Archive for decembrie 4, 2010


Iarna

Iarna a sosit. Afara-i frig,la geam privesc în zare…. Perle mari și albe dansează în văzduh un dans fantastic. Florile sclipitoare de argint se țes pe geamuri…Haina argintie îmbracă,încet orașul nostru împodobit de fluturii lucitorii.Copacii par de zahăr,zgribuliți de cununa de steluțe argintii….Florile de gheață,covorul moale,apa înghețată și fulgii marii,toate ne spun…,,IARNA”…. Zăpada s-a așternut pe pământul rece ca o mantie alba și strălucitoare,cerul gri nu lasă soarele să privească pământul acoperit de plapuma rece a iernii.
Vântul se joacă prin văzduh cu norii grei de zăpadă,conturându-le forme năstrușnice.Fulgii de nea se rotesc amețitor într-o hora argintie,chemându-ne parcă să ne alăturăm lor în acest dans minunat.Un peisaj mirific…Un covor alb,pufos.
E ceva miraculos.
Oare ce o fi?
E iarna ce-a venit
Cu zăpadă ne-a împodobit.

Reclame

Eu afară,tot privesc….
Și..pe geam eu zăresc.
Din senin încep să apară,
Steluțe albe argintii.
Lin încet fulgii coboară
Și încet ele dansează.
Dansul fulgilor de nea,
Lumea să le urmărească
Păsări ce au rămas încep a ciripi
Și în zbor pornesc un dans.
Vântul de loc nu vrea să stea,
Hora veseliei au făcut.
Vine iarna,iată ninge
Dansează parcă un vals.
Toate în dans se pornesc,
Eu stau la geam și le privesc.

Cândva

„Mi-e teama ca,
odata
imi voi privi mainile
si le voi plange
cu lacrimi
povestindu-le imbratisarea.
Iar ele vor fi atat de secate
de
brazdele timpului
incat se va fi cuibarit
in cele zece degete
o ultima dorinta:
sa-si aminteasca timpul
in care erau doar ele
un chip si rotundul soarelui
la rasaritul luminii…

mi-e soarele-n palma
si-un rasarit…”
(Mirela Nicoleta Hicianu)

A fost odata ca niciodata un nobil, bun la inima, ce avea trei fete, dar a carui sotie a murit, lasandu-l prada deznadejdii. Dupa ce si-a pierdut toti banii investindu-i in inventii nefolositoare, a fost nevoit sa-si mute familia in casuta unui taran. Cele trei fete trebaluiau toata ziulica gatind bucatele, carpind straiele si curatind „luna” cascioara. Cand le-a venit timpul de maritis, nimeni n-a vrut sa le ia, pentru ca nu aveau nici un fel de zestre, zero bani si zero proprietati. Tatal lor isi petrecea zilele chinuindu-se sa gaseasca o solutie si plangand amarnic pentru neputinta lui si nefericirea fetelor.
Intr-una dintre seri, dupa ce fetele si-au terminat treaba, au agatat sosetele proaspat spalate pe semineu la uscat, apoi s-au dus la culcare. In acea noapte Sfantul Nicolae, stiind despre disperarea tatalui, a trecut pe la casa lor si…uitandu-se pe fereastra, a vazut sufrageria goala si sosetele atarnand la uscat. Intr-un moment de inspiratie, a luat trei pungi cu galbeni pe care le-a aruncat pe rand in cosul casei, umpland in acest fel trei dintre sosete. A doua zi de dimineata, nu mica a fost surpriza fetelor, cand au gasit in sosete indeajuns de multi bani pentru maritis. Ceea ce l-a facut fericit si pe iubitorul lor tata, care a trait multi ani in veselie si indestulare.
Obiceiul de a atarna „sosetele de Craciun” in asteptarea cadourilor de la cei dragi s-a raspandit in toata lumea. In unele tari, cum ar fi Franta, copiii isi aseaza pantofiorii in fata semineului, aceasta traditie datand de pe vremea cand se purtau saboti de lemn. In Olanda copiii isi „captusesc” pantofii cu fan si nu uita sa puna si un morcov pentru calul „mosului”. In Ungaria prichindeii isi lustruiesc cu ravna incaltarile inainte de a le aseza langa usa sau pe pervazul ferestrei. Copiii din Italia isi lasa pantofiorii afara in noaptea de 4 spre 5 ianuarie, noaptea Epifaniei, pentru „La Befana”, vrajitoarea cea buna. In Spania cei mici primesc cadourile in ianuarie de la „Cei Trei Regi”. Noi il asteptam pe mos Nicolae in dimineata de 6 decembrie cu pantofii lustruiti si asezati la usa. Si in plus l-am si clonat, schimbandu-i numele si dandu-i o punga mai mare de cadouri, ca sa ne fericeasca si de Craciun.
(poveste primita prin mail)