Termenul desemneaza un curent literar-artistic, care a aparut in Franta si ale carui principii au orientat creatia literar-artistica europeana intre secolele al XVII-lea si al XIX-lea. Pornind de la modelele sculpturii, arhitecturii si literaturii Greciei antice, considerate ca intruchipari perfecte ale idealului de frumusete armonioasa, echilibrata, clasicismul aspira sa reflecte realitatea in opere de arta desavarsite ca realizare artistica, opere care sa-l ajute pe om sa atinga idealul frumusetii morale. Reluand subiectele si formele artei antice, scriitorii clasicisti le-au folosit pentru a exprima idealurile morale si sociale ale epocii lor. Clasicismul pune la baza creatiei artistice suprematia ratiunii asupra fanteziei si a pasiunilor, face ca interesele generale in literatura primeze asupra celor individuale si pune mai presus datoria cetateneasca fata de sentimente personale.
Urmarind crearea unor opere ale caror personaje sa fie animate de inalte idealuri eroice si de principii morale ferme, scriitorii clasicisti s-au preocupat in mod deosebit de crearea unor eroi ideali, legati de sorta statului, inzestrati cu cele mai inalte virtuti cetatenesti si capabili de fapte eroice. Aceste personaje, de regul aregi sau reprezentanti ai aristocratiei, erau prezentati in oda, imn, poem epic, tablou istoric, tragedie – socotite specii superioare ale literaturii. Reflectarea vietii sociale in adevaratele ei conflicte, prin tipuri de oameni reprezentativi, era reprezentata in comedie, fabula, satira – socotite specii inferioare ale literaturii. Conceptia care dusese la aceasta ierarhizare a diverselor specii ale genurilor literare in creatia clasica a determinat si formularea unui sistem de norme, cum ar fi, spre exemplu, respectarea in drama a celor trei unitati: de timp, de loc si de actiune.
Ultima perioda a clasicismului, sub influenta ideilor revolutiei burgheze, aduce si in creatia literara lupta impotriva despotismului, dragostea de libertate. In aceasta perioada se deschide drumul afirmarii, in arta, a pasiunilor puternice, iar simplitatea si veridicitatea sunt ridicate la rang de principii ale creatiei artistice.
Reprezentanti ai clasicismului in literatura universala sunt P. Corneille, J. Racine, Molliere, Boileau, La Fontaine, iar in literatura romana, in secolul al XVIII-lea si al XIX-lea, mai ales, se remarca Mihai Eminescu, I. L. Caragiale, Ion Creanga si Ioan Slavici.Clasicismul este un curent literar-artistic ce apare in Franta in a doua jumatate a secolului al XVI-lea in timpul domniei lui Ludovic al XIV-lea si se dezvolta in perioada dintre secolele XVII-XVIII. Clasicismul pledeaza pentru valorificarea antichitatii si este caracterizat, in special, prin respectul pentru antichitate. m9i24il
Termenul “ clasicism” vine de la latinul “clasicus”, ceea ce inseamna -; de prim rang, in care te poti increde, demn de urmat.
Cuvintul “clasic” are mai multe acceptii. Se considera clasice operele literare si artistice care intrunesc conditiile perfectiunii. In acest sens sint clasici scriitorii si artistii a caror opera isi pastreaza valoarea de-a lungul veacurilor. Astfel, in operele lui Leonardo da Vinci, Iohann Wolfgang Goethe, Victor Hugo, Mihail Eminescu, George Enescu, recunoastem valori clasice. In alta acceptie “clasic” inseamna ceea ce apartine lumii si culturii antice greco-latine. Clasicismul este, astfel, un curent literar in operele caruia ratiunea are rolul dominant si care defineste ansamblul culturii si literaturii greco-latine prin extensiuni antice. In asa fel ideea de clasicism se contopesete cu cea de antichitate.
Este necesar sa mentionam ca nu exista un element clasic pur si ca in majoritatea cazurilor “Clasicismul” este intrepatruns de “Romantism”.
La origine, “Clasicismul” se bazeaza numai pe judecata etica si poate fi definit ca o miscare artistica si literara care promoveaza ideile de armonie si echilibru a fiintei umane. Acesta este caracterizat prin afirmarea sensului moral si estetic al artei, prin conformarea fata de regulile clasice dupa modelul antichitatii greco-romane, prin imbinarea frumosului cu binele si adevarul, utilului cu placutul, prin interesul pentru natura umana si prin obiectivitatea scriitorului.
In formarea esteticii clasiciste distingem trei perioade importante:
1. Perioada Renasterii franceze ce cuprinde a II-a jum. a secolului al XVI-lea. Ideea generala a esteticii clasiciste este cea a imitasiilor antichitatii.
2. Cuprinde perioada dintre anii 1600-1660 si inlocuieste imporrtanta primordiala a imitatiilor cu primatul regulelor.
3. Perioada 1636-1711 si e remarcata prin aparita satirelor lui Boileau.
Gruparea ideilor clasiciste si transformarea lor intr-o unitate de norme estetice constituie opera scriitorilor francezi din sec. al XVII-lea : Corneille, Racine, Boileau, Molière, La Fontaine, La Bruyère. Pornind de la imitatia anticilor, este promovata o arta cu un scop moral, in centrul careia se afla omul ratiunii si al armoniei universale. Clasicismul reuneste scriitorii care accepta unele legi comune, care au ca trasaturi generale: claritatea, ordinea si masura.
In Franta principalii reprezentanti ai clasicismului sint: Pierre Corneille, Jean Racine, Jean Baptiste Poquelin-Molière, La Fontaine, Jean de la Bruyère, Boileau.
In opera “Arta poetica” Nicolas Boileau-Desprèaux sintetizeaza principiile clasicismului, pornind de la anumite norme generale de creatie, ilustrate apoi pe genuri si pe specii literare.
Alaturi de Jean Racine, Pierre Corneille ilustreaza tragedia clasica franceza in mod stralucit, fiind “deschizator de drumuri” in aceasta directie. Corneille afirma ca: “Tragedia cere pentru sibiectul ei o actiune mareata, extraordinara, serioasa”si ca “Izvorul trebuie cautat in istorie sau legenda”. Corneille scrie capodopera sa “Cidul”. Cu “Cidul” apare adevaratul stil tragic. Corneille ramine, astfel, pictorul maretiei si nobletei umane.
Jean Racine este o personalitate marcanta in literatura sec. al XVII-lea. Se afirma, alaturi de Pierre Corneille, ca dramaturg format in spiritul riguros al clasicismului. Prin opera lui Racine si Corneille, tragedia s-a impus ca gen major in clasicismul modern.
Alaturi de ceilalti clasici francezi se manifesta si Jean Baptiste Poquelin-Molière, care isi desfasoara activitatea in perioada de triumf absolut al calsicismului. Ideile clasice ale lui Molière se manifesta, indeosebi, prin respectarea principiului imitarii naturii. Natura umana, cu toate aspectele ei, este tema principala a comediilor lui Molière. Dintre cele mai cunoscute comedii putem mentiona: Tartuffe, Avarul, Mizantropul, Don Juan, Femeile savante, Bolnavul inchipuit .Universalitatea lui izvoraste din faptul ca a surprins in opera sa aspecte permanent prezente, atit in spatiu, cit si-n timp -; slabiciunile omenesti. Molière, ca si Shakespeare si Balzac, apartine acelei familii de oameni ai adevarului si ai luciditatii care denunta viciile oamenilor, cu incredere in latura luminoasa a fiintei umane.
Iohann Wolfgang Goethe spunea: “Il conosc pe Molière si tin la el din tineretea mea; intreaga-mi viata am avut ce invata de al el . Ma farmeca nu numai experienta lui de artist desavirsit, ci, mai ales, naturaletea lui placuta, inalta cultura a sufletului sau de poet.”
Alaturi de Molière isi face aparitia si marele fabulist francez Jean de la Fontaine, care isi ia ca baza operele tatalui fabulei, Esop. Desi La Fontaine porneste de la modelele inaintasilor, totusi, trateaza fabula intr-un stil personal. Fabula lui La Fontaine este complexa nu numai prin bogatia tematica, ci si prin caracterul epico-dramatic si mesajul adinc umanist. Limba si stilul lui La Fontaine ating perfectiunea prin simplitate si densitate.
Prin intermediul lui Jean de la Bruyère, in sec. al XVII, alaturi de comedie si fabula se dezvolta si o literatura de maxime, de portrete morale. Opera prin care La Bruyère ramine clasic este “Caracterele”. In unele caractere ii denunta pe impertinenti, grosolani, palavragii, orgoliosi, lingusitori. El nu inventeaza personaje sau tipuri, ci le creaza din ceea ce observa in jurul sau: “Ii dau indarat publicului ceea ce mi-a dat cu imprumut…”
In literatura romana depistam elemente de clasicsim la Ion Budai Deleanu (Tiganiada), la Mihail Eminescu, la Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici, Ion Creanga. Se manifesta interes pentru speciile: oda, satira, pastorala, epigrama, idila, epistola, comedia, fabula, epopeea.
O caracteristica generala a clasicismului am putea-o face prin intermediul viziunii scriitorului francez André Gide, care spunea ca: “Adevaratul clasicism nu este rezultatul unei constringeri din afara, aceasta ramine artificiala si nu produce decit opere academice. Mi se pare ca acele calitati pe care obisnuim sa le denumim clasice sint mai cu seama calitati morale si imi place sa consider clasicismul ca un buchet armonios de calitati dintre care prima este modestia.”Clasicismul este un curent literar-artistic – având centrul de iradiere în Franţa, ale cărui principii au orientat creaţia artistică europeană între secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. Pornind de la modelele artistice (arhitectură, sculptură, literatură) ale Antichităţii, considerate ca întruchipări perfecte ale idealului de frumuseţe şi armonie, clasicismul aspiră să reflecte realitatea în opere de artă desăvârşite ca realizare artistică, opere care să-l ajute pe om să atingă idealul frumuseţii morale. Urmărind crearea unor opere ale căror personaje să fie animate de înalte idealuri eroice şi principii morale ferme, scriitorii clasici s-au preocupat în mod special de crearea unor eroi ideali, legaţi indisolubil de soarta statului, înzestraţi cu cele mai înalte virtuţi morale şi capabili de fapte eroice. Aceste personaje, de regulă regi sau reprezentanţi ai aristocraţiei, erau prezentaţi în odă, imn, poem epic, tablou istoric, tragedie, socotite ca specii superioare ale literaturii. Modul de viaţă al burgheziei, aflată în plină ascensiune în epoca respectivă, era lăsat pe planul doi, de aceasta ocupându-se speciile literare socotite inferioare (comedia, satira, fabula). Aceste specii erau considerate modele negative, ele ocupându-se în special de înfierarea anumitor vicii (comedia era văzută de Aristotel ca „înfierare” a viciilor), de prezentarea unor aspecte negative care trebuie îndreptate. Clasicismul înseamnă în primul rând ordine (pe toate planurile), echilibru, rigoare, normă, canon, ierarhie şi credinţă într-un ideal permanent de frumuseţe. Înseamnă ordine obiectivă, perfecţiune formală (care va fi găsită în acele modele de frumuseţe perfecte – modelele clasice), înseamnă superioritate a raţiunii asupra fanteziei şi pasiunii. Printre reprezentanţii de marcă amintim pe N. Boileau (Arta poetică, tratat de poetică normativă clasică). P. Corneille (Cidul – tragedie), J. Racine (Fedra – tragedie), Moliere (Avarul – comedie), La Fontaine (Fabule).
Caracteristici
* Imitarea naturii în aspectele esenţiale ale omului şi vieţii, după modelul antic
* Finalitatea operei clasice este deopotrivă estetică şi etică
* Cadrul de desfaşurare a ceea ce gândesc şi înfaptuiesc personajele este unul decorativ, rece şi indiferent, fără vreo influenţă asupra acestora
* Sublininează necesitatea de a realiza o armonie internă a operei, obligaţia de a nu amesteca genurile şi de a respecta principiul verosimilităţii
* Eroii clasici sunt oameni tari, proprii lor stăpâni care-şi fac întodeauna datoria, învingându-şi sentimentele potrivnice