Realismul este curentul literar care tinde sa dea o reprezentare veridica realitatii, sa infatiseze cu obiectivitate adevarul, sa observe existenta reala. Impresia deosebita produsa la jumatatea secolului al XIX-lea de prograsul stiintelor naturii ii indeamna pe scriitori sa incerce aplicarea, in creatia literara, a unor metode impuse de dezvoltarea stiintei.
Scriitorii realisti se indreapta spre viata sociala, reprezentand omul ca produs al mediului in care traieste.In realism personajele sunt tipice, reprezentative pentru o intreaga categorie umana si sociala.Intre curentele literare apar frecvent interferente. Astfel, in opera unor mari scriitori relisti, ca Balzac sau Stendhal se intalnesc multe elemente romantice.
In concluzie, realismul poate fi definit prin trasaturile sale definitorii:
– reprezentarea veridica a realitatii, obiectivitatea scriitorului, prezenta unor persanoje tipice in imprejurari tipice, preocuparea pentru social, libsa idealizarii sau a abstractizarii, atitudinea cristica fata de societate exprimata intr-un stil sobru si impersonal.
Marii autori realisti europeni (Sthendal,H. Balzac, Charles Dickens, N. Gogol, G. Flaubert, L. Tolstoi, H. Ibsen) nu s-au dezmintit de la aceste principii stabilite cu toate influentele existente in acea epoca (in special influenta romantismului).
Asemeni oricarui curent literar de o importanta maxima in dezvoltarea ulterioara a prozei si poeziilor, curentul romantic a avut un sef de scoala si un teoretician care a dat nastere acestui curent, l-a denumit si si-a sustinut opinia in decursul intregii cariere artistice. Pentru realism principiile au fost fundamentate si teoretizate de Sthendal (pseudonimul lui Henry Boyle – 1783-1842 – prozator si eseis francez) care a apreciat ca romanul realist nu este decat o oglinda ce reflecta atat cerul albastru -frumusetea vietii, bucuria de a trai- cat si noroiul din baltoace -partea neplacuta, mizera a vietii. Oglinda este cea care prezinta universul nedeformat de sufletul oricarui scriitor, de aceea realistii nu pot fi acuzati ca ar fi prezentat altceva decat adevarul.
Cautand un vinovat pentru aceast prezentare, acesta nu va fi gasit in persoana autorului, ci in insasi firea societatii umane, romanul realist fiind echidistant in prezentarea partilor bune si rele ale vietii si ale individului prezentat.
Romanul este o oglinda purtata de-a lungul unui drum. Cateodata ea reflecta cerul albastru, alta data noroiul din baltoacele de la picioarele dumneavoastra. Vreti sa acuzati de imoralitate omul care poarte oglinda? Acuzati mai bine drumul pe care se afla baltoacele, sau, si mai bine, pe inspectorul de drumuri, care permite ca apa sa se adune si baltoacele sa se formeze.
In cultura si literatura romana curentul realist a fost contaminat in mare masura de alte curente contemporane ceea ce nu afecteaza insa creatia marilor nostri realisti (Ioan Luca Caragiale, Ioan Slavici, Liviu Rebreanu sau George Calinescu).Realismul este o concepţie filozofică din Evul Mediu, opusă idealismului, iar în sens literar, denumeşte oglindirea realităţii aşa cum este, fără a deforma sensurile sau situaţiile. Termenul \”realism\” a fost folosit pentru prima oară în anul 1798 de către Friederich Schiller, scriitor german.Manifestarea curentului literar, realismul, s-a produs însă în prima jumătate a secolului al XlX-lea, ca reacţie împotriva romantismului. Astfel, conştiinţa lucidă, obiectivismul percepţiei se opun sensibilităţii subiective şi imaginaţiei debordante promovate de romantism: \”Realismul se defineşte prin grija de a descoperi, de a revela o realitate pe care romantismul a evitat-o sau a travestit-o\” (G.Picon). Scriitorul realist observă omul în mediul său natural, social şi istoric, portretul şi descrierea întemeindu-se pe reflecţie morală şi analiză psihologică. (\”Curente literare\”).
în literatură, realismul este specific prozei şi dramaturgiei şi nu se poate vorbi, în niciun caz, despre realism în poezie. Romanul este specia epică în care realismul s-a reflectat cu deosebire, deşi se poate afirma că şi schiţa şi nuvela s-au bucurat de apreciere din partea scriitorilor dornici să oglindească în opere realitatea, \”adevărul de viaţă\”. Prin viziunea obiectivă asupra lumii, asupra aspectelor morale şi sociale de la periferia societăţii, considerate până atunci vulgare şi neinteresante, scriitorii realişti au reuşit să demonstreze că viaţa omului simplu poate fi \”la fel de dramatică şi de complexă ca şi lumea eroică a clasicismului sau lumea personajelor excepţionale a romantismului\” (Gh.Crăciun).
Scriitorii reprezentativi din literatura română sunt: Nicolae Filimon, I.L.Caragiale, Ion Creangă, loan Slavici, Liviu Rebreauu, Hortensia Papadat-Bengescu, George Călinescu, Marin Preda ş.a.
în literatura universala, marii scriitori realişti sunt: Balzac, Dickens, Stendhal, Flaubert, Tolstoi, Dostoievski etc. \”Comedia umană\” a lui Honorâ de Balzac, generic sub care se înscriu operele sale realiste şi obiective, a şocat la vremea respectivă, dar autorul a considerat că trebuie \”să zugrăvească societatea franceză aşa cum e ea, fără să caute s-o idealizeze, ci într-un spirit de obiectivitate\”, rolul scriitorului fiind acela de a rămâne indiferent la \”protestele publicului, înspăimântat că se vede zugrăvit pe sine\”.
TRĂSĂTURILE REALISMULUI:
– perspectiva narativă obiectivă şi naratorul omniscient conferă veridicitate operei;
– interesul pentru problematica socială reflectă, cu predilecţie, realitatea contemporană;
– creează iluzia de realitate, prin ilustrarea unor imagini verosimile ale societăţii, în care banalul cotidian, aspectele traiului obişnuit sunt semnificative şi tipide;
– acţiunea se defineşte prin accentul pus pe fapte, întâmplări şi personaje luate din realitate, incipitul operei având rolul de a induce cititorului iluzia vieţii reale
– primează epicul, în detrimentul analizei, dominând în operă povestirea coerentă a evenimentelor din viaţa personajelor şi profilarea relaţiilor dintre ele (relaţiile interumane);.
– naratorul este omniscient, omniprezentei ubicuu, ştie ce gândesc, ce fac, ce simt sau ce intenţionează personajele, le hotărăşte destinul, realizează perspectiva narativă de tip \”demiurgic\” (narator omnipotent), adică \”se comportă ca un Dumnezeu\”, hotărând schimbări în planurile epice sau în viaţa eroilor (N.Manolescu);
– naratorul este obiectiv (heterodiegetic); din punct de vedere gramatical şi semantic textele cu narator heterodiegetic se caracterizează prin povestirea faptelor la persoana a Hl-a, prin secvenţa temporală lineară nealterată de intervenţii subiective, ca şi prin relatarea în stil indirect. (\”Dicţionar de ştiinţe ale limbii\”, Ed.Nemira);
– modalitatea narativă se remarcă prin absenţa mărcilor formale ale naratorului şi focalizarea \”dindărăt\” sau focalizare zero;
– personajul realist este reprezentativ pentru o tipologie umană (un tip) şi se supune valorilor morale ale colectivităţii respective, care îl aprobă sau nu, dar nu-I modifică esenţial;
– predilecţia pentru tipuri de personaje statice, construite sub formă de caractere şi arhetipuri;
– personajul realist este strâns legat de mediul ambiant, de mediul său de viaţă care-i motivează şi structura etică, de aceea realismul se distinge prin realizarea unor \”personaje tipice în situaţii tipice\”;
– atitudinea auctorială reieşită din relaţia cu personajele profilează focalizarea zero şi viziunea \”dindărăt\”, confirmă atotputernicia naratorului heterodiegetic;
– compoziţional, romanul realist se caracterizează prin construcţie echilibrată şi, de cele mai multe ori, sferică, exemplificatoare fiind, din acest unghi, romanele lui Liviu Rebreanu;
– precizia, detaliul, veridicitatea, transparenţa compun maniera stilistică a creaţiilor realiste, figurile de stil, atunci când apar, au rol caracterizator şi nu de înfrumuseţare a limbajului;
In literatura latino-americană, se manifestă din ce în ce mai pregnant aşa-numitul \”realism magic\”, care a produs deja romane devenite capodopere, semnate de scriitori celebri în întreaga lume: Mărio Vargas Llosa, Gabriel Garcia Marquez, Julio Cortazar, J.L.Borges.
Naturalismul – variantă a realismului. în Franţa celei de a doua jumătăţi a secolului al XlX-lea, Emile Zola a teoretizat o nouă variantă a realismului, numit naturalism. Curentul îşi propune să reflecte în operele literare realitatea sub toate aspectele sale, chiar dacă acestea sunt triviale sau dizgraţioase, cu o viziune de tip obiectiv, realismul căpătând astfel manifestări exacerbate. Concepţia lui Zola se fundamentează pe convingerea că mediul social are o influenţă decisivă asupra psihicului, omul fiind văzut ca rezultat al rasei, eredităţii şi fiziologicului, atribute care-şi pun amprenta asupra caracterului. Prozatorii naturalişti au \”pasiunea documentului\”, distingându-se adesea prin pasiunea pentru vulgaritate sau patologic, descrierea mediului social căpătând aspectul unor \”anchete sociologice\”, în care se ţine seama de condiţiile concrete din viaţa personajelor, care au, în general, firi primitive, impulsive sau instinctive, devenind uneori \”bestii umane\”. De altfel, în 1890, Emile Zola a scris un roman cu titlul \”Bruta\” (\”La Bete humaine\”). în unele studii de teorie literară, naturalismul este numit \”verism\”, accentuând sensul de reflectare veridică a realităţii (verum, lat.=adevăr).
în literatura română, elemente naturaliste se întâlnesc în nuvelele lui I.L.Caragiale şi Barbu Ştefănescu-Delavrancea, în romanele lui Liviu Rebreanu etc.Realismul este o ideologie estetică, în care se pune accentul pe relaţia dintre artă şi realitate. Instrumentul indispensabil al artei autorului este observarea atentă a realităţii şi reflectarea ei veridică, obiectivă în creaţie.
Realismul a avut un impact major în epică, în special asupra romanului şi în dramaturgie. Una dintre trăsăturile caracteristice ale acestuia este interesul acordat de către scriitori raporturilor dintre om şi mediu, dintre individ şi societate. Elementeleale unui stil realist pot fi identificate în diferite culturi şi epoci istorice.
În cea de-a doua parte a secolului XIX, realismul capătă, pe plan european, caracterul unui curent, al unei orientări estetice, teoretizate de către artişti şi de către critici şi ilustrate prin numeroase creaţii. Autori celebri de romane realiste sunt consideraţi a fi Honoré de Balzac, Stendhal şi Gustave Flaubert în Franţa, Charles Dickens şi William Makepeace Thackeray în Anglia, Lev Nikolaevici Tolstoi, Feodor Mihailovici Dostoievski și Ivan Sergheevici Turgheniev în Rusia.
Caracteristici
– A apărut ca o reacţie împotriva romantismului
– Oglindirea realităţii contemporane, a omului în mediul său social, familia de zi cu zi
– Observaţia, analiza psihologică şi reflecţia morală
– Critică mediul şi individul