“În cartea a 8-a “Riturile Iubirii”, Anastasia a menţionat că străvechiul oraş Arkaim ce datează din secolul 20 î.Chr., descoperit recent în regiunea Chelybinsk din Rusia, a fost un centru ştiinţific, unde înţelepţii vedici (volhvi) au trăit şi au creat imagini, transformându-le în rituri şi ritualuri bazate pe Legile Universale, Legile lui Dumnezeu.”

Autorităţile locale doreau să construiască un rezervor imens de apă, pentru irigarea câmpurilor aride. De atunci, istorici, arheologi şi numeroşi cercetători au încercat să înţeleagă secretele acestei cetăţi circulare, mai ales pe cele legate de naţia care a locuit aici în urmă cu peste 4000 de ani, la vârsta la care a fost datată aşezarea.
Arienii din Urali
Săpăturile au scos la iveală o structură bazată pe cercuri concentrice, cu scop presupus ritualic, ca cele care fac parte din cultul Soarelui, descoperit peste tot în lume, de la Sarmizegetusa pâna în Mexic. La prima datare, oraşul Arkaim s-a dovedit a fi de-o vârstă cu Egiptul şi Babilonul. Gennadi Zdanovici, preşedintele asociaţiilor de arheologi care cercetează Uralii, a susţinut că proiectul foarte costisitor pentru construirea bazinului de apă să fie abandonat, importanţa arheologică a aşezării fiind considerată inestimabilă. De atunci, prin Arkaim s-au preumblat cohorte de cercetatori. S-a avansat ipoteza că populaţia care a întemeiat Arkaimul aparţinea celei mai vechi civilizaţii, numită indo-europeană, deşi, dacă luăm în calcul ordinul de vechime, ar trebui redefinită ca europeano-indiană.
Vadim Cernobrovi este de părere că cei care au întemeiat acest oraş antic pe valea Arkaim ar fi arieni. Tipic pentru cultura ariană, şi în Arkaim se află un templu solar şi un observator astronomic de “tip Stonehenge”, dar de dimensiunile celor din Munţii Orăstiei de pe teritoriul geto-dacilor. Vadim Cernobrovi este copleşit de înfăţişarea cetăţii solare: “Un zbor deasupra Arkaimului cu elicopterul îţi lasă o impresie incredibilă. Uriaşele cercuri concentrice din vale sunt perfect vizibile. Oraşul şi împrejurimile sunt înscrise în aceste cercuri. Încă nu ştim importanţa lor, dacă erau făcute în scop defensiv, ştiinţific, educaţional sau pur şi simplu ţineau de vreun ritual”.
O cetate abandonată
Cetatea a fost construită pe un deal, un loc virgin, fară să fi existat altă aşezare înainte, dupa un model care, după părerea cercetătorilor ruşi, imită secţiunea unui trunchi de copac, dar în planuri în trepte, fiecare cerc coborând o treaptă faţă de cel precedent.

Întregul ansamblu reprezintă un complex complicat, având probabil rost civil, citadin, dar şi funcţie religioasă, fiind orientat după poziţia unor constelaţii. Cetatea circulară conţinea 60 de clădiri, 25 în cercul interior şi 35 în afara acestuia. Fiecare casă asigura tot confortul, cu spaţii structurate în jurul unei vetre deschise, din care cauză acoperişul era boltit, cu orificiul de evacuare a fumului protejat, ca să nu patrundă ploaia sau ninsoarea.

Fiecare casă avea o anexă, o cămară pentru păstrarea alimentelor. Apa era adusă printr-un sistem de conducte subterane, foarte ingenios şi util. Unele treceau prin apropierea vetrei, unde aveau şi rolul de a regla tirajul focului, folosit, în opinia cercetătorilor, şi la confecţionarea unor bunuri de uz comun, din cupru şi bronz. Un alt sistem de conducte trecea pe sub cămări, apa rece curgătoare având rol de răcire a încăperii. Piaţa centrală din Arkaim, de formă neregulată, avea pe margini, din loc in loc, altare ritualice pentru foc.
Cercetătorii au observat că oraşul era echipat cu un sistem antifurtună, care îl proteja împotriva ploilor torenţiale, apa scurgându-se, prin canale, în vale. Casele erau protejate împotriva incendiilor, materialele de construcţie fiind impregnate cu o substantă ignifugă. Cu atât mai curios este modul în care locuitorii au părăsit oraşul, incendiindu-l intenţionat, după ce şi-au strâns strictul necesar, fără să fi fost amenintaţi. Cercetătorii au ajuns la această concluzie pentru că nu există rămăşiţe umane şi nici indicii că ar fi avut loc vreo luptă în împrejurimi. Un mod similar de părăsire a cetăţilor l-au practicat şi mayaşii.

Focar geopatogen?
Specialiştii de la staţiile de monitorizare a anomaliilor din Urali au semnalat o serie de fenomene curioase, care se manifestă în aria oraşului-cetate: fluctuaţii ale parametrilor magnetici şi de temperatură, care se măreşte sau scade cu 5 grade Celsius spontan, fară sa fie un efect al schimbării atmosferice, precum şi fulgere globulare. Şi turiştii care se perindă prin Arkaim se plâng anual de stări nefireşti, sunt cuprinşi inexplicabil de panică, cu creşterea tensiunii şi accelerarea bătăilor inimii, dar şi de o stare de febră, toate dispărând brusc, aşa cum apar.
Multi copaci din zonă prezintă malformaţii şi trunchiuri torsionate, semne că există focare geopatogene, ceea ce ar putea explica de ce oamenii şi animalele nu se simt bine dacă stau prea mult în zonă. În plus, geologii au constatat că există şi fracturi de plăci tectonice în valea Arkaimului, munţii din jur fiind activi seismic, o alta sursă a anomaliilor fizice. Stările nefireşti semnalate de oameni pot fi provocate şi de canalele subterane de apa, concentrări de resurse minerale sau terenuri mlăştinoase, toate acestea fiind descoperite nu departe de cetatea de la Arkaim.

Masageţii – arhitecţii construcţiilor circulare

Istoricul Jean Deshayes, autorul lucrării “Civilizaţiile vechiului Orient”, atribuie genul acesta de construcţie circulară, total atipic pentru regiune, masageţilor, geţi care au emigrat în masă, în mai multe etape, ajungând până la Munţii Urali, în China şi Tibet, păstrând de-a lungul timpului religia şi simbolistica solară. Deshayes remarcă “organizarea de stup” a cetăţilor circulare, care a influenţat ulterior arta funerară a vechiului Orient.
Până să mergem mai departe cu masageţii, acest popor uitat de istoria ţării de provenienţă, România, e bine de amintit o particularitate a geografiei ţării noastre: are un relief concentric, care coboara în trepte, de la Munţii Carpaţi la Subcarpaţi, la dealuri şi podişuri, apoi la câmpii. Un model circular sacru, am putea spune, pentru triburile plecate în bejenie. În ce priveşte cetatea solară Arkaim (în limba română arhaică “im” înseamna noroi, mâl), probabil că arca fusese doar un popas spre destinaţia finală, de aceea au şi părăsit-o, aparent fara motiv.

Cert este că în ruinele cetăţii au fost descoperite săbii scurte cu lame curbate, ceramică ornamentată cu zig-zaguri, spirale şi cruci cu raze, aceleaşi simboluri fiind prezente şi pe cămăşile din pânză topită purtate de localnicii văii Arkaim. Toate acestea duc cu gândul la folclorul geto-dac, deşi vechimea cetăţii Arkaim este mult mai mare. În schimb, urmele arheologice descoperite în Ucraina sunt extrem de asemănatoare cu cele descoperite în România, pe malurile Dunării şi ale Prutului, şi datând din urmă cu 4-5 milenii.

Adoratorii Soarelui
Istoricul Burchard Brentjes, autorul vastei lucrări “Civilizaţia veche a Iranului”, îi descrie în termeni elogioşi pe acesti masageţi, “aşezaţi pe fluviul Sar Daria şi mai la est, principalii duşmani ai lui Cirus”.
Sărdărie este un vechi cuvînt al limbii române, desemnând un fel de instanţă populară de judecată, asemănătoare cu obştile ţăranilor.
Dupa cum scria şi istoricul grec Hekataios, care trăia la curtea regelui Cirus, “ei cinstesc ca zeu numai Soarele şi animalul închinat lui, calul, sunt războinici de temut, pedeştri şi călare, sunt echipaţi cu platoşe, iar armele lor sunt spade, securi de luptă, de aramă. Harnaşamentele cailor le sunt împodobite cu aur, iar ei poartă în bătălii centuri şi fruntare de aur”.
Una dintre cetăţile masageţilor a fost descoperită de arheologul sovietic S.P. Tolstov, în 1940, la Sanii – Daria. Era tot o cetate circulară, în vârf de deal, înconjurată de un zid dublu de apărare, umplut cu pământ, ca murul dacic. Nu departe de aceasta cetate s-au înfruntat oştile lui Cirus, în 530 i.e.n., cu cele masagete, conduse de regina Tomiris.
Herodot ne spune că “cea mai mare parte a oştii lui Cirus a fost nimicită, iar Cirus însuşi şi-a găsit acolo sfărşitul. Tomiris a umplut un burduf cu sânge de om, a pus să fie căutat leşul lui Cirus printre mormanele de perşi morţi şi când l-a gasit i-a înmuiat capul în burduf, ocărând mortul: “Ţi-am promis atunci când mi-ai ucis fiul prin înşelăciune că o să te înving şi o să te satur de sânge!”.

Monumentul circular de la Adamclisi
Urmasul lui Cirus, Darius, a patruns în 517 î.e.n. cu oştile în ţinutul masageţilor, Horezm, care a trebuit să se supună, “în afară de triburile conduse de Tomiris”, conform cronicilor. Darius a fost oprit din războaiele de cucerire dincoace de Dunăre, “unde numai podul construit de perşi (peste Dunare) îl salvă pe rege şi armata lui să împărtăşească soarta lui Cirus, fugăriţi de oştile geţilor”.
Un alt mare comandant al antichităţii, Alexandru cel Mare, a poftit să-i cucerească pe masageţi, dar a dat greş. Horezmul a rămas în afara cuceririlor lui, totuşi, unul dintre prinţii locali, Faramane, a vrut să încheie cu Alexandru o alianţă împotriva sciţilor de la Marea Neagră. Conform istoricului expediţiilor lui Alexandru, Arian, Faramane venise cu 1550 de călăreţi şi-i promitea că, dacă Alexandru va accepta alianţa, va aduce şi pe vecinii lui, colchii şi amazoanele!
Conform lui Brentjes, alianţa lui Faramane a reuşit să-i alunge pe sciţii din Ucraina şi de mai departe. Poate că această mare bătalie este consemnată pe monumentul circular de la Adamclisi, unde apar şi amazoane prinse în luptă (mulţi istorici susţin că monumentul este mult mai vechi decât pătrunderea lui Traian în Dacia). Faramane a înfiinţat regatul “Amu Daria”.

“Cetatea berbecului viril” a dahilor
Istoricul Burchard Brentjes scrie despre un trib al dahilor (“dahii şi dachii tot unii sunt”, ne spune Miron Costin în “Letopiseţul Ţării Moldovei”) care se aşezase la nord de lacul Aral şi care tăbărăsc, la 250 î.e.n., sub conducerea lui Arsache şi a lui Tiridates, în nord-estul Iranului. Aceştia sunt întemeietorii temutelor seminţii ale parţilor! (Poate nu întâmplator, la Parta, judeţul Timiş, se află cel mai vechi sanctuar din Europa, datat aprox. 5000 de ani!).
Cetatea lor circulara, care pare a fi construita dupa planul Arkaimului, se numea “Koi – Kirlan”, tradusă în mod ciudat de către istoricii uzbeci drept “Cetatea Berbecului mort” deşi conform limbii române actuale, sensul ar fi mai degrabă “berbecul viu”. Fără supărare, “coi” e cuvânt stravechi, cu conotaţii de virilitate! Şi tot celor care încă mai susţin că limba română s-a format după cucerirea Daciei de către romani, le mai oferim câteva elemente derutante, notate de Burchard Brentjes, şi anume – urmaşii dahilor lui Arsache au întemeiat dinastia Frates şi au avut mai mulţi conducători cu numele de Mitreadates.
Iar Surenas (originar probabil din munţii cu acelaşi nume, Sureanu, unde a înflorit cultul solar din timpuri străvechi), strălucita căpetenie a oştilor regelui part Orodes al II-lea, a învins şapte legiuni de romani, conduse de legendarul Crassus, în anul 60 i.e.n. După modelul răzbunării reginei masageţilor, Tomiris, lui Crassus i s-a tăiat capul şi i s-a turnat pe gura aur topit, “că sa-l sature de setea de aur care l-a mânat la război”.

Zvastici solare şi la Staraia Riazan


În urmă cu câţiva ani, arheologul Ilia Ahmedov a descoperit în Rusia, lângă Staraia Riazan, o cetate având o construcţie considerată de “tip Stonehenge”, numai că avea dimesiuni mai mici şi era din lemn, ca cea de la Sarmizegetusa, din Muntii Şureanu. Sanctuarul circular este situat pe culmea cea mai înaltă, la joncţiunea râurilor Oka şi Pronia, o arie bogată arheologic, începând cu paleoliticul. Echipa de arheologi a constatat că sanctuarul are 7 metri în diametru şi este format din coloane din lemn de jumatate de metru grosime, situate la distanţe egale una de alta. În centru se afla o altă construcţie, rectangulară, şi un pilon. Alte două găuri de piloni au fost descoperite în partea de est şi de sud a sanctuarului. Pilonii cercului formeaza o poartă prin care se vede cum apune soarele vara. Pilonul din afara cercului punctează răsăritul.
Satul în care a fost descoperit sanctuarul se numeşte Spasskaya Luka, iar rîului Oka oamenii îi mai spun şi Oke sau Oki.
Bucăţi de ceramică cu simboluri identice cu cele de la Sarmizegetusa, în zig-zag, asemeni unor raze solare, şi altele şerpuite ca valurile unei ape, au fost descoperite lângă sanctuar. Vasele proveneau din epoca bronzului şi aveau un scop ritualic. În preajma sanctuarului nu a fost descoperită nici o aşezare. Nici nu era bine pentru sănătatea omului să existe o aşezare la confluenţa a două rauri, iar preoţii din vechime ştiau acest lucru.
Din moment ce numai masageţii şi dacii lui Arsache ridicau cetăţi circulare prin stepele Asiei, putem presupune că “arienii” care au construit Arkaim erau strămoşii lor. Gordon Childe, profesor la Universitatea din Oxford, publică, în anul 1993, la Barnes & Noble Books, New York, “The History of Civilization”. El situa leagănul arienilor, în timpul primei lor aparţtii, în spaţiul carpato-dunărean.
Reamintim că în “Cartea aştrilor cereşti”, Enoh, patriarhul antediluvian, este învăţat de îngerul Uriel cum să construiască un “aparat ceresc”, pe care să-l lase pământenilor. Reconstruit după instrucţiunile lui Uriel, de către cercetătorii britanici Christopher Knight şi Robert Lomas, acesta a ieşit exact de forma şi dimensiunea sanctuarului rotund de la Sarmizegetusa. Şi atunci, nici nu ne mai miră de ce, oriunde se găsesc astfel de sanctuare, în jur sunt denumiri străvechi ce amintesc de uriaşul Uriel: Urali la ruşi, Uroiul, la noi, cu mituri despre uriaşi.

Ca o regulă, toate aceste “aparate” sunt bazate pe anumite zile, solstiţiile de vară şi iarnă, când razele soarelui cad pe o anumită parte a sanctuarului. Toate au o cale procesională pavată cu plăci de granit care duce la un templu, din care soarele poate fi văzut, prin ferestre şi portaluri, în toate ipostazele sale. Acelaşi model sacru îl aveau şi preoţii daci, care construiau “aparatul solar” din lemn şi granit.
Arkaim nu este decât o altă cetate-sanctuar închinată Soarelui, de slujitorii lui străvechi: arienii din bazinul carpato-dunărean.

Un articol de Melania Papadache