Jumatatea de est a Imperiului Roman s-a transformat intr-un stat grec ortodox — Bizantul; Constantinopolul, capitala Bizantului, a fost timp de secole cel mai frumos oras al Europei.Bizantul a fost un oras grec situat pe malul european al Bosforului, stramtoare ce separa Asia Mica (astazi Turcia) de Europa. Intelegand importanta acestei asezari inconjurate de apa din trei parti, imparatul Constantin a repus bazele acestui oras in 330 d.Hr. Numit Constantinopol, dupa numele imparatului, orasul a devenit „noua Roma”, de unde era guvernata jumatatea de est a Imperiului. Spre deosebire de vest, aceasta regiune mai avea resurse si bogatii considerabile, inclusiv orase importante; toate acestea i-au dat posibilitatea sa faca fata cu succes perioadelor grele care au urmat, culminand in 476 cu caderea imparatului roman.Imperiul Bizantin sau Imperiul Roman de Rasarit este partea de est a Imperiului Roman care a supravietuit dupa caderea partii de vest a imperiului si care a durat din 395 pana in 1453. Pe parcursul a o mie de ani, bizantinii s-au considerat „romani”, si si-au denumit imperiul ca „Imperiul Roman”. Religia lor, limba lor si cultura lor era in principal greaca, mai degraba decat romana, dar cuvantul era folosit pentru ca pentru bizantini grec insemna pagan. Persii si arabii ii numeau pe bizantini « romani ». Cuvantul bizantin vine de la Bizant, numele antic al capitalei bizantine, Constantinopol. Aceste termen, bizantin, nu a mai fost utilizat dupa secolul XVII, cand istoricii trebuiau sa faca o diferanta intre imperiul din Epoca Moderna si cel din Antichitate. Imperiul Roman (unit) a fost divizat la sfarsitul secolului III de catre Diocletian, pentru a instaura tetrarhia (quadrumvirate) cu un imparat in Italia, si altul in Grecia, fiecare asistat de un co-imparat. Aceasta diviziune este cunoscuta ca si o diviziune administrativa si nu politica, colegialitatea imparatilor reprezentand autoritatea unitatii, fiecare imparat trebuind sa ia o decizie in conformitate cu celalalt. Aceasta diviziune a durat pana in 324 cand Constantin a devenit imparat unic. El a fondat o noua capitala la Bizant (Byzantium, astazi Istanbul). Aceasta capitala a primit de la inceput numele Nova Roma („Noua Roma”), iar in utilizarea cotidiana, Constantinopol. Constantin a fost si primul imparat care a recunoscut crestinismul ca si religie de stat (fara sa fie el insusi crestin). In 395 imperiul a fost divizat din nou in es si vest de Teodosie I, care a cedat partea orientala fiului sau, Arcadius.Dupa Teodosie, imperiul a fost considerat „roman”, dar de fapt era un stat multinational cu o cultura greaca. Limba greaca era limba cotidiana, limba culturii si a bisericii. Imperiul oriental continea multe etnii, avand centre de stralucire elenistica ca si Constantinopol, Antioch, Ephesus, Thessaloniki si Alexandria. In secolul V, imparatul Teodosie al III-lea a extins zidurile Constantinopolului, iar imperiul a rezistat la atacurile barbarilor .Imparatul aflat la Constantinopol a continuat sa guverneze Balcanii, Grecia si estul Mediteranei. Desi numim aceasta regiune Imperiul Roman de Rasarit, pentru cei aflati sub conducerea sa noua stapanire era cunoscuta sub numele de Imperiu (oricat de instabil ar fi fost acela). Pe de alta parte, ei sperau ca Apusul nu era pierdut pentru totdeauna. Insufletit de aceasta idee, imparatul Iustinian (527-565) a initiat o puternica miscare militara, recucerind Africa de Nord, Italia si sudul Spaniei. Domnia lui Iustinian a fost marcata de o serie de realizari remarcabile: amendarea legii romane si construirea unor cladiri impozante, cum ar fi Hagia Sophia (Catedrala Sfanta Sofia), sunt doar o parte din aceste realizari. Iustinian a lasat succesorilor sai o comoara goala, totusi, acestia neputand sa faca fata aparitiei invadatorilor pe toate fronturile. Lombarzii au cucerit Italia de nord, slavii au luat mare parte din Balcani, si persii au cucerit provinciile estice. Acestea au fost recucerite de imparatul Heraclius, dar aparitia neasteptata a nou-convertitilor arabi musulmani l-a surprins pe Heraclius, iar provinciile sudice au fost invadate. Mesopotamia, Siria si Egiptul au fost incorporate pentru totdeauna in Imperiul Musulman in secolul VII. Imparatul Vasile I,intemeietorul dinastiei macedonene,sub conducerea careaia puterea Bizantului a atins punctual culminant Harta prezinta expansiunea Imperiului Bizantin sub Iustinian (527-565) si Vasile al ll-lea (976-1025) si atacurile la care acesta a fost expus, unele amenintand Constantinopolul. Vulturul imperial, simbol al unui imperiu candva atotputernic, prezentat pe acest pandantiv bizantin, amintind ca Bizantul isi are radacinile in Imperiul Roman de Rasarit. Constantinopolul a devenit cel mai mare oras din lume. Arabii nu l-au putut cuceri, din cauza puterii fortificatiilor si marinei bizantine. Dar Imperiul nu putea sa apere granite atat de intinse la nesfarsit. In 568 lombarzii au cucerit nordul Italiei, dar in general in partea de apus aveau loc numeroase retrageri de trupe. In partea de est, sortii se dovedeau schimbatori in luptele cu Persia; dar in anii 630 arabii musulmani au navalit din Arabia si au cucerit Persia, invingand Bizantul, Siria, Egiptul si Africa de Nord. Dupa pierderea Tunisiei, in 696, Imperiul Roman de Rasarit se limita la Balcani, Asia, Sicilia si o palma de pamant in sudul Italiei. Aceste state au constituit inima Imperiului in urmatoarele secole. Pierderile suferite in secolul al VII-lea au avut si avantaje: Imperiul era mai compact iar granitele erau mai usor de aparat. Din numeroase puncte de vedere Imperiul a ramas „roman” cu un imparat si un sistem legislativ de inspiratie romana. Dar limba folosita si cultura erau grecesti, iar religia se dezvolta intr-un mod aparte. Din acest motiv, istoricii prefera sa foloseasca denumirea de Imperiul Bizantin, sau simplu Bizant. Cu o armata foarte bine pregatita si riguros reorganizat ca un stat din „prima linie”, aflat permanent sub amenintarea Islamului, Bizantul a rezistat timp de opt secole. Cea mai importanta cheie de rezistenta a constituit-o sistemul de aparare al Costantinopolului, prin intermediul a trei ziduri care s-au dovedit de nestrapuns. Constantinopolul era totodata cel mai mare si mai superb oras al crestinatatii, leagan al unei culturi in care artele si, in general, rafinamentul ii faceau pe cruciati si pe feudalii din Apus sa se simta ca niste bieti provinciali. Intre Rasarit si Apus s-a produs o ruptura si din punct de vedere al religiei. Printre cuceririle arabilor s-au numarat si Antiohia, Ierusalim si Alexandria. Constantinopolul si Roma raman singurele pretendente la postul de lider al crestinatatii, iar disputele dintre ele se intensifica. La Constantinopol, imparatul era protectorul Bisericii, avand autoritate directa asupra ei, in timp ce la Roma papa stabilise ca Biserica latina era independenta de stat, uneori fiindu-i chiar rivala. Cea mai importanta criza, cea din secolul VIII a fost controversa iconoclastului, cand icoanele au fost interzise de Leon al III-lea. Aceasta criza a fost temporar rezolvata de imparateasa Irene in 787. In orice caz aceasta controversa a contribuit la deteriorerea relatiior cu papii si Sfantul Imperiu Roman din occident. Imperiul si-a atins apogeul sub imparatii macedoneni in secolele IX, X si XI. Imparatul Basil II i-a invins pe bulgari in 1014, si s-a aliat cu statul kievan, o noua putere la nord. In secolul XI, apare o noua putere in occident, normanzii, care cuceresc Sicilia si Italia de Sud. In orient, turcii Seljuk au cucerit Asia Mica, inima recrutarilor pentru armata. O alta lovitura dura pentru imperiu a avut loc in 1054, cand Papa si Patriarhul de Constantinopol s-au excomunicat reciproc. Acest eveniment a cauzat Marea Schisma intre catolicism si ortodoxism. De aici s-au format Biserica Romano-Catolica si Biserica Ortodoxa din zilele noastre. De-a lungul secolelor al IX-lea si al X-lea, misionarii bizantini i-au convertit la ortodoxism pe sarbi, bulgari si rusi. Aceasta a fost una dintre importantele victorii pe care bizantinii le-au obtinut in epoca de aur, care a durat incepand cu domnia lui Vasile I (867-876) pana la domnia lui Vasile II (976-1025); armatele imperiale au continuat ofensiva, cucerind o mare parte a Balcanilor si a Orientului Apropiat. La sfarsitul secolului al XI-lea, in Imperiu au luat nastere numeroase certuri si lupte intre diferite grupuri aflate in opozitie tocmai cand noii inamici erau aproape infranti. Normanzii i-au alungat pe bizantini din sudul Italiei, in timp ce turcii au pus pe picioare Islamul si au invins armata imperiala la Manzikert (1071), intr-o batalie ce a jucat un rol important in istoria lumii. O mare parte din Asia Mica, care era sursa de forte umane a Bizantului, a fost cucerita. Salvat de la un dezastru iminent, Bizantul cere ajutorul Apusului. Astfel are loc Prima Cruciada (1096-1099), in timpul careia este recuperat Ierusalimul, iar Imperiul este eliberat de o parte din presiunile externe, permitandu-se astfel o modesta expansiune a Bizantului. In 1176 apar noi probleme care slabesc Imperiul. De data aceasta, problemele sunt iscate de cruciatii crestini care jefuiesc Constantinopolul. Are loc a Patra Cruciada (1202-04), care a transformat Bizantul intr-un „Imperiu Latin” fragmentat. In 1081, Alexis I a uzurpat tronul. In timpul sau de domnie, incep cruciadele, destinate apararii imperiul de turcii Seljuk. Opozitia dintre cruciati si bizantini dureaza pana in secolul XII culminand cu cucerirea Constantinopolului de catre acestia in 1204. Ei stabilesc Imperiul Latin al Constantinopolului care dureaza pana la recucerirea cetatii in 1261 de Mihai al VIII-lea Palaeologus. In mod remarcabil, in 1261, unul din principatele grecesti ce supravietuise a reusit sa-i invinga pe latini, refacand un Bizant in miniatura, in vestul Asiei Mici si in Grecia. In secolele urmatoare, imperiul a fost atacat in mod constant de Imperiul Otoman si Europa occidentala nu a fost dispusa sa dea o mana de ajutor. Dar in 1340 un dezastruos razboi civil a dat posibilitate otomanilor sa invinga Imperiul. Otomanii au cucerit imperiul bucata cu bucata pana la asedierea Constantinopolului in 1453. Sfarsitul a fost amanat, deoarece fortele otomane erau implicate in alte lupte. In 29 mai 1453 ultimul imparat, Constantin al XI-lea, a murit aparand zidurile Constantinopolui, in timp ce marele oras era distrus si jefuit de catre turci. Prin cucerirea Constatinopolului, Imperiul Roman a disparut definitiv, dar refugiatii bizantini au facilitat transmiterea cunostiintelor antice si crestine, ceea ce va cauza Renasterea in secolul XV. DATE IMPORTANTE 330 Intemeierea Constantinopolului 476 Caderea Imperiului Roman de Apus 527-565 Domnia lui Iustinian 568-571 Bizantul pierde Italia de Nord 634-696 Orientul Apropiat si Mesopotamia sunt pierdute 867-1025 „Epoca de aur” a Bizantului 1071 Bizantinii sunt zdrobiti in batalia de la Manziker 1096-99 Prima Cruciada 1024 Constantinopolul cade in mainile cruciatilor 1261 Mihai al VIII-lea Paleologul restaureaza Imperiul Bizantin 1453 Otomanii cuceresc Constantinopolul. Sfarsitul Imperiului Bizantin Literatura bizantina Literatura bizantina s-a format sub influenta concomitenta a crestinismului si a antichitatii grecesti.In scoli,baza educatiei o formau autorii clasici si scrierile unor Parinti ai Bisericii.Contactul culturii bizantine cu literatura,istoriografia,stiinta,filozofia si arta antica greaca s-a mentinut timp de 1000 de ani – fapt unic in Europa Evului Mediu.Literatura bizantina nu a avut genii de talia unui Dante, dar a avut totdeauna o pleiada de scriitori de o inteligenta si de o cultura cu totul remarcabile. Ca trasaturi generale,este o literature in care autorii – scriind si intr-o limba care cauta sa pastreze,daca nu totdeauna tiparele elinei clasice,macar ale celei elenistice, koine , – si-au format un mod de a gandi si de a scrie cat mai apropiat de al modelelor clasice.Scriitorul va cauta deci sa exprime,intr-un limbaj cat mai frumos,acordand formei o neta proeminenta asupra fondului – si nu rare ori cazand din aceasta cauza in artificial.Va manifesta o predilectie constanta pentru elocinta si aluziile mitologice,pentru pedanteria expresiei si dialectica demonstratiei.Ca urmare,verbozitatea si abudenta mijloacelor stilistice il fac uneori sa ramana obscure.Cultul literaturii antice ramane primordial ; cu toate aceste sursele de inspiratie sunt bogate,variate ,incluzand si subiecte,teme sau motive literare orientale(siriene,persane,arabe,indiene), precum si aspecte pitoresti din realitatea vietii sociale bizantine a timpului.Bogatia genurilor cultivate este notabila : opere de retorica,povestiri,biografii,amintiri,epistole,satire,pamflete,romane,etc. Astfel,printer scriitorii care s-au dedicate genului satiric se numara volubilul,spiritualul,pitorescul Theodoros Prodromos(sec.XI) , sau imparatul Theodoros II Lascaris(sec XIII). Caracteristica cea mai evidenta a literaturii bizantine este traditionalismul sau(aproape inflexibil), – ale carui radacini pornesc din elenism.Literatura (in sensul cel mai larg ) si activitatea literara a constituit garantia cea mai de pret a constiintei de sine bizantine. De rolul politic pe care il juca literatura in societatea bizantina era strans legata insasi pozitia scriitorilor in aceasta societate.Printre ei se intalneau imparati(Leon VI, Constantin VII Porphyrogenetul sau Manuel II Paleologul),inalti demnitari imperiali,patriarhi,mitropoliti,diaconi ai bisericii Sf. Sofia,numerosi calugari,functionari modesti sau simpli dascali. Ceea ce ii leaga ,ceea ce le era comun este “o constiinta misionara comuna. Ei se simt in primul rand obligate sa mentina integral pentru urmasi impunatoarea mostenire a anticilor,si tocmai prin aceasta mostenire sa se confirme ca urmasi ai lor.”(Hans-Georg Beck) Omul de litere bizantin se adresa si clasicismului Bibliei. “In felul acesta el asocia misiunea sa politica si culturala cu propaganda pentru acea reelaborare a doctrinei crestine care s-ar putea numi ortodoxie politica . Ca exemplu tipic poate fi citat Mihail Psellos : el nu numai ca se entuziasmeaza pentru doctrian platonica ,ci si compune versuri de pro-memoria pentru terminologia juridical latina ,stilizeaza texte hagiografice ,se ocupa de demonologie si este in fine autorul unei voluminoase istorii a secolului sau;ca sa nu mai vorbim de numeroasele versuri dedicate inaltilor demnitari,autoritatilor,ierarhilor Bisericii,profesorilor si dascalilor”(Hans-Georg Beck) Manastirile constituie cadrul privilegiat, chiar daca se poate obiecta ca in Occident ca si in Bizant, lucrarile care erau citite in fata comunitatii de calugari aveau in primul rand un caracter religios. Natura operelor istorice ale epocii nu intra insa de loc in contradictie cu spiritul religios, dimpotriva, istoria era considerata o auxiliara a teologiei, ceea ce facea ca unii istorici sa fie recomandati in manastiri. Exista si posibilitatea lecturii publice in spatii private, in cercuri de prieteni impartasind aceleasi preocupari si gusturi literare, dar singura indicatie certa pe care o avem in acest caz este a cercului de literati din care face parte Agathias. Bineinteles nu trebuie exclusa posibilitatea lecturii individuale, de catre amatori de istorie dornici sa se instruiasca si sa se edifice prin citirea unor lucrari care imbina informatia cu interpretarea moralizatoare in sens crestin. Evanghelia – sec X Alaturi de impresionanta opera istoriografica ,ceea ce il ocupa in mod deosebit pe scriitorul bizantin era retorica.Apropape ca nu exista in Bizant un teolog sau un predicator care sa nu stapaneasca toate regulile si trucurile retoricii,pe care o studiau cu cea mai mare atentie,cu interpretarea moralizatoare in sens crestin. Alaturi de impresionanta opera istoriografica ,ceea ce il ocupa in mod deosebit pe scriitorul bizantin era retorica.Apropape ca nu exista in Bizant un teolog sau un predicator care sa nu stapaneasca toate regulile si trucurile retoricii,pe care o studiau cu cea mai mare atentie. Caracteristica pentru literatura bizantina este si cultivarea unor genuri si specii literare minore,a unor compozitii de factura fragile ,manieristica,miniaturala.In acest camp se inscrie productia epistolara – care intra in cadrul retoricii,sau satira.Aici ,insa,bizantinii nu se aratau a fi prea dotati cu simtul umorului;asa dupa cum nu erau atrasi nici de genul eroic(Dighenis Akritas este un hibrid de epopee si roman).In schimb, spiritul lor acid facea ca adeseori satira sa alunece prea usor in sarcasm si invectiva,daca nu de-a dreptul in injurie(indeosebi cand se aplica in politica).In acest sens,modelul preferat – si potentat la maximum – era Lucian din Samosata. Bizantinii au cultivat si o literatura prin excelenta de delectare – in care primul exemplu il daduse Istoria Etiopica (Etiopicele) a lui Heliodor.Scriitorul bizantin nu era obligat insa sa recurga la exemplele autorilor pagani din moment ce povestirile hagiografice contineau toate elementele pe care fantezia Genurile si speciile cultivate In domeniul prozei,literature bizantina si-a adus contributiile cele mai valoroase in scrieri cu character istoric,in opera hagiografice si cateva romane. Titlul de onoare ii revine literaturii istorice – pasiunea cititorului bizantin,satisfacuta de un mare numar de autori : de-a lungul celor 11 secole ale istoriei sale,doar secolul al VIII-lea ,paralizat de masurile iconoclasmului,nu si-a avut marele sau istoric.Dupa perioadele cronografiilor,seria marilor istorici include numele lui Procopius,Psello si Ana Comnena. Procopius din Cezarea(490–cca.555),secretarul lui Belizarie,pe care l-a insotit in campaniile din Africa si sudul Italiei,este autorula 3 opere de o importanta exceptionala pentru bogatia informatiilor,consemnate cu un talent autentic de scriitor.Razboaiele relateaza cu precizie si spirit obiectiv campaniile lui Belizarie,totodata furnizand si pretioase date gografice ,politice,etnografice privin tinuturile si popoarele pe acre le cunoscuse,precum si evenimentele contemporane din Bizant.Despre edificii este o prezentare a activitatii edilitare a lui Iustinian.Istoria secreta ,un tablou al realitatilor contemporane politice negative,este ,in fond, un pamflet in care Belizarie ,Iustinian si Teodora sunt prezentati in culori negre.In Istoria secreta staruie amintirea spiritului satiric al lui Lucian din Samosata. Georgios Pisides (sec VII),diacon la Sf.Sofia si delegat al patriarhului pe lanag imparatul Heraklios ,a scris trei poeme,destinate lecturilor publice: Expeditia contra persilor,Infrangerea avarilor,Heraclida(neterminata).A compus in versuri un mic tratat despre originea creatiei,Hexahemeron,cu accente sincere de emotie in fata naturii.Ca istoric,Pisides are avantajul de a fi trait direct evenimentele relatate,de a fi fost in contact cu imparatul si curtea. Mihail Psellos este autorul unei Cronografii cuprinzand perioada dintre 976-1078,dar interesandu-se mai putin de istoria militara,sociala,politica a acestei perioade,cat de viata cotidiana din Bizant,si in special de moravurile si intrigile de la Curte. O capodopera a literaturii bizantine,mult raspandita in epoca,tradusa in toate limbile de cultura si citita cu un mare interes si astazi este Alexiada.Autoare,Ana Comnena(1083-1153),fiica imparatului Alexios,face un elogiu neintrerupt parintelui sau,dar si un amplu tablou al epocii ,pe baza unei vaste si variate documentatii,precum si a amintirilor personale. Proza literara bizantina include si opere despre vietile sfintilor.Observarea precisa a realitatii ,finetea studiului psihologic,notaia pitoreasca a vietii si moravurile tutror straturilor societatii,alterneaza adeseori cu aventuri si povesti fantastice.Scopul urmarit este in primul rand acela de edificare morala crestina. Un alt gen epic cultivat in Bizant este roamnul in proza,productie stereotipica,urmand schema celebrelor romane ale lui Heliodor(Istoria etiotipica) si Longos(Daphnis si Chloe):2 tineri indragostiti intampina tot felul de dificultati.Foarte gustat,genul a inceput dun sec V,cu romanul in versuri Ciprian din Antiohia.Autoarea lui,fosta imparateasa Eudoxia a scris – printre multe alte opere – si un poem in hexametrii,Patimile lui Hristos. Cu totul diferit este celebrul roman Varlaam si Ioasaf, – o transpunere a unei legende indiene in care,in versiunea bizantina,in locul lui Buddha Gautama apare figura sihastrului Varlaam. Numeroase genuri si specii poetice au fost cultivate in Bizant – poeme didactice,versificari pe cele mai variate teme,epigrame,poezii ocazionale,economiastice,satirice,parodii,povesti si legende ,poezii „prodromice”; mai tarziu,dupa 1204,poeme curtene,cavaleresti,de derivatie occidentala.O productie abundenta,dar de o valoare literara foarte modesta;cu exceptia a 2 momente, de o absoluta originalitate si de o realizare artistica de inalt nivel. Primul din aceste momente este cel al poeziei ritmice. Este o poezie religioasa(ale carei origini urca pana la imnurile de propaganda ale gnosticilor din sec II),populara,nascuta in cadrului cultului si ramasa integrata liturghiei;un imn declamat si cantat in biserica,compus – ata textul cat si melodia – de un melod. Reprezentantul ei ilustru,considerat cel mai mare poet al Bizantului,Romanos Melodul (cca.490-cca555) a compus un numar imens de de imnuri si rugaciuni. Iata un fragment: Ca o mioara care-si vede mielul tarait la moarte,Maria intristata il urma, Impreuna cu alte femei,strigand: „Incotro mergi,fiule?Incotro te grabesti?/…/ Sa te insotesc,fiule,ori mai degraba sa te astept? Spune-mi un cuvant,tu,Cuvantule:nu ma lasa tacerii, Tu, care mi-ai pazit curatia, Tu,fiule,si Dumnezeul meu ! /…/ Te indrepti fiule catre o moarte nedreapta Si nimeni nu se alatura durerii tale; nu te insoteste Petru,care iti spunea: „Nu m voi lepada de tine niciodata,niic chiar de-ar fi sa mor”. Din toti,nici unul! Tu,singur intre toti, mori,singur,fiule,pentru toti cei care i-ai mantuit, pentru toti cei pe care i-ai iubit, Tu,fiule si Dumnezeul meu! Al doile momnet,cel al amplului poem epic intitulat Dighenis Akritas, opera cea mai originala si mai importanta pe care ne-a lasat-o Bizantul;totodata o bogata ,colorata ,vie sursa de amanunte asupra vietii statului si a nobililor feudali.Este epopeea nationala a Bizantului, pentru ca tema ei este lupta Imperiului cu arabii in sec IX si X,sustinuta de trupele de frontiera(akritai); si pentru ca inspiratia poemului isi are sursa pe de o parte in sentimentul popular, pe de alta parte in sentimentul crestin,coordonata fundamentala a spiritului culturii bizantine. Eroul poemului,Dighenis,”este probabil acel ofiter bizantin din thema Anatolicelor care a cazut in 788 intr-o lupta impotriva arabilor.Amintirea luia ofst glorificata intr-un numar mare de cantece populare.A devenit unul dintre eroii favoriti ai armatelor bizantine”(H.Gregorie).