerul te va ajuta!”. Ceea ce a salvat cetatea a fost faptul ca locuitorii sai au sapat in cursul noptii si in mare graba, un sant mare, in care au intrat a doua zi rotile din fata ale turnului. Colosul de lemn nu a mai putut fi miscat si a astupat bresa din zidul cetatii cu propriul sau corp. Demetrios s-a retras deceptionat. Locuitorii Insulei Rodos si-au tinut promisiunea si au inceput realizarea statuii divine. Imoralitatea mijloacelor puse in practica pentru implinirea juramantului sacru nu parea sa-i deranjeze: astfel incat aceste mijloace au provocat ruinarea, apoi sinuciderea arhitectului Chares din Lindos, in urma unei false evaluari a cheltuielilor. Rezultatul lucrarilor, incepute din anul 302 i.Hr. si terminate in anul 290 i.Hr, a fost un colos inalt de 33 de metri. Acest cuvant denumea in acea vreme orice statuie in picioare. Era o structura metalica acoperita cu argila. La exterior, un strat de bronz acoperea argila uscata. Mai tarziu nu s-a putut sti daca era vorba de placi din cupru fixate in argila sau daca bronzul a fost turnat pe portiuni deasupra. In vechile scrieri se precizeaza totusi ca s-au folosit peste 12 tone din acel aliaj, ceea ce corespundea unei grosimi medii de 1,6 mm. Insa referirile trebuie privite cu prudenta. Colosul nu a stat in picioare decat 66 de ani. In anul 224 i.Hr., un cutremur l-a rasturnat. Gigantul, frant de la genunchi, a ramas in acelasi loc timp de 900 de ani, apoi arabii, in anul 653 d.Hr., au luat stratul de bronz si l-au transportat cu ajutorul caravanelor de camile la Edessa, in Mesopotamia, pentru a-l topi. 900 de camile ar fi fost necesare pentru aceasta actiune; cifra este totusi putin convingatoare: pentru cele 12 tone de bronz, fiecare animal nu ar fi avut de transportat decat 13,3 kilograme. Nu se va mai putea gasi solutia misterului si nici amplasamentul exact al statuii uriase a lui Helios, care in mod sigur nu cuprindea sub picioarele sale intrarea in portul Rodos, asa cum crezusera candva multi arheologi. FARUL DIN ALEXANDRIA A saptea minune a lumii antice nu strica aceasta serie foarte diversa. Este vorba despre un far sau mai exact despre primul far al omenirii. Iar acesta era atat de puternic, incat se zicea ca lumina lui se zarea pana la capatul lumii. Considerat mai simplu, el ramane exceptional: niciodata nu s-a construit un far mai inalt. Acest semn de navigatie era si un semn exterior de manifestare a bogatiei cetatii Alexandria, pe care Demetrios, in anul 305 i.Hr. vroia sa o cucereasca apeland la locuitorii Insulei Rodos. Dar in acea vreme, turnul de asediu nu era decat in stare de proiect. El a fost terminat in anul 279 i.Hr. Dorinta patimasa a lui Demetrios de a cuceri cetatea portuara de pe coasta africana nu era intamplatoare, pentru ca Alexandria era in acea epoca una dintre cele mai importante piete comerciale ale lumii. Cetatea avea un port interior, in care cerealele si legumele din valea fertila a Nilului erau transbordate, si un port la mare, deschis catre Grecia, Levant si Mediterana occidentala. In afara de lemnul din Liban, vinul din Grecia, condimentele si tamaia din Peninsula Arabica si metalele din Spania, nenumarati calatori treceau pe aici, veniti din cele patru colturi ale lumii: savanti, negustori, diplomati si studenti. Circulatia maritima era atat de intensa la Alexandria incat navele, contrar obiceiurilor din acea vreme, intrau in port ziua si noaptea si acest lucru era posibil datorita farului. Constructia a fost inceputa chiar din ordinul fondatorului acestui oras, Alexandru cel Mare. Totusi, el a murit in anul 323 i.Hr., la varsta de 33 de ani, in Babilon. Prima piatra a turnului a fost pusa abia dupa 23 de ani. Fundatiile aveau dimensiunile de 30 de metri pe 30. In centru, constructorii au inaltat mai intai o portiune dreapta, patrata, inalta de 71 de metri, care se ingusta usor spre varf. Deasupra acesteia, continua o portiune octogonala, inalta de 34 de metri, pe care era aprins felinarul cel mare. Farul se termina printr-o colonada cu cinci piloni fusiformi, ce sustineau un acoperis conic si deasupra acestuia, o statuie a lui Zeus. In exterior, intregul turn era imbracat in marmura alba. In interior s-a amenajat un put central, cu un ascensor pentru materiale, pentru a se putea duce cu usurinta pana in varful farului combustibilul pentru lampi, rasina si ulei. Un reflector concentra lumina catre largul marii. S-a consemnat ca aceasta constructie a necesitat 800 de talanti, ceea ce echivaleaza cu 20.800 de kilograme de argint. Realizarea tehnica trebuia sa fi fost foarte solida, fiindca “Pharos” – numit astfel dupa numele locului unde a fost construit – a supravietuit aproape o mie de ani. De-abia in anul 796 d.Hr., farul a fost daramat de un cutremur de pamant. Incercarile de reconstructie au esuat si, prin urmare, a suferit soarta multora dintre minunile lumii antice: a devenit cariera de piatra. Nu au mai ramas decat fundatiile, pe care sultanul mameluk Kait Bey a poruncit sa fie construita o fortareata, care astazi ii poarta numele. Insa numele farului a supravietuit, deoarece limbile romanice au preluat aceasta denumire pentru a desemna toate farurile din lume: romanii antici spuneau “farus”, italienii si spaniolii “faro”, portughezii “farol” si francezii “phare”.