Intreaga suprafata a Pamantului este strabatuta de o retea deasa de crapaturi acolo unde rocile sfaramicioase s-au rupt, ca urmare a uriaselor forte exercitate de placile tectonice in miscare. Unele dintre aceste fisuri sunt vizibile, altele nu. Unele foarte mici, altele strabat un continent intreg. Daca rocile de ambele parti ale crapaturii se deplaseaza sau s-au deplasat in trecut, fractura poarta numele de falie.

Unele falii sunt inca active. Ele se deplaseaza din cand in cand, uneori la cativa ani sau la cateva decenii cu o brusca frecare a rocilor, care elibereaza cantitati mari de energie. Undele de soc zguduie pamantul si provoaca cutremure, de la unele care abia sunt observabile pana la altele ce provoaca mari catastrofe. Cea mai celebra cicatrice de pe fata Pamantului si cel mai riscant de activa este falia San Andreas din California, care trece chiar prin orasul San Francisco. Aceste falii apar uneori de-a lungul limitelor dintre placi si sunt de obicei foarte adanci, de la suprafata pana la fundul scoartei terestre. Ele sunt numite falii de transformare.

Falia San Andreas este linia in lungul careia placa pacifica aluneca spre placa nord-americana. Extermitatea vestica a Californiei este prinsa de placa pacifica si se deplaseaza lent, cutremur dupa cutremur, la nord, peste restul continetului nord-american. Segmentele scoartei terestre se deplaseaza de-a lungul faliilor transformate de 3 sau 4 miliarde de ani, astfel ca peisajele de o parte si de cealalta a faliei pot diferi considerabil. Acest lucru este evident in Scotia, unde o falie transformanta numita Great Glen formeaza o crevasa care include un sir de lacuri, printre care si Loch Ness. Muntii Grampian, aflati la sud de falie sunt mai tineri si mai rotunjiti, avand o inaltime medie de 850 de metri. Podisul Nord-vestic este cel mai vechi si mai framantat, dar are o altitudine mai mica, de circa 650 de metri. Cand doua placi se distanteaza, continentul risca sa se intinda. Sub acesta tensiune enorma scoarta terestra se sfasie si se formeaza falii. Rocile de o parte a faliei se pot scufunda sub nivelul celor de pe cealalta parte. Aceste falii „normale” apar rareori singure; manuchiuri de falii aproape paralele pot fi zarite in insulele Greciei. Ele sunt inca in miscare, indicand faptul ca Marea Egee se largeste lent, provocand cutremure in estul Mediteranei.

Cea mai celebra pereche de falii normale se afla in Israel, ambele parti ale Marii Moarte, continuand apoi spre sud prin Marea Rosie, prin estul Africii, pana in Mozambic. Fiecare falie este imaginea in oglinda a celeilalte, iar uscatul dintre ele s-a scufundat dand nastere Marelui Rift, lat de circa 50 de kilometri. Faliile sunt marcate de siruri de culmi, formand pe alocuri creste ascutite inalte de 3000 de metri. Pe fundul vaii se insira o serie de mari si lacuri: Marea Moarta, Marea Rosie, Lacul Malawi, Lacul Tanganyka si lacurile de soda est-africane. Partea sudica a Marelui Rift este poate, leaganul omenirii, locul in care au aparut primele fiinte umane. Daca doua mase mari se ciocnesc intre ele, fotele imense ale coliziunii creeza falii inverse. Scoarta de pe o latura a faliei se ridica peste scoarta de pe cealalta latura si stratele de roca se suprapun. Aceasta se intampla in trecutul indepartat in Muntii Appalasi din estul Statelor Ale Americii si in regiunea Bretagne in Franta. Recent in termeni geologici fenomenul s-a repetat in Alpii Europeni. Si inca se mai intampla in Himalaya, India inaintand spre centru Asiei.

 

Vulcani pe fundul Oceanului

Crestele care se intind pe fundul oceanelor, delimitand placile tectonice, sunt impanzite de vulcani. Tacute si nevazute de ochii oamenilor, ele elibereaza lava continuu. Aceasta se raceste rapid in apa si capata o crusta la suprafata, formand ghemotoace de dimensiunile unei mingi de fotbal, care se aseaza una deasupra alteia; aceasta structura purta numele de „lava-perna”. Uneori vulcanii din adancul oceanelor sunt suficient de inalti pentru a-si scoate „crestetul” din apa – constituind insule. Islanda este o ingramadire de astfel de vulcani, aparuti chiar pe creasta din mijlocul Atlanticului. In 1963, in largul Islandei a aparut o noua insula, Surtsey. Nascuta pe fundalul aburului al gazelor si a lavei, Surtsey a fost o ilustrare a uriasului „motor” termic ce actioneaza scoarta terestra. Pe masura ce fundul oceanului se deplaseaza, Surtsey va „calatori” pana la marginea crestei; in cele din urma vulcanul se va stinge, iar valurile vor eroda, asa cum vulcanii din Hawaii sunt macinati de Oceanul Pacific.

 

Inelul de Foc

Regiunea din jurul Oceanului Pacific este numita „inelul de foc” datorita vulcanilor de pe tarmurile sale. Acestia sunt printre cei mai violenti din lume, formati deasupra zonelor de subductie, unde placile oceanelor aluneca pe sub cele continentale. Vulcanii arunca in aer cenusa, lava si gaze, produse prin topirea scoartei continentale ajunse din strafundurile fierbinti ale planetei. Vulcanii din inelul de foc sunt mai violenti decat vulcanii oceanici deoarece aburul nu poate iesi la suprafata din lava groasa; „prins” in masa acesteia ca bulele de aer in sampanie, poate exploda dand nastere unei lave poroase numita piatra ponce.

Pe 18 mai 1980, varful si unul dintre versantii Muntelui Helens din statul Washington, Statele Unite Ale Americii, au explodat, distrugand o suprafata vasta in jur. Un nor negru de cenusa s-a ridicat pana la 25 kilometri in aer.

Autor: Gabi Dinca