S-a speriat pur si simplu! Asa a facut Miron Costin cand si-a propus, in De neamul moldovenilor, sa se ridice, cu istoria romaneasca, pana la Traian: se sparie gandul – spune textual cronicarul – sa stie ca ne putem ridica pana acolo. Asa a facut Mihail Kogalniceanu cand, in prefata Letopisetelor, se minuna ca am putut rezista de-a lungul timpurilor si ca, ori de cate ori paream aproape de pieire, un noroc fara seaman ne scotea la lumina. Asa face, fara gres aproape, istoricul zilelor noastre: se minuneaza, se inchina si se sperie.

Nu pretindem ca istoria Romaniei trebuie intreprinsa de oameni care sa nu se mai sperie: de vreme ce carturarii mai de seama si neinfricatii au gasit ca trecutul nostru e providential, asa trebuie sa fie. Dar credem ca o asemenea viziune a Romaniei este buna numai pentru carturar, iar adoptarea ei de catre omul care vrea sa construiasca romaneste, iar nu numai sa contemple, reprezinta pacatul de care viata noastra publica trebuie sa se dezbare.
Cand faci bilantul vietii publice romanesti de pe la 1848 incoace, te intrebi daca au comandat vreodata inauntrul ei alte tipuri de oameni decat avocatul si istoricul. Avocatul – adica profesionistul formelor, al prefacerilor care nu prefac, al solutiilor care nu dezleaga, al progreselor care nu innoiesc; pasoptistul de totdeauna; insul sterp pentru ca nu crede in substanta lucrurilor. Si istoricul – adica insul sterp tocmai pentru ca respecta prea mult substanta lucrurilor; omul care se sperie, omul care se minuneaza, omul care n-are nimic de adaugat, dat fiind ca realitatea a avut prea multe de spus.
Asa ne-a gasit veacul al XX-lea, veacul tuturor revolutiilor: cu avocati (sau insi cu mentalitate de avocati), pentru care o revolutie inseamna o simpla schimbare a textelor de legi; si cu istorici (sau insi cu mentalitate de istorici), pentru care o rasturnare de lucruri era o afacere a lucrurilor insesi, iar nu a bietilor oameni pusi sa le guverneze.
Despre prima atitudine – pasoptista, imitatoare si sterila prin formalismul ei – s-a vorbit poate mai mult decat trebuie. Despre cealalta, atitudinea istorica, sterila prin respectul opus, fata de materia romaneasca, nu s-a vorbit aproape deloc. Ea e totusi inca mai vinovata decat cea dintai. Caci e mai neaosa, mai autentica; si e mai cinstita.
Ea, aceasta amagitoare, in intelepciunea ei, atitudine istorisita, ne indeamna pe toti sa “fim cuminti”, sa “stam linistiti”; sa ”asteptam”; sa credem in ”timpuri rele si timpuri bune”; si mai ales sa nu ne facem iluzia ca putem noi, de la noi, aduce timpuri bune. Nu, noi suntem niste paznici, niste caraule ale propriului destin. Istoria romaneasca s-a facut singura; te si sperii, te minunezi foarte cand vezi cum s-a facut. Iar daca te-a pus soarta in slujba acestui neam, pastrat peste veacuri si inchegat intr-o unitate ca prin minune, nu te ingamfa si nu te apuca sa schimbi ce crezi tu ca e de schimbat; caci tara ta e rod minunat, e intamplare preafericita; e – vorba francezului despre Anglia – une reussite du bon Dieu. Nu umbla prea nepasator cu asemenea obiecte gingase, caci s-ar putea sa-ti scape din maini si sa se sparga, nefericitule, sa se sparga!
Si atunci te sperii de-a binelea. Ce sa mai spui, ce sa mai faci la tine? Cel mai mic gest poate sa fie o catastrofa. Pune-ti lacat la gura si catuse la maini. Nu vezi ce miracol – ca exista Romania Mare? Inchipuiti-va, domnilor: o tara mititica, un neam de orfani, aruncat aici, intre atatea imperii si navaliri si interese! Ce poti decat sa te faci mititel, sa te ascunzi bine de tot, asa ca nimeni sa nu te vada, si sa lasi istoria, atat de darnica cu tine, sa se faca singura, de tot singura.
– Asadar sa fii vierme, nu? Sa fii viermele istoriei. Dar uiti, prietene imbolnavit de istorie, imbolnavit de cumintenie, de cumsecadenie si de toate virtutile negative de care ti-a placut sa ai parte, uiti ca vierme nu esti decat in fata lui Dumnezeu. Esti vierme in fata celui raport prin care esti faptura. In fata altui neam, cum ai sa fii vierme? Esti neam si tu, adica afirmatie de viata in fata altei afirmatii de viata; constiinta de sine in fata altei constiinte de sine, vointa fata de vointa. Aceasta esti. Iar cand, la sfarsitul veacului – dupa cum ti-am s-a spus de atatea ori -, neamul tau va numara cincizeci sau saizeci de milioane de insi, care nu se vor mai simti viermi, cum te vor judeca, fiinta nerodnica si tematoare ce esti?
Uita istoria, de nu poti sa fii viu prin ea. Uita si crede.Constantin NOICA – Istoria romaneasca si Romania vie