Archive for martie 10, 2011


Printr-un singur ochi…


Sunete pierdute mă strigă în noapte
Să răsfoiesc timpul din cartea personală
Multe ploi abundete de litere asupra sufletului
Cerul strigă cu ploaie, pe capitolele vieţii,luptăm
Întunericul devine rece,ochii tăi rătăcesc pierduţi
Şi reuşesc să desenez pe marginea orizontului,
Îţi desenez ochii prin fereastra sufletului meu.
Ce vor gusta topirea timpului pierdut
Doresc să-mi deschid larg fereastra ochiului
Să reuşesc să-mi topesc timpul nopţii
Printr-un singur ochii cartea vieţii,
Noaptea citeşte pe nerăsuflate…
Timpul vieţii mele… 

Reclame


Timpul îmi mângâie sufletul în cufărul plin de amintiri
Mă rătăcesc în timpul infinit al nopţilor de dor,
Amintirile mele cu miros de trandafiri de primăvară.
Emoţiile inimii se risipesc în buchetele fericirii
Inima îmi decorează culoarea amintirilor…
Frumos zburai tu înger al visurilor mele,
Zburam îmbrăţişaţi în nebunia cerului.
Acum eşti doar o speranţă şi apusurile plâng,
Cerul deschide ochii printre lacrimi…
Ne innundă cu ploaia lui,cerul plânge pentru noi
În bătaia inimii mele eşti doar un mister,
Eşti culoarea amintirilor rătăcite.
Din cer mi se trimite o ploaie de zâmbete,
Ce îmi transformă tristeţile în florile primăverii.

Timpul trece,timpul zboară,se prelinge pe lângă noi şi aşa trec anii vieţii…Privesc pe geam şi văd cum mi se scurge viaţa..cum totul trece pe langă mine de parcă aş fi o nălucă……Să fiu frunză în bătaia vântului…Privesc cerul înnorat şi visez…Să pot atinge cerul cu mâinile şi norii înntunecaţi să-i risipesc ….Ca razele soarelui să pătrundă în lumea mea…
Privesc în jurul meu şi nimic nu are sens mereu sper….sper….sper ca într-o zi să-mi se deschidă un nou drum…un nou sens…un nou acel ce lipseşte…Visez zi şi noapte dar te poţi trezi că într-o bună zi bucuriile vieţii se pierd pentru că se stă meditând…şi tot ce e frumos trece pe lângă mine….pe lângă tine…şi uite aşa anii trec…timpul zboară.Ar trebui să coborâm din aceea lume…sau să întoarcem ochii spre viaţă…chiar daca valurile vieţii ne lovesc din plin când şi când…Dar poţi privi spre ceilalţi…să vezi prin ei că poţi avea zile mai senine şi poţi trece mai uşor peste pragurile vieţii alături de cei dragi ce îţi dau putere.Şi te priveşti pe tine însuţi,închizi ochii şi priveşti dincolo de oglinda în care te admiri….să pătrunzi în interiorul tău…să dai culoare vieţii.

Un cer violet sublim…Noaptea se lasă cu un parfum de visare…În visul meu port  rochia nopţii şi fără muzică eu dansez….Un dans de balerină pe acorduri de voci,dezlănţuite de umbrele ce stau zidite în tăcere….Cerul uşor se destramă în curcubee violete.Despic umbrele nopţii violete alergând cu fluturii într-un extaz de prelungire a viselor într-o descompunere lentă a frumuseţii….
Într-o lume a viselor  strâng chihlimbarele cerului care devine orb,şi rătăcesc în labirintul mov al nopţii. În visele de sticlă siluetele transparente se sparg de luna care încet capătă forma rece a singurătăţii….Mă învelesc cu marginea cerului şi călătoresc tulburată într-o pasiune blândă ce mă aruncă în iluzii scufundate de cerneală violet….În liniştea nopţii ascult chitarele ce se sting uşor ca un ecou,topindu-se de stele,iar eu în mijlocul tabloului nopţii pictez îngeri violeţi.Cochetez în mijlocul nebuniei în cele mai tari esenţe de violet…În noaptea asta respir violet şi o noapte îmi este de ajuns….Un vis violet ce încet se destramă şi va urma un cer senin…..

 

 

Din primăvara mea să pot fura
Firimituri de vise din timpul tau…
Clipe din timpul meu…
Fereastra sufletului unde visele se împletesc în gânduri,
Inima îmi zboară pe aripi de primăvară cu mult dor.
Primăvara sufletului îmi deschide inima printr-o floare
Frânturi de clipe, lacrimi uscate păşesc în urma paşilor tăi…
Petice de amintiri…emoţiile cerului îmi ating dorinţe ucise,
Sufletul mi se dezmorţeşte uşor în aripi de primăvară.
Înainte de prima floare născută am zărit primăvara în ochii tăi
Cel mai frumos surâs de primăvară este o simfonie a iubirii…
Natura inimii mele mă îmbracă cu o caldă iubire la viaţă.
Cerul cu un curcubeu e primăvara inimii mele
Dorul mi-l pierd în iluzii prin parfumul florilor…
Sufletul valsează un dans al primăverii,ce la viaţă m-a trezit
Iubesc primăvara prea mult…O primăvară a sufletului meu.

a3937_catafter-hours-posters.jpgDe la început vreau să lămuresc un lucru, acela că în această scriere nu voi încerca să fac mari şi noi descoperiri, să vin cu lucruri nemaiauzite şi nemaiîntâlnite. Este o chemare spre meditaţie, spre introspecţie, spre întrebări prăfuite, spre atingerea unei corzi interioare, care, poate la mulţi, de mult nu a mai vibrat. Dacă voi auzi un sunet cât de slab, dacă voi simţi o vibraţie cât de mică, voi fi fericit şi mulţumit. Scopul va fi fost atins.

Ce este începutul şi ce este sfârşitul? Un sfârşit poate fi un nou început şi un început poate să fie un viitor sfârşit. Oamenii în stima lor de sine, în echilibrul lor intern, au nevoie de succes, de confirmare a valorii şi fug, se feresc le este teamă de eşec, de ratare, de pierdere. Când un lucru nu iese cum şi-au dorit înseamnă că alegerea nu a fost corectă sau calea a fost greşită; înseamnă că au greşit undeva şi deci, au eşuat, au înregistrat un eşec. Eşecul este cu atât mai dureros şi mai puternic resimţit atunci când investiţia emoţional afectivă a fost mare. Iar dragostea înseamnă un univers de emoţie, înseamnă cerul şi pământul înseamnă aerul respirat, înseamnă motivaţia vieţii. Se spune că dragostea este întipărită genetic în oameni, că oamenii de la naştere şi până la moarte vor iubi şi vor fi iubiţi. Este adevărat că în viaţă sunt mai multe feluri de a iubi, de a te îndrăgosti. Este dragostea dintre copil şi părinţi, dragostea dintre fraţi, dragostea de frumos, de meserie, iubirea de sine şi puteţi adăuga din experienţa fiecăruia un alt fel de dragoste sau iubire. Dar, niciuna nu este mai puternică, mai sfâşietoare, mai disperată şi totuşi magică, înălţătoare decât dragostea bărbatului pentru femeia iubită, care nu poate fi egalată decât de dragostea femeii pentru bărbatul iubit. Ce este dragostea, de unde apare ea şi cât durează? Ce este omul, de unde a apărut şi cât va exista el pe Pământ? Ce este Dumnezeu, unde este şi cum ne influenţează? Nimeni nu poate răspunde la aceste întrebări, nu poate decât să piardă timpul, să piardă clipe importante din scurta sa viaţă în a săpa după izvorul cunoaşterii, într-o stâncă seacă. În loc să încercăm să-l aflăm pe Dumnezeu, mai bine să-l găsim în noi, prin credinţă şi dragoste. În loc să analizăm dragostea, să o cuantificăm, să identificăm motive, motivaţii pentru ea, mai bine o trăim la intensitatea pe care ea o cere. În momentul în care încerci să-l găseşti pe Dumnezeu cu mintea, cu logica, cu gândirea, eşti pe o cărare greşită care te duce tot mai departe de El. La fel şi în dragoste. Atunci când se încep analizările sentimentelor proprii sau mai rău ale celuilalt (unul iubeşte şi celălalt se lasă iubit), când se începe o cântărire şi comparare a intensităţilor cu care iubeşte fiecare (eu îl/o iubesc mai mult), când se caută motivele pentru care se întâmplă ce se întâmplă (e frumos/ă, e deştept, îmi dă siguranţă, e puternic), atunci este începutul sfârşitului. Atunci dragostea se clatină în faţa logicii. Atunci Descartes se va trezi şi va exclama „Cogito ergo sum!” Dar omul, pe lângă o persoană logică, dotată cu gândire, este în primul rând o persoană spirituală, emoţională. Şi noi ca psihologi, trebuie să veghem ca această latură a sa să fie sănătoasă şi echilibrată. Dacă omul în viaţa lui nu a spus măcar o dată „Iubesc deci exist!”, înseamnă că nu şi-a trăit viaţa.

Dragostea transcende peste generaţii. Dragostea îşi lasă amprenta asupra personalităţilor în formare. Am spus dragostea dar la fel şi absenţa ei. Copilul, încă din primii săi ani de viaţă (cele mai recente informaţii spun că încă din viaţa intrauterină) va etala nevoia sa uriaşă de a fi iubit, de dragoste. Un copil crescut în palate reci lipsite de dragoste va deveni un adult a cărui privire va fi de gheaţă, a cărui respiraţie va fi un crivăţ, a cărui exprimare a dragostei va fi cel puţin stângace.
Dragostea nu se poate învăţa din cărţi, nu se poate învăţa de la alţii. Dragostea trebuie trăită, trebuie aclamată şi exprimată. Ce dragoste este atunci când se aude „nu şti că te iubesc?”, „nu vezi câte fac pentru tine?”

Dragostea este resursa atomică a sufletului. Atunci când omul este atins de radiaţia dragostei, este cuprins pe dinăuntru de o căldură vie, de bine, de o agitaţie creativă, îl face să simtă viaţa la maxim, în fiecare respiraţie, în fiecare bătaie a inimii. Această radiaţie interioară răzbate şi în exterior. Răzbate prin toţi porii, dar mai ales prin ochi, prin porţile sufletului. Un om îndrăgostit se transformă, are loc o reacţie la nivelul sufletului care implică şi trupul şi mintea. Devine frumos, devine bun, generos, altruist, vrea să dea din fericirea lui, tuturor celor din jur, tuturor care sunt deschişi să o vadă şi să o accepte, vrea să-i primească pe toţi în fericirea lor. Este asemeni momentului biblic al schimbării la faţă. Lumea îl vede dar nu-l recunoaşte pe cel de altădată, acum fiind învăluit într-o lumină cu totul şi cu totul diferită şi specială.

Dragostea nu poate fi descrisă în cuvinte. Ea există, se manifestă, se naşte şi moare. Ca orice lucru care se naşte, care are un început, are şi un final, un capăt o moarte. Dar oare moartea dragostei înseamnă sfârşitul? Oare moartea dragostei înseamnă un eşec? Moartea dragostei înseamnă păreri de rău? Moartea unei iubiri vesteşte deschiderea spre o altă iubire, diferită de cealaltă (Dragostea a murit, trăiască dragostea!). Este un eşec că nu ai putut să o ţii în viaţă? În dragoste este nevoie de doi. În dragoste există un foc care trebuie întreţinut, un foc care dacă este o torţă va transforma totul în scrum, dacă este prea slab, se va stinge. De aceea, păstrarea focului, a intensităţii lui, este un mare secret, este o artă, ARTA REGALĂ.
Să nu uităm nici o clipă strigătul de disperare: Eli, Eli, lama sabahtani! (Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?). El ne arată că suntem oameni, nu roboţi sau mai rău inteligenţe artificiale, că avem momente de slăbiciune, de disperare, că putem suferi, dar, cu toate acestea, nu poţi fugi de viaţă, de dragoste, de iubire.

De ce alchimia? Este o sinteză de înţelepciune, un adevărat univers integrativ de perle adunate din marile oceane de cunoaştere ale întregii lumi. Asemeni perlei care se naşte dintr-un biet fir de nisip, la fel şi cunoaşterea lumii şi a universului pleacă de la un biet om trecător, asemeni unei comete, pe cerul istoriei.
Alchimia este o adevărată filozofie de viaţă, este un proces de transformare, este o dorinţă de ascensiune, de desăvârşire a naturii umane. Este una din căile pe care omul vrea să ajungă OM. În ea este armonizat un trecut vast de cultură, filozofie, magie şi mistică, precum acele perle înşirate într-o armonie perfectă într-un colier de preţ, un colier pe care alchimistul îl poartă la gâtul său precum un adevărat rege. Începutul acestui trecut, dacă îl căutăm, vom avea surpriza să-l regăsim într-un cort din piele de animal, cort al unui batrân şaman siberian, sau într-o sală unde barbaţi greci se întâlneau cu Pythagora, Empedocle, Heraclit, Platon, Aristotel, sau într-o sinagogă unde cei prezenţi studiau tainele kabalei, sau poate în Egiptul antic, într-o piramidă, alaturi de preoţi şi faraoni care aşterneau marile cărţi hermetice, sau poate în China antică, unde sursa mişcării, deci a vieţii era yang-yin, cald-rece, lumină-întuneric, bărbat-femeie.
În acest punct am identificat de fapt centrul mandalei, al universului, al existenţei omenirii: bărbat-femeie.
Degeaba există stele şi constelaţii dacă nu este cine să le privească, degeaba există alfabet şi numere dacă nu este cine să le folosească, degeaba există viaţă dacă nu este cine să o trăiască.

Ce este o floare fără un suflet care s-o admire?
Ce este un suflet fără o floare care să-l anime?

Originea sau sursa vieţii umane pe această planetă este controversată şi ţine de credinţa personală a fiecăruia. Dar odată apărută, menţinerea ei, fără nici o îndoială, este dată de bărbat şi de femeie.
Când vorbim despre barbat şi femeie, despre cuplu, despre viaţă, nu putem să nu ne gândim şi la cel mai măreţ sentiment care se naşte între doi oameni, DRAGOSTEA.

Psiholog Daniel Cristea

Citeste mai mult: http://www.terapiam.ro

8017the-pride-of-dijon-posters.jpgPlaton descria dragostea ca fiind “dorinţa de a dobândi binele pentru vecie”. Şi tot el descria momentul înfloririi dragostei: “ori de căte ori făptura omenească se apropie de frumos, ea se înseninează şi se destinde, bucuroasă şi zămisleşte şi dă naştere. Unirea bărbatului cu femeia este zămislire. Şi unirea aceasta este un lucru divin şi chiar se poate spune că însămânţarea, sarcina şi naşterea sunt, în viaţa fiinţelor pieritoare care suntem, o formă a nemuririi. Dar acestea nu se pot petrece întru nepotrivire, iar între divin şi urât nepotrivire este, potrivirea cu divinul este numai a frumosului.“
Dragostea este un adevărat fenomen, este o stare care produce transformări. Datorită intensităţii trăirilor, a fericirii, a visării, s-a scris şi se scrie mult şi multe despre ea. Este poate cel mai cântat şi mai evocat în scrieri sentiment, trăire, eveniment din viaţă. Alături de naştere şi moarte, dragostea este unul din lucrurile sigure din viaţa omului. Nici nu vreau să îmi închipui că a existat, există sau va exista un om pe acest pământ, al cărui suflet să nu fi fost atins măcar pentru o clipă de suflul dragostei, că nu a respirat măcar o dată prin persoana iubită, că nu şi-a simţit inima bătând în piept cu aşa putere de parcă încerca să-l spargă, să iasă şi să intre în pieptul celuilalt, să se contopească cu inima lui. În acest punct se poate atinge un alt mit platonician, cel al androginului, unde întâlnim cele trei categorii de oameni din trecut: femeia, bărbatul şi barbatul-femeie sau androginul. M-am întrebat de ce bărbatul-femeie şi nu femeia-bărbat. Şi am înţeles despre ce vorbea Socrate atunci cînd amintea de frumuseţe. Feminitatea picurată în bărbat, îi aduce o frumuseţe aparte, o sensibilitate puternică, o putere gingaşă, asemeni corzilor de la o harpă, tari, oţelite, rezistente, dar în acelaşi timp ele pot vibra suav şi subtil dar totuşi atât de complex, încât atingerea lor să fie o adevărată odă a bucuriei. Femeia-bărbat? Femeia care prin masculinizare îşi pierde o parte din feminitate. Pierde o parte din feminitate? Nu! Pierde un dar de nepreţuit. Nu există o parte din feminitate. Feminitatea este un întreg aşa cum o ai. Ea trebuie preţuită ca un tot şi sub nici o formă ştirbită. Feminitatea este asemeni unei oglinzi de cristal. În momentul în care ai ciobit-o, ea nu va mai reflecta niciodată acea imagine pură. Încercând o concluzie intermediară, feminitatea este sursa frumosului.
Revenind la mitul androginului, putem să descoperim dragostea din această perspectivă: “trupul dintru început al omului fiind despicat în două părţi, fiecare jumătate a început să tânjească după cealaltă şi să se împreuneze cu ea: cuprinzându-se cu braţele şi ţinându-se strâns împletite din dorul de a se retopi într-o singură fiinţă, începuseră să piară de foame şi, îndeobşte, de neputinţa de a mai face orice altceva, pentru că niciuna nu voia să facă nimic fără cealaltă. (…) Aşadar , din acest îndepărtat trecut există dragostea înnăscută a oamenilor unul pentru altul, dragostea care ne aduce înapoi la starea noastră dintâi, îngăduindu-ne ca, DIN DOI, SĂ REDEVENIM IARĂŞI UNUL, şi aducându-i astfel firii omeneşti tămăduire.”

În acest moment de căutare şi de dragoste-dorinţă este foarte important să încercăm să aflăm raspuns undeva în adâncul sufletului la întrebarea de temelie a piedestalului pe care s-a ridicat dragostea: îl iubesc fiindcă îl doresc SAU îl doresc fiindcă îl iubesc? Un posibil răspuns corect l-a sugerat acelaşi Platon în miturile sale: “Când norocul (Cicero ar spune destinul) scoate în cale cuiva, propria jumătate, el este cuprins de un avânt nespus de prietenesc, de înrudire şi de dragoste, iar el şi perechea nu mai vor să trăiască despărţiţi nici măcar o clipă. Asemenea oameni îşi petrec aşadar întreaga viaţă împreună, deşi n-ar fi în stare să spună ce anume aşteaptă unul de la celălalt. Pentru că nu pare că doar plăcerea de dragoste îi face să se caute cu atâta patimă şi cu atâta bunăvoie unul pe altul. Ba chiar se vede limpede că sufletul amândurora este cuprins de o altă dorinţă, pe care n-o pot rosti desluşit, ci doar o bănuiesc şi încearcă s-o destăinuiască. Să presupunem că, în timp ce se află îmbrăţişaţi, ar veni la ei Hefaistos, cu uneltele sale şi i-ar întreba: – Ce aşteptaţi oare să dobândiţi unul de la celălalt?- şi neştiind ei ce să răspundă, i-ar întreba din nou: – Tânjiţi, nu-i aşa, să fiţi cât mai mult împreună, să nu vă despărţiţi unul de celălalt cât e ziua şi noaptea de lungă? Dacă asta doriţi, sunt gata să vă îmbin şi să vă topesc într-o singură fiinţă, pentru ca, din doi câţi sunteţi acum, să deveniţi unul singur şi, câte zile veţi avea, să trăiţi laolaltă o singură viaţă, iar când va fi să muriţi, să muriţi de aceeaşi moarte şi să rămâneţi tot unul, nu doi, chiar acolo, în Hades. Aşadar gândiţi-vă bine dacă aceasta vă este dorinţa şi dacă o asemenea soartă vă este de ajuns. – Ştim care ar fi răspunsul lor: nici unul n-ar spune nu, ci, dimpotrivă, s-ar arăta dornici să dobândească ceea ce este tocmai cea mai vie dorinţă a lor, îndelung resimţită, dar niciodată limpede şi răspicat rostită, aceea ca îmbinându-se şi contopindu-se, să devina, din două, o singură fiinţă, căci vechea noastră făptură, aşa cum am descris-o, era un întreg. Iar DRAGOSTEA nu este altceva decât un nume pentru dorinţa noastră pătimaşă de a fi din nou ÎNTREGI.“

Să nu uităm nici o clipă că personalitatea umană nu este înnăscută, ci ea se construieşte, clipă de clipa, ceas de ceas, zi de zi. Constructorii cei mai importanţi din viaţa unui copil (viitor adult), sunt părinţii săi. Atenţie dragi adulţi la Platon şi la al său mit al peşterii!!! Copilul este un adevărat radar emoţional. El percepe la un nivel foarte profund şi subtil o relaţie, o emoţie sau alta. Dacă el nu va simţi dragoste între părinţi, dacă el va observa un anumit fel de comportament afectiv între părinţi, dacă el nu va fi martor şi părtaş la sărutări, îmbrăţişări, zâmbete şi cîntece ale inimilor, va fi asemeni celui din peşteră, obişnuit cu o lume falsă, artificială, o lume a umbrelor şi proiecţiilor, proiecţii probabil aduse de părinţi din propria lor familie. Nu vor fi în stare să suporte strălucirea, lumina puternică a soarelui vieţii care este DRAGOSTEA. Soare care luminează şi încălzeşte sufletul. Atunci când va întâlni dragostea, va fi orbit şi nu va mai vedea nimic. Va strânge ochii de durere şi va fi neputincios în a se bucura de ea. Dacă nu va fugi, îi va trebui timp să se obişnuiască cu această lumină, să ajungă să se bucure de ea. Şi va simţi o dorinţă nestăvilită să se întoarcă în peşteră, la părinţii lui, la fraţi şi surori, să le împărtăşească adevărul, să le vorbească despre lumină, despre dragoste. Dar el nu va fi înţeles niciodată, nu va fi acceptat astfel, acolo, în tărâmul umbrelor. Dragostea nu poate fi evocată, povestită, descrisă. Nu se poate învăţa prin imitare. Dragostea se simte, se trăieşte, este o experienţă personală. Această coborâre în peşteră şi urcare spre lumină, văzută ca o evoluţie, ca o purificare este legat de alchimie, prin maxima-acronim V.I.T.R.I.O.L. (Visita Interiora Terrae Rectificando Invenies Occultum Lapidem) – Cercetează Adâncurile Pământului şi, Purificând, vei Găsi Piatra Ascunsă – această evoluţie, schimbare, nu poate avea loc decât spiritual, printr-un efort personal de a reuşi să cobori în peştera din tine, să iei contact cu umbrele de acolo şi să reuşeşti să te purifici spiritual, obţinând astfel piatra filozofală, care va duce la sănătatea, bogăţia şi nemurirea sufletului.
Opera alchimică sau Arta Regală este în acelaşi timp şi în paralel un experiment realizat cu substanţe şi corpuri fizice şi un proces de transformare psihică a alchimistului.

În alchimie, ca şi în psihoterapie se utilizează într-un mod absolut minunat simbolul, metafora, alegoria, analogia, unelte cu ajutorul cărora se croieşte drum spre sufletul omului.
Unirea contrariilor este un punct de referinţă în filozofia chineză si la fel în alchimie. În opera alchimică, această unire are o conotaţie în special sexuală. Piatra filozofală este urmarea firească a unirii principiului masculin (Sulf, Soare, Rege, Marte) şi a celui feminin (Mercur, Luna, Regina, Venus). Dar cea mai mare importanţă o are acest moment de găsire a materiei prime, purificarea ei, unirea contrariilor şi obţinerea androginului, după care păstrarea acestui compus în condiţii optime de temperatură şi umiditate pentru a trăi şi a se dezvolta, pentru a se obţine în final piatra filozofală.
Soarele şi luna, Regele şi Regina se contopesc şi vor fi păstraţi în Oul filozofic, un vas de sticlă, rotund, care va fi introdus în athanor (un cuptor), unde va fi încălzit moderat ca într-un incubator şi pe lângă aceste condiţii fizice externe, pentru reuşita operei vor mai contribui rugăciunile alchimiştilor.

Ce element poate fi mai integrativ decât dragostea? Şi-n acelaşi timp mai dezintegrativ? Când iubeşti vrei să ştie toată lumea, ţi se vede în ochi, în tot corpul. Vrei să se bucure toţi cei din jur de bucuria ta, dar în acelaşi timp ai vrea să fi tot timpul cu persoana iubită, să nu te desparţi de ea zi şi noapte.
Dragostea este definită de fiecare după cum o simte, personalizat asemeni fiecărei persoane de pe pamânt, în unicitatea ei. O descriem ca trăiri, emoţii, sentimente, gânduri, nevoi, dorinţe. Dar cum o definim? Poate fi definită? Este asemeni lui Dumnezeu, nu poate fi definită. Ea exista şi atât. Este o trăire unică, incomparabilă cu nici o alta, este ceva care sper că a existat cel puţin o dată în sufletul fiecărui om de pe pamânt. De aceea, unii au bani, alţii nu, unii sunt bolnavi, alţii sănătoşi, dar alături de naştere şi moarte, lucruri prezente de la sine în viaţa oamenilor, dragostea este o altă realitate.

Ce este naşterea?
O bucurie fără a avea idee ce urmează.
Ce este moartea?
O tristeţe fără a avea idee ce urmează.
Concluzia este una singură:
În faţa necunoscutului, bucuria şi tristeţea sunt relative.

Psiholog Daniel Cristea

Citeste mai mult: http://www.terapiam.ro

Turul 1:

Basescu tine-n brate tara,
Becali vine cu mioara,
Pe Vadim il fura toti,
Iar romanii stau ca morti.
Antonescu ne vrea bine,
Geoana intra-n Uiniune,
Toti se lauda de pica,
Pana mai beau cate-o tuica.

Turul 2:
Peste tara, un razboi
In fruntea caruia stau doi.
Mai bine era cu Ceausescu
Decat sa vanda voturi Antonescu.
Geoana, o data pe an,
Il uraste pe Traian,
Cand se afla la putere,
Minciunile ii sunt o miere.
Noi nu mergem nici la vot,
Hai macar sa pierdem tot;
Ca bine ne mai sta noua,
Sa va dam bani numai voua!

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com.
[ Înapoi sus ]