ARTĂ SFÂŞIATĂ – sau erupţia spiritului.
de Valentina Becart

O a treia antologie de poezie semnată de Valentina Becart, de data asta mai amplă, vine să ofere cititorului de rând un mănunchi de stihuri smulse din preaplinul semenilor care, în pofida atâtor tracasări cotidiene, reuşesc să-şi disece sinele şi să aştearnă pe hârtie fărâme dintr-o gândire neîngrădită de prejudecăţi şi precepte.
Aici stă, credem, şi explicaţia titlului, autoarea, sensibilă poetă la rându-i, intunind în fiece autor un ego ce încearcă să se detaşeze de o realitate incomodă, oferindu-ne o altă faţă a personalităţii lor. De altfel, unii dintre autori se integrează total titlului mărturisindu-şi dorinţa de a se retrage din sfera actualităţii, abandonându-se scrisului:
“… şi uite aşa scap, mereu scap, / cu foaia de hârtie purtând dovada supremă / … /
şi-n loc de-o foaie albă de hârtie / voi agăţa altceva: o scrisoare de dragoste, o bancnotă sau o factură,/ … / uitând că încă-s în viaţă” (Andrei Velea – despre poem pe ţărmul atlantidei).
Şi Any Drăgoianu ţinteşte să treacă dintr-un vis într-altul (Ultimul vis), dar şi foarte tânărul Emanuel Doru Iconar încearcă să-şi descrie un “vis interior” căci, altminteri, s-ar simţi ca o “floare efemeră”. Mai răzvrătit, Cornel C. Costea propune iubitei plecarea spre alte tărâmuri simţind că “vremuri grele” şi “viscole grozave” le vor strivi speranţele. (Hai, să plecăm, iubito …)
Modestă ca-ntotdeauna, autoarea se retrage în umbră asumându-şi doar rolul de editor la prima vedere, dovedindu-se în final un coordonator meticulos, adunând cu grijă versuri grăitoare. Desigur, o recenzie rotundă nu e chiar simplu de alcătuit, cutezătorul aflându-se în faţa unor piese de puzzle fără a deţine, însă, modelul iniţial. O oarece schiţă poate fi detectată din lecturarea atentă a CV- urilor, fiecare autor definindu-se prin formaţia intelectuală şi prin păstrarea unor tendinţe regionale, deoarece natura şi obiceiurile locurilor se străvăd printre rânduri. În rest, rămâne iscusinţa recenzorului de a găsi teme, motive, idei, viziuni şi puncte comune care îi vor apropia pe cei incluşi în antologie,
ajungându-se în final la conturarea unui tablou virtual.
Câţiva dintre cei 73 de poeţi ne sunt cunoscuţi din antologia anterioară 55 poeţi contemporani (pagini alese). Astfel nume precum Alexa Gavril Bâle, Bianca Marcovici, Emanuel Doru Iconar, Iulia Ralia, Cezarina Adamescu, Elena Păduraru, Ioachim Boris (Costel Geană), Viorel Muha, Mariana Rogoz Stratulat, Delia Stăniloiu, Valentin Văran, Eleonora Stamate ne-au dezvăluit câteva dintre căutările lor anterioare, dar cei mai mulţi apar pentru prima dată într-o antologie semnată de Valentina Becart, fără ca vârsta, profesia sau ţinutul din care provin sau îşi desfăşoară activitatea să devină impedimente în devoalarea sentimentelor atât de fireşti fiinţei umane. Bianca Marcovici, Anni-Lorei Mainka, Mihaela Claudia Condrat, Valeriu Cercel sau Adrian Grauenfels sunt doar câţiva dintre cei care, de pe meleaguri străine, trimit versuri sensibile, transmiţându-ne nostalgia locului unde
s-au născut şi au trăit un timp.
Tema principală a volumului o constituie, bineînţeles, iubirea, ea fiind sentimentul care uneşte şi care ar trebui să domine în lume. Exprimată fie în vers clasic, fie în vers alb, iubirea, sub toate formele ei, inundă paginile antologiei. Un parfum patriarhal, cu accente nostalgice, se desprinde din versurile Annei-Lorei Mainka, Valeriu Cercel, Sorin Olariu, Menuţ Maximilian, Mircea Dorin Istrate, Ioan Grigoraş, Marcel Vişa sau ale Crinei Albu. Evocarea părinţilor, a casei părinteşti, a locurilor natale vădeşte o puternică dragoste faţă de ţară, de neam, de limbă. Aici s-ar putea încadra şi poeziile semnate de către Lenuş Lungu, Costin David (Mioriţa, Naiul lui Pan) dar şi cele ale Mihaelei Claudia Condrat care, deşi departe de ţară, omagiază opera brâncuşiană prin rânduri sensibile cu atât mai meritorii cu cât recunoştinţa concetăţenilor se dovedeşte ingrată, casa memorială a sculptorului din Hobiţa fiind de curând vandalizată şi devastată.
Primul fior al iubirii juvenile simţit în poezia Florinei Dinu e urmat de adevărate imnuri închinate iubirii mature, depline, evidentă în stihurile lui Ion Buciuman:
“aud iubire-n zumzetul din floare / aud iubire-n fiecare boare
aud iubire-n bobul care moare / aud iubire-n vara viitoare” (aud iubire), ale Mărioarei Vişan, Elenei Păduraru, Bombonicăi Curelciuc, Maiei Rizescu sau Niculai Şorea. Uneori acelaşi sentiment atinge idolatrizarea ca în cazul lui Viorel Croitoru:
“Mi-alunecă privirea pe curbele-i feline, / Pe formele ce-alintă simţirea de bărbat,
Le-aş săruta dar somnul o prinde-atât de bine! / Că nu mă-ndur să-l tulbur nici c-un mângâiat…”.
De aici, însă, până la dezamăgire nu-i decât un pas şi de aceea multe pagini ale antologiei conţin în ele nostalgia unei iubiri trecute, durerea unor cuvinte calpe, rănirea eului de bisturiul ascuţit al trădării. Elocvente din acest punct de vedere sunt versurile semnate de Marilena Velicu, Delia Stăniloiu, Gelu Dragoş, Lucreţia Ionescu Buiciuc, Ion Gheorghiţă (Ion Caesarion), Violeta Petre:
“Covor de galben a acoperit pământul; Sunt gândurile mele ce le-am strâns
În fiecare noape albă-n care-am plâns / Minciuna ce ţi-a schilodit jalnic cuvântul.”
(Scrisoare pe o frunză-nsingurată).
Ca toate celelalte sentimente, iubirea – noţiune abstractă – capătă conotaţii neaşteptate, eul liric definindu-şi trăirile în sintagme inedite. Frământările lăuntrice sunt alăturate, de cele mai multe ori, de schimbări ale regnului vegetal în funcţie de anotimp. Am plecat fără să spun frunzelor, toamna din gânduri de Valentin Văran, Spre o dimineaţă de toamnă, Nu te uita înapoi de Viorel Muha, sunt doar câteva dintre poeziile în care îndoiala şi singurătatea sunt asociate anotimpului galben. Şi pentru Crina Colice iubirea trecută e asemănată unei toamne cenuşii, cu picuri de ploaie ca lacrimi ale singurătăţii, în timp ce pentru Iulia Ralia iubirea e “ca o lamă dimineaţa prea devreme” ce taie “înroşind apa”. De multe ori, însă, dezamăgirea e camuflată, încât lectorul o depistează cu greu ca-n poeziile Aureliei Elena Matei (Frânturi de toamnă) sau în cele ale lui Ionel Marin care încearcă de a se scutura de frământările ce-i întunecă eul, estompându-i lumina zilei, ducând la spulberarea odihnei.
În veşnică luptă cu timpul – categorie filosofică importantă – iubirea încearcă să se impună, cei mai mulţi dintre autori căutând o conciliere între cele două coordonate. Cum iubirea înseamnă viaţă, trecerea timpului duce către apusul ei şi, aflaţi între cele “două nopţi” – naşterea şi moartea -, poeţii antologiei speră în eternitatea versurilor lor, în încrustarea gândului pe foaia de hârtie. Cercetându-şi şi sinele, dezvăluindu-şi frământările şi îndoielile, Maria Rogoz Stratulat se autocaracterizează printr-un singur vers realizând un portret spiritual de excepţie: “Sunt vis? Sunt dor, sau chiar o lumânare?” (Aş vrea să fiu …).
O prezenţă aparte o constituie şi poezia Anei Irina Iorga, un poet filosof conştient de neputinţa atingerii absolutului, temă constantă în opera sa, cunoscută lectorului din Poemele Iairei. Poeta alege smerenia cu gingăşia şi inocenţa unei făpturi alese, Autoportretul realizat dintr-un catren definind-o pe deplin:
“Sunt eu o notă, în cântul Tău, Iubite, / Către urechea lumii prea grăbite?
Sau sunt cântarea însăşi, de gura Ta rostită, / A fi, spre desfătare, o taină zugrăvită?”
În aceeaşi tonalitate, printr-o versificaţie de prim rang, Florin Ionel Cernat ne oferă o oglindă a spiritului său neliniştit, comunicând nu numai încercările de a le înlătura, dar şi dorinţa de a se sacrifica pentru a le înţelege rostul. Dincolo de metalimbajul, care cere o lecturare atentă, ni se relevă un ego pios, smerit, fericit să accepte binecuvântarea divină:
“Gheizerul din suflet mi-a răsărit pe buze, / Părinte mă priveşte! Sunt fără de veşmânt …
Cu vişini şi agrişe, cu iarbă şi cu frunze, / şi îmi îndreaptă rostul iubirii spre Pământ” (Andromeda).
Şi la Cezarina Adamescu, dar şi la Carmen Mariana Zaniciuc întâlnim o atitudine asemănătoare, iubirea de semeni contopindu-se cu cea faţă de divinitate, forţă spre care poetele se îndreaptă cu credinţa întru mântuire: “Numai iubind / sunt pentru toate imună” (Tărâm fără umbre);
“În vremuri ce nu au timp / A Ta chemare o simt
Ca pe o dulce îmbrăţişare / A vremurilor noastre” (În vremuri ce nu au timp).
Într-un limbaj ce-l apropie de Geo Bogza sau Emil Botta, Valentin Marika îşi mărturiseşte şi el îndoielile şi temerile simţindu-se pândit de forţe necunoscute. Încercarea de a le explica îl apropie de aceeaşi neputinţă de a atinge absolutul. Conştient de condiţia sa de muritor, Nicolae Vălăreanu Sârbu şi-ar dori ca propriile-i mâini să capete contur de aripi pentru a-şi domina temerile. Concluzia este însă dezolantă, poetul simţindu-se “ca o pasăre adormită pe cablu / deasupra fluviului” (Mâinile, contur de aripi). Neputinţa de a atinge absolutul, încercarea zadarnică de a se lupta cu timpul, o regăsim şi în poezia intelectualizată, cu o uşoară tentă de răzvrătire, a Victoriei Milescu.
Îngemănată cu tema iubirii apare natura, volumul oferindu-ne pasteluri încântătoare, minunate imagini ce pot anima penelul celui mai exigent pictor. Primăvara şi vara, ca anotimpuri ale vegetaţiei abundente, sunt mai des cântate de poeţi, ele aducând o notă de optimism şi speranţa reînvierii a tot ce-a fost uscat în natură sau în propriul eu liric. Ca şi altădată, Ioachim Boris impresionează printr-un superb tablou al primăverii, un peisaj edenic plin de culoare, lumină şi muzicalitate (Cântecul primăverii). La fel de expresiv apare şi tabloul din Ireală, poezie semnată de Mircea Marcel Petcu, prin descrierea unei zile de vară până la lăsarea nopţii. Vara, personificată
într-o fecioară cu “buze roşii, cărnoase” se lasă atrasă de un “soare de foc” cu străluminări de aur, înconjurat de mantia ireal de albastră a cerului care devine, pe parcurs, vioriu odată cu lăsarea nopţii şi ivirea astrului selenar ce va arginta peisajul, adăugându-i mister şi farmec deosebit. Gheroghiţa Durlan se retrage şi ea sub “un cer senin, înalt”, adormind între ierburi, simţind în suflet măreţia naturii precum odinioară Coşbuc în poezia Vara, “mântuită” astfel de păcatul de a trăi într-o “lume aflată în plină isterie”. Aceeaşi spontaneitate şi suavitate o întâlnim şi în poeziile Georgetei Olteanu (Pastel de primăvară, Splendori în iarbă, Parfum de toamnă), ale Răduţei Vasiloschi dar şi în pastelul intitulat Luna aparţinând Floarei Cărbune, versuri odihnitoare şi calme debordând de optimism şi speranţă.
Anotimpurile mai reci, toamna şi iarna, nu sunt nici ele uitate, fiind asociate dezamăgirilor de tot felul, iubirilor trecute sau impasurilor zilnice ca în paginile Elenei Păduraru (Chipul toamnei) sau în poezia lui Florin Constantin Stratulat (Un pui de toamnă). Deşi clasată ca o poezie de dragoste (Dacă te-am pierdut, îmi cer iertare), versurile lui Ion Vanghele compun un peisaj al apusului, cu o casă albă sub razele lunii ce-nlănţuie arborii “cu hamuri de-agint”, un peisaj static, încremenit, ce va prinde viaţă odată cu venirea primăverii (probabil, revenirea iubitei), când mugurii prunului vor da în floare. Elemente de pastel se resimt şi în versurile lui Caraşca Tănase (Elegie de iarnă) în care prinde contur descrierea fragmentată a Tomisului, un peisaj marin în culori de alb, gri-albastru.
În toate aceste tablouri sinestezia e la ea acasă. Dacă la Ioachim Boris, Mircea Marcel Petcu sau Alexa Gavril Bâle cromatica e mai intensă (galben, mov, roşu, albastru, verde) în cele mai multe primează culorile regale de gri, gri-albastru, verde, arămiu.
“… Aş vrea să te duc undeva departe / unde iarba e când verde / când albastră
şi cerul e uneori albastru / alteori verde … senin de un verde crud”, este dorinţa lui George Ioniţă de a-i oferi iubitei un refugiu în faţa banalităţilor diurne, în timp ce Vasile Popovici îşi caută iubita în nopţi albastre, în roua transparentă a dimineţii, aceasta transformându-se, pentru o clipă, în curcubeu (Vremelnic …). Şi dacă ochiul lectorului e încântat de atâtea nuanţe, de aburii calzi ce se ridică precum “fuioare” din pământul reavăn, olfacţia e şi ea incitată de parfumul liliacului, al florilor de prun, de câmp, în timp ce auzul surprinde ciripitul păsărilor şi murmurul frunzelor. Tatiana Scurtu adaugă şi senzaţia tactilă, căci “pământul cu miros de cozonac” rodeşte “petale de catifea şi ruj”. De altfel, poeta realizează peisaje picturale chiar dacă în esenţă se simt frământări lăuntrice (Norii cresc în pântecele serii). Realizarea acestor sinestezii la care se adugă şi prezenţa refrenului, a
laitmotiv-ului ce dă muzicalitate textului, mai evident în versurile Irinei Lucia Mihalca, aminteşte de poezia simboliştilor care, dincolo de aceste corespondenţe între simţuri, dincolo de muzicalitatea interioară, strecurau realităţi sociale exprimate prin stări incerte, difuze, remarcate cu uşurinţă şi în antologia de faţă.
În afara pastelului, lectorul descoperă cu plăcere şi uzitarea altor specii literare, autoarea antologiei dovedind pricepere în alcătuirea unei astfel de lucrări. Aşa se face că în paginile ce-l reprezintă pe Dorel Mihai Gaftoneanu parodia se îmbină cu satira şi pamfletul. Întâlnim aici aluzii transparente cu iz de satiră eminesciană. Pe lângă ironizarea unor situaţii economico-sociale, (Cu toţii suntem pe Titanic), condiţia poetului în societate este consemnată cu amărăciune şi umor:
“Vai de biet de el, poetul, doar atât i-a mai rămas / Să se sature …cu versuri, “maidanezul” de pripas!
La idei, cu ochii-n patru, “încordat” precum un arc,
Cont în bancă, da, desigur … dar vorbim de cea din parc!” (Rămâne între … doi).
Poeziile cu formă fixă dau savoare antologiei. Viorel Gongu realizează sonete şi glose cu multă uşurinţă şi iscusinţă, poetul dovedindu-se un virtuoz. Şi haiku-ul e bine reprezentat de Mihai Cucereavii şi de Costin David, deşi la cel din urmă s-ar impune nişte explicaţii. Haiku-ul , specie tradiţională japoneză, e o poezie cu formă fixă formată din 17 silabe distribuite aleatoriu în trei versuri având, bineînţeles, un titlu. Dacă Mihai Cucereavii respectă întru totul modelul împrumutat din ţara de baştină, Costin David însumează o suită de versuri tip haiku sub acelaşi titlu (Anotimpuri, Vremea). Poate e o nouă formulare a haiku-ului pe tărâm românesc, dar, personal, consider că o poezie cu formă fixă trebuie să respecte întocmai regulile iniţiale. Nici specia poemului propriu-zis nu lipseşte, Mariana Bendou oferindu-ne prin Zamolxis un exemplu edificator.
Deşi reduse ca număr – având în vedere cei 73 de autori – poeziile alese de Valentina Becart sunt suficiente pentru a pune în lumină personalitatea creatorilor, multe dintre poeziile publicate dovedindu-se adevărate crezuri artistice, profesiuni de credinţă. Într-o tonalitate şi un ritm ce aminteşte de cel al lui Ion Barbu din Umanitate, Răzvan Duncan, încorsetat de haina raţiunii, se “umanizează” şi el, se încălzeşte prin gingăşia Poeziei:
“Uraaaa! / … / am fisurat monotonia, / Umblă matematica-n cârje,
Intrată în copacul de esenţă tare, POEZIA!” (Hei, tu, casă de vacanţă, trup al meu).
La rândul său Ileana Popescu Bâldea consideră scriitura o datorie faţă de sine, faţă de copilăria şi amintirile sale, faţă de cei ce vor urma, mărturisindu-şi astfel încrederea în statornicia versului precum altă dată Nichita Stănescu: ” între ape numai ea era pământ”. Şi în versurile lui Olimpiu Vladimirov ne întâlnim cu o afirmaţie crez artistic, poetul asemănându-se cu un munte din care se rostogolesc vise, idei ce vor deveni nisipul în care, cine va şti s-o facă, va găsi un adevărat aur (Asemănare). Deşi puternic metaforizat, limbajul lui Olimpiu Vladimirov lasă să se străvadă efortul poetului de a nu trudi în zadar. Şi Cristian Hărnău îşi dezvăluie încrederea în puterea cuvântului pe care-l slujeşte: “Cuvintele mele desfac muguri şi răni / … /
Cuvintele mele pribegesc prin păduri după comori / … /
Comorile mele aprind lumânări” (Cuvintele mele).
Poezia Destin, semnată de Eleonora Stamate, se constituie şi ea într-un crez artistic, căci poeta îşi simte încrustate-n palmă cuvintele pe care le “scormoneşte” stingheră, mirată, dar şi entuziasmată găsind, prin interemediul lor, calea spre a cânta iubirea şi natura. Amintind de crezul artistic arghezian, Romita Mălina Constantin afirmă şi ea că-şi rotunjeşte un cuvânt până-l simte dansând (dincolo de cuvinte, eu).
Dacă tematica antologiei ne apare destul de unitară, modaltăţile de exprimare, prozodia, fac diferenţa între atâtea personalităţi creative. Versurile lungi şi ample din paginile lui Dorel Mihai Gaftoneanu alternează cu cele foarte scurte ale Maiei Rizescu, compuse doar dintr-un singur cuvânt, fie el şi o simplă prepoziţie (ca să luăm doar un singur exemplu). Metalimbajul din poeziile lui Florin Ionel Cernat, Victoria Milescu, Constantin Marafet fuzionează cu metaforele sensibile şi senine din versurile semnate de Ioachim Boris, Violetta Petre, Niculai Şorea, în timp ce rima clasică se îmbină cu versul alb chiar în paginile aceluiaşi autor. Impresionează în poezia lui Constantin Marafet uzitarea cu destoinicie a ingambamentului:
“Las visului tulpina şi umbra înşelată, / ca mâine şi sicriul îşi ia din dor rugina
Din dorul de albastru din marginea curbată / a bolţilor. / … /” (Imoralis).
În finalul antologiei, în loc de semnătură, Valentina Becart îşi defineşte şi ea versul ca un “cântec de sirenă” ce cheamă în adâncuri pentru ca lectorul să descopere perla închisă în cuvinte ce nu-şi dezvăluie “cu uşurinţă strălucirea”. Şi, într-adevăr, poezia Valentinei Becart se constituie într-o călătorie în labirintul liric, tematica fiind eterogenă, poeta voindu-se, astfel, un fel de homo cosmicus, dorind să cuprindă în versurile sale întreg universul, schimbând cu uşurinţă registrul sentimentelor. Aşa se explică tonalitatea şi atitudinea abordată: când veselă, când tristă, când suavă, când dură, când liniştită şi calmă, când vulcanică şi iritată. De altfel, chiar uşurinţa de a realiza o astfel de lucrare (această antologie) ne-o recomandă ca pe o temerară care încearcă să coordoneze viaţa culturală într-o epocă atât de ciopârţită de o multitudine de concepţii, prejudecăţi şi preocupări, în care politicul se implică cu obstinaţie.
Astfel, încet, piesele de puzzle s-au aranjat într-un tablou aparţinând artei fractale, strălucitor, colorat şi stilizat, demn de a stârni invidia unuia dintre urmaşii lui Jackson Pollock, exponent al expresionismului abstract, primul care a reuşit să realizeze un fractal pe pânză. În antologia de faţă se observă aceeaşi întretăiere a culorilor, dar şi a sunetelor într-o ameţitoare mişcare spaţială, angajând relaţii armonice, noţiunea de catharsis fiind evidentă, lectorul încercând emoţii diverse.
Pentru trudnica sa strădanie, pentru meticulozitatea evidentă, poeţii antologiei aduc, cu siguranţă, mulţumiri Valentinei Becart, aceasta oferindu-le prilejul de a le eterniza eforturile. Însăşi semnatara acestor rânduri închină tuturor două catrene, menite să întărească intenţia autoarei:

O stea ne-a anunţat că te vei naşte. // Abia târziu să-ţi aminteşti

Păstrează-i tainica lumină, // de moartea ce-aşteaptă pândind;

urcând cu sârg pe-al vieţii val, // căci tu-nvăţat să tot munceşti,

fără să ştii de-i noapte sau e ziuă. // vei trece într-altă STEA, reînviind.

(Epitaf pentru un artist)

Prof. Cella Negoiescu

( poet, pictor )