Category: istorie


Donares

Prof. dr. Ion PACHIA-TATOMIRESCU

Filosoful / exploratorul pelasgo-dac, Aethicus Donares (Ister)primul european care descoperă America, făcând ocolul Pământului cu 1057 de ani înaintea lui Magellan

În cel de-al V-lea secol de la naşterea lui Iisus Hristos, alături de alţi conaţionali din Dacia „generaţiei de aur“ (avem în vedere spaţiul Daciei lui Burebista / Regalian) – Niceta Remesianu (autorul imnului întregii Creştinătăţi, Te, Deum, laudamus… / Pe Tine, Doamne, Te lăudăm…, sfânt pelasgo-dac / valah ce se stinge în anul 416 d. H., în scaunul episcopal de la Remesiana, Dacia Sud-Dunăreană), Laurenţiu de Novae (autorul celebrelor omilii – De poenitentia / Despre pocăinţă şi De eleemosyna / Despre milostenie –, trecut la cele veşnice în scaunul episcopal de la Novae-Moesia, Dacia Sud-Dunăreană, în anul 418, după ce – la recomandarea epistolară a Papei Inocenţiu – stârpeşte erezia fotinian-arienistă ivită în eparhia sa), Auxenţiu Durostoreanu (episcopul de Durostor-Moesia, Dacia Sud-Dunăreană, mort în anul 420, autor – în 383 d. H. – al Scrisorii despre credinţa, viaţa şi moartea lui Ulfila / Epistula de fide, vita et obitu Ulfilae), Fericitul Ieronim de Stridon-Dacia (traducătorul Bibliei, din ebraică în latină, între anii 390 şi 405, înălţat la cer în 30 septembrie 420), Ioan Cassian (autor al celebrelor Convorbiri duhovniceşti / Conlationes Sanctorum Patrum, I – XXIV, sfânt pelasgo-dac / valah ce se odihneşte întru Domnul din 23 iulie 435) ş. a. –, Aethicus Donares (Ister) a reprezentat – prin extraordinarul circuit al lucrării sale capitale, Cosmografia (din orizontul anului 466) – nu numai zorile universalismului umanist, ci şi cultura / spiritualitatea celui mai mare popor din Europa vremurilor antice, Poporul Pelasgo-Daco-Thrac, mai exact spus, Poporul Valahilor (Dacoromânilor)1.

Dintre marile cataclisme sociale produse de invaziile popoarelor migratoare în Dacia, ori în Imperiul Roman, cel mai cumplit şi îndelung cataclism, de-aproape două decenii, rămâne, pentru secolul lui Aethicus Donares (Ister), cel reprezentat de hoardele hunilor lui Attila (433 – 453 d. H.), care au trecut prin foc şi sabie Eurasia, lăsând în urmă-le – după cum certifică arheologii – un strat de cenuşă de-aproape o jumătate de metru. Iar cel ce pune capăt terorismului hunilor este generalul pelasgo-dac / valah, Aetius (născut şi format ca „războinic-nemuritor“ în Dacia – provincia Scythia Minor –, la Durostor), ce, în bătălia de pe Câmpiile Catalaunice, din anul 451 d. H., zdrobeşte armata terorist-hunică a lui Attila, scoţând hunii din istorie pentru totdeauna (cf. CDCD, 182).

Pentru o mai mare limpiditate a sintagmei secolul lui Aethicus Donares (Ister), precizăm că anii între care a trăit strălucitul „filosof“ / „sofist“ de la Histria-Dacia (România), geograf, explorator, om de ştiinţă / cultură pelasgo-dac (valah), unul dintre ultimii epopţi ai Zalmoxianismului, unul dintre cunoscătorii căii-spirală-planetară, aşa cum a rămas jalonată de el în cele peste 40 de copii ale celebrei sale lucrări, Cosmografia, din orizontul anului 466 d. H., primul european ce-a descoperit America, primul om ce-a ocolit Pământul etc., se aproximează a fi – potrivit tradiţiei istoriografice – 421 şi 500 d. H. (cf. AvezM, 262 sqq.; AIC-W-1853; AIC-1966, 532 sqq.; CDCD, 136 – 143 etc.).

Numele de familie: Donares („Dunăre“). Majoritatea documentelor certifică faptul că numele de familie al filosofului / exploratorului din Histria Daciei este Donares – onomasticul, ca şi hidronimul pelasgo-dac, oglindindu-se, în valaha contemporană, în Dunăre, cu -o- închizându-se-n vocala posterioară -u-, cu -a- metamorfozându-se, prin secole, în -ă-, şi cu apocoparea consoanei finale, -s-, nume receptat şi tâlmăcit în lumea greacă / romană, drept Ister, sau Hister, până dincoace de Evul Mediu.

La origini, Donares > Dunăre este un hidronim pelasgo-thraco-dac, ce are ca elemente formante: Dun- /< Don „sfântă casă a celestelor ape / izvoare“ / „împărăţie“ (sau „bun ţinut“ / „tărâm“) + -Ares – numele zeului pelasg al războiului. Suntem într-o Dacie politeistă, de dinaintea Reformei Zalmoxianismului, din orizontul anului 1600 î. H., când pelasgii nu erau divizaţi religios în „dax“ / „daci“ („drepţii“ „nemuritorii Zalmoxianismului“) şi „thrax“ / „thraci“ („închinătorii la vechii idoli ai Cogaionului“), pe când Donares însemna „bună / sfântă casă / împărăţie cerească a izvoarelor / apelor, matcă“, „bunul spaţiu al zeului războaielor, Ares“.

Dincoace de anul Reformei Zalmoxianismului, 1600 înainte de Iisus Hristos (infra, sigla: î. H.; după Hristos: d. H.), şi după ce Creştinismul substituie Zalmoxianismul în întreaga arie a Daciei, zeul pelasg, Ares, iese din semnificat (la daci), dar uită să mai iasă şi din semnificant (datorită thracilor, „închinători la vechii idoli / zei ai Cogaionului“), Donares > Dunărea rămânând fluviul-cristelniţă din care pelasgo-dacii continuă să se împărtăşească întotdeauna înainte de a porni la război, ca sufletele lor nemuritoare să meargă „direct“ la Atoatecreator, deoarece apele-i erau limpezi, albastre, aidoma cereştilor ape primordiale ce formează discul senin al cerului, disc reprezentând Dumnezeul Cogaionului / Sarmizegetusei, Samoş, adică „Soarele-Moş“, sau „Zamoş“ / „Tatăl-Cer“. Din această credinţă fluviul Donares > Dunărea şi afluenţii săi „se conectează“ discului-cer-senin, Dumnezeului de peste Cogaion / Sarmizegetusa, de peste Dacia (Dachia), nemuririi.

Mai târziu, după descoperirea sacrului fluviu de către grecimea comerţului şi de către romanitatea imperială, însetate de bogăţiile Daciei, care nu s-au lăsat integral-jefuite / prădate, în nenumăratele, cumplitele bătălii / războaie date pe această cale fluvial-comercială europeană (pe-atunci, în întregime, bazinul dunărean aparţinea Daciei, cum, de altfel, şi Peninsula Balcanică > Balachică > Valahică), grecii şi romanii au rebotezat Dunărea de Jos, în ignoranţa lor, zicându-i Istros / Ister, ceea ce înseamnă „apă furioasă, răsturnătoare de ordine“, „fluviu isteric / ucigător, spinos, străpungător“ (în latineşte, hystricosus se tâlmăceşte prin „care caută să facă rău“, hysterica – prin „femeie isterică“; în greacă, hystera desemnează şi „uter“; în italiană, isterico, aidoma franţuzescului hystérique, păstrează sensul de „războinicitor“, sau de „furios“). La romani se constată şi o altă „rebotezare“, dar pentru Dunărea de Mijloc şi de Sus, de pe când şi-au extins cuceririle în Dacia de Vest, cu un termen mai adaptat spiritului latin şi de mai mare fidelitate semantică, Danubius (Danuvius).

Cu sensul de „bogăţie, bunăstare, abundenţă“, semnalăm şi expresia pelasgo-dacă / valahă moştenită până azi, cu specială referire la holde / lanuri: Dunăre de grâu…, Dunăre de mei / porumb… etc.

În onomastica pelasgo-daco-thracă, Dunăre şi derivatele-i desemnează pe cel „puternic“, „bogat“, „răboinic“ („îmbogăţit prin război / luptă“), tot aşa înfăţişându-se şi azi, în inima Daciei, România: Dunăre Brânduşa, Dunăre Oană, Dunăreanu Mugur, Dunărinţu Marin etc., fără a mai ţine seama de toponimie: Dunărea – localitate din jud. Constanţa (siglă: CT), Dunărea Mică (MH), Dunărea Gară (IF), Dunăreni (CT, DJ) etc. (cf. MDGR-III, 277 – 297; CPLR, 39 etc.; pentru etimologii, vidi MDGR-III, p. 295 sqq.).
În concluzie, numele autentic de familie al filosofului / exploratorului din Histria Daciei este Donares, nu Ister, nici Hister – cum era tâlmăcit, după un prost obicei grec / roman. Şi Donares > Dunăre s-a moştenit la urmaşii dacilor din România contemporană. De aceea nu există vreun temei pentru cei ce consideră pe creatorul celebrei Cosmografii din orizontul anului 466 d. H. drept „Anonimus“ Histriensis, Istricus, Danubiensis etc. (PerLan, 277 sqq.; PerLac, 503 sqq.; VAeth etc.). Totuşi, datorită faptului că „marele circuit“ al numelui său pe lucrarea-i Cosmografia a fost cel tâlmăcit pentru lumea greco-latină antică şi evmezică, alături de Donares, realul, pelasgo-dacicul său nume, păstrăm (în paranteză) şi „onomastic-traducerea“ Ister: aşadar îi rostim şi îi scriem numele de familie Donares (Ister).

gog si magog

Kogaionon.info

Gigantii, o generatie titanica,nascuta din Terra sau Gaia (Gaea) si Uran (Uranus), erau niste oameni superbi, violenti si impii deoarece nu aveau credinta in Zei; ei insisi fiind de esenta divina.
Gigantii formau prin excelenta un popor muntean (Uran=Munteanul, om de la munte).
In razboiul lor cu Zeus ei ridicara munti peste munti ca sa ajunga in Olymp, la palatal lui Zeus; imensul Atlas se cutremura la atacul lor, si cu toate ca Zeii, in frunte cu Zeus se napustira asupra lor, aruncand cu fulgere, tot nu au fost in stare sa-i invinga, doar cu ajutorul lui Hercule reusind Zeii aceasta isprava.
Patria Gigantilor se afla pe teritoriul Daciei vechi, langa raul cel sfant Oceanos Potamos (Dunarea), unde s-au nascut si fratii lor mai mari, Titanii, din aceiasi parinti (Gaia si Uran).

Gog

Adeseori, romanii foloseau drept comparative “lupta dintre Zei si Titani+Giganti” cu razboaiele purtate impotriva dacilor, romanii fiind “zeii” biruitori asupra “Titanilor si Gigantilor si asupra dacilor in cele din urma.

gog

Gigantii sunt pomeniti si in traditiile evreilor, figurand sub numele de Gog si Magog, cea mai veche legenda despre Gog si Magog o aflam la Ezechiel.
In una din povestile sale, prorocul si profetul evreilor Ezechiel, ameninta pe evrei ca Iehova va adduce asupra tarii lor pe regele Gog din tara Magog, cu oastea sa cea superba de cai si calareti, inarmati cu sabii, lanci, arcuri , sageti, scuturi si coifuri.
Acestia, venind de la Miazanoapte, calarind pe cai, vor da navala ca o furtuna asupra tarii lui Israel ca sa o pradeze si sa o distruga. Ei vor cutreiera pamantul in triumf, vor duce pe evrei in captivitate, apoi implinindu-si misiunea lor, vor fi distrusi cu totii de mania Cerului.
Profetia lui Ezechiel, avea fara indoiala, in vedere traditiile vechi despre teribilul razboi dintre Giganti si Titani si Zei, cand Gigantii si Titanii urmarisera pe Zei pana in Egipt.

gog

Profetul Ieremia, care traise cu putin inainte de Ezechiel, vorbeste despre acelasi popor, pe care il numeste mai simplu “pradatorul gintilor (praedo gentium)” care va veni dintr-o zona indepartata, din partile de Miazanoapte, de la capatul Pamantului; popor viteaz de calareti arcasi, vechi si puternic, vorbind o limb ape care evreii nu o inteleg.
Ei sunt un popor mare, crud si fara mila, iar vocea lor mugeste ca marea si ei vin pe cai mai iuti decat vulturii, toti insirati, pregatiti de un mare razboi de cotropire.
Ei vor distruge cetatea Ierusalimului (cum a facut si viteazul Nabucodonosor) si vor distruge si toate cetatile intarite ale lui Iuda, prefacand tara evreilor in pustiu incat nu va mai ramane om in Ierusalim, iar evreii vor deveni sclavi cu totii (de unde si numele lui Nabucodonosor de Lucifer-Luceafarul la crestini, care a dus in robire evreii dupa ce a distrus tara lor).
Cu 6 secole in urma lui Ezechiel, de Gog si Magog mai face amintire si Ioan Teologul in Apocalipsa.
Vorbind despre timpurile cele din urma ale lumii,Ioan ne ne spune ca atunci cand se vor implini 1000 de ani de cand a fost inchis intr-un adanc balaurul cel vechi Typhon (Diavolul, Satana, Set, Ahriman etc) atunci acesta va fi dezlegat si iesind din temnita isi va reface puterile si va conduce la razboi pe popoarele Gog si Magog, ce sunt raspandite in cele 4 colturi ale lumii si al caror numar este cat nisipul marii (amintiti-va ce spune Herodot despre neamul Tracilor).
Apocalipsa considera pe Gog si Magog ca popoarele mame din care descindeau toate gintile pelasge, raspandite in diferite parti ale lumii vechi.
Acestia se vor revarsa pe fata Pamantului, vor asedia cetatea cea iubita a Ierusalimului, insa for fi nimiciti de catre focul ceresc, drept pedeapsa.
In Apocalipsa, dupa cum vedem cu usurinta, noi avem doar o simpla varianta prost copiata din traditiile vechi iudaice ale profetilor si prorocilor Ezechiel si Ieremia, traditii mult anterioare crestinismului.

gog

Sub numele de Gog si Magog, cei vechi intelegeau cu deosebire pe Geti si Massageti.
Numele de Goga, Gugu, Guga, Goga si Gogan sunt si azi in uzul taranilor romani,mai cu seama cei de la munte.
Din oracolele sibylliene rezulta ca tarile in care locuiau popoarele Gog si Magog se aflau in partea de nord a Traciei.
Alte traditii despre Gog si Magog sunt prezentate si in legendele epice despre Alexandru cel Mare.
Tara popoarelor numite Gog si Magog e descrisa in naratiunile acestea ca salbatica, neospitaliera, fiind supusa vantului (Boreas), ploilor si gerului de Miazanoapte.
Gintile Gog si Magog, ne spun aceste legende epice, facusera o invazie in partile meridionale. Ele inchise pe Alexandru in Macedonia, facandu-l prizonier, insa Alexandru reusi sa scape, urmand a aduna o oaste mare si pleca spre Miazanoapte unde cucereste tara popoarelor Gog si Magog.
Dupa o alta legenda veche, gintile Gog si Magog se aflau sub dominatia lui Popa Ion,un principe a carui putere se intindea si peste o parte insemnata a Asiei.
Fara indoiala ca aici avem numai o reminescenta despre regele atat de onorat in istoria poporului pelasg, care purta numele de Ianus si care inainte de a trece in Italia, domnise peste Arimi, la nord de Oceanos Potamos; tipul sau este prezentat si pe anumite monede arhaice din Dacia.

gog

Articol scris de Kogaion

“În cartea a 8-a “Riturile Iubirii”, Anastasia a menţionat că străvechiul oraş Arkaim ce datează din secolul 20 î.Chr., descoperit recent în regiunea Chelybinsk din Rusia, a fost un centru ştiinţific, unde înţelepţii vedici (volhvi) au trăit şi au creat imagini, transformându-le în rituri şi ritualuri bazate pe Legile Universale, Legile lui Dumnezeu.”

Autorităţile locale doreau să construiască un rezervor imens de apă, pentru irigarea câmpurilor aride. De atunci, istorici, arheologi şi numeroşi cercetători au încercat să înţeleagă secretele acestei cetăţi circulare, mai ales pe cele legate de naţia care a locuit aici în urmă cu peste 4000 de ani, la vârsta la care a fost datată aşezarea.
Arienii din Urali
Săpăturile au scos la iveală o structură bazată pe cercuri concentrice, cu scop presupus ritualic, ca cele care fac parte din cultul Soarelui, descoperit peste tot în lume, de la Sarmizegetusa pâna în Mexic. La prima datare, oraşul Arkaim s-a dovedit a fi de-o vârstă cu Egiptul şi Babilonul. Gennadi Zdanovici, preşedintele asociaţiilor de arheologi care cercetează Uralii, a susţinut că proiectul foarte costisitor pentru construirea bazinului de apă să fie abandonat, importanţa arheologică a aşezării fiind considerată inestimabilă. De atunci, prin Arkaim s-au preumblat cohorte de cercetatori. S-a avansat ipoteza că populaţia care a întemeiat Arkaimul aparţinea celei mai vechi civilizaţii, numită indo-europeană, deşi, dacă luăm în calcul ordinul de vechime, ar trebui redefinită ca europeano-indiană.
Vadim Cernobrovi este de părere că cei care au întemeiat acest oraş antic pe valea Arkaim ar fi arieni. Tipic pentru cultura ariană, şi în Arkaim se află un templu solar şi un observator astronomic de “tip Stonehenge”, dar de dimensiunile celor din Munţii Orăstiei de pe teritoriul geto-dacilor. Vadim Cernobrovi este copleşit de înfăţişarea cetăţii solare: “Un zbor deasupra Arkaimului cu elicopterul îţi lasă o impresie incredibilă. Uriaşele cercuri concentrice din vale sunt perfect vizibile. Oraşul şi împrejurimile sunt înscrise în aceste cercuri. Încă nu ştim importanţa lor, dacă erau făcute în scop defensiv, ştiinţific, educaţional sau pur şi simplu ţineau de vreun ritual”.
O cetate abandonată
Cetatea a fost construită pe un deal, un loc virgin, fară să fi existat altă aşezare înainte, dupa un model care, după părerea cercetătorilor ruşi, imită secţiunea unui trunchi de copac, dar în planuri în trepte, fiecare cerc coborând o treaptă faţă de cel precedent.

Întregul ansamblu reprezintă un complex complicat, având probabil rost civil, citadin, dar şi funcţie religioasă, fiind orientat după poziţia unor constelaţii. Cetatea circulară conţinea 60 de clădiri, 25 în cercul interior şi 35 în afara acestuia. Fiecare casă asigura tot confortul, cu spaţii structurate în jurul unei vetre deschise, din care cauză acoperişul era boltit, cu orificiul de evacuare a fumului protejat, ca să nu patrundă ploaia sau ninsoarea.

Fiecare casă avea o anexă, o cămară pentru păstrarea alimentelor. Apa era adusă printr-un sistem de conducte subterane, foarte ingenios şi util. Unele treceau prin apropierea vetrei, unde aveau şi rolul de a regla tirajul focului, folosit, în opinia cercetătorilor, şi la confecţionarea unor bunuri de uz comun, din cupru şi bronz. Un alt sistem de conducte trecea pe sub cămări, apa rece curgătoare având rol de răcire a încăperii. Piaţa centrală din Arkaim, de formă neregulată, avea pe margini, din loc in loc, altare ritualice pentru foc.
Cercetătorii au observat că oraşul era echipat cu un sistem antifurtună, care îl proteja împotriva ploilor torenţiale, apa scurgându-se, prin canale, în vale. Casele erau protejate împotriva incendiilor, materialele de construcţie fiind impregnate cu o substantă ignifugă. Cu atât mai curios este modul în care locuitorii au părăsit oraşul, incendiindu-l intenţionat, după ce şi-au strâns strictul necesar, fără să fi fost amenintaţi. Cercetătorii au ajuns la această concluzie pentru că nu există rămăşiţe umane şi nici indicii că ar fi avut loc vreo luptă în împrejurimi. Un mod similar de părăsire a cetăţilor l-au practicat şi mayaşii.

Focar geopatogen?
Specialiştii de la staţiile de monitorizare a anomaliilor din Urali au semnalat o serie de fenomene curioase, care se manifestă în aria oraşului-cetate: fluctuaţii ale parametrilor magnetici şi de temperatură, care se măreşte sau scade cu 5 grade Celsius spontan, fară sa fie un efect al schimbării atmosferice, precum şi fulgere globulare. Şi turiştii care se perindă prin Arkaim se plâng anual de stări nefireşti, sunt cuprinşi inexplicabil de panică, cu creşterea tensiunii şi accelerarea bătăilor inimii, dar şi de o stare de febră, toate dispărând brusc, aşa cum apar.
Multi copaci din zonă prezintă malformaţii şi trunchiuri torsionate, semne că există focare geopatogene, ceea ce ar putea explica de ce oamenii şi animalele nu se simt bine dacă stau prea mult în zonă. În plus, geologii au constatat că există şi fracturi de plăci tectonice în valea Arkaimului, munţii din jur fiind activi seismic, o alta sursă a anomaliilor fizice. Stările nefireşti semnalate de oameni pot fi provocate şi de canalele subterane de apa, concentrări de resurse minerale sau terenuri mlăştinoase, toate acestea fiind descoperite nu departe de cetatea de la Arkaim.

Masageţii – arhitecţii construcţiilor circulare

Istoricul Jean Deshayes, autorul lucrării “Civilizaţiile vechiului Orient”, atribuie genul acesta de construcţie circulară, total atipic pentru regiune, masageţilor, geţi care au emigrat în masă, în mai multe etape, ajungând până la Munţii Urali, în China şi Tibet, păstrând de-a lungul timpului religia şi simbolistica solară. Deshayes remarcă “organizarea de stup” a cetăţilor circulare, care a influenţat ulterior arta funerară a vechiului Orient.
Până să mergem mai departe cu masageţii, acest popor uitat de istoria ţării de provenienţă, România, e bine de amintit o particularitate a geografiei ţării noastre: are un relief concentric, care coboara în trepte, de la Munţii Carpaţi la Subcarpaţi, la dealuri şi podişuri, apoi la câmpii. Un model circular sacru, am putea spune, pentru triburile plecate în bejenie. În ce priveşte cetatea solară Arkaim (în limba română arhaică “im” înseamna noroi, mâl), probabil că arca fusese doar un popas spre destinaţia finală, de aceea au şi părăsit-o, aparent fara motiv.

Cert este că în ruinele cetăţii au fost descoperite săbii scurte cu lame curbate, ceramică ornamentată cu zig-zaguri, spirale şi cruci cu raze, aceleaşi simboluri fiind prezente şi pe cămăşile din pânză topită purtate de localnicii văii Arkaim. Toate acestea duc cu gândul la folclorul geto-dac, deşi vechimea cetăţii Arkaim este mult mai mare. În schimb, urmele arheologice descoperite în Ucraina sunt extrem de asemănatoare cu cele descoperite în România, pe malurile Dunării şi ale Prutului, şi datând din urmă cu 4-5 milenii.

Adoratorii Soarelui
Istoricul Burchard Brentjes, autorul vastei lucrări “Civilizaţia veche a Iranului”, îi descrie în termeni elogioşi pe acesti masageţi, “aşezaţi pe fluviul Sar Daria şi mai la est, principalii duşmani ai lui Cirus”.
Sărdărie este un vechi cuvînt al limbii române, desemnând un fel de instanţă populară de judecată, asemănătoare cu obştile ţăranilor.
Dupa cum scria şi istoricul grec Hekataios, care trăia la curtea regelui Cirus, “ei cinstesc ca zeu numai Soarele şi animalul închinat lui, calul, sunt războinici de temut, pedeştri şi călare, sunt echipaţi cu platoşe, iar armele lor sunt spade, securi de luptă, de aramă. Harnaşamentele cailor le sunt împodobite cu aur, iar ei poartă în bătălii centuri şi fruntare de aur”.
Una dintre cetăţile masageţilor a fost descoperită de arheologul sovietic S.P. Tolstov, în 1940, la Sanii – Daria. Era tot o cetate circulară, în vârf de deal, înconjurată de un zid dublu de apărare, umplut cu pământ, ca murul dacic. Nu departe de aceasta cetate s-au înfruntat oştile lui Cirus, în 530 i.e.n., cu cele masagete, conduse de regina Tomiris.
Herodot ne spune că “cea mai mare parte a oştii lui Cirus a fost nimicită, iar Cirus însuşi şi-a găsit acolo sfărşitul. Tomiris a umplut un burduf cu sânge de om, a pus să fie căutat leşul lui Cirus printre mormanele de perşi morţi şi când l-a gasit i-a înmuiat capul în burduf, ocărând mortul: “Ţi-am promis atunci când mi-ai ucis fiul prin înşelăciune că o să te înving şi o să te satur de sânge!”.

Monumentul circular de la Adamclisi
Urmasul lui Cirus, Darius, a patruns în 517 î.e.n. cu oştile în ţinutul masageţilor, Horezm, care a trebuit să se supună, “în afară de triburile conduse de Tomiris”, conform cronicilor. Darius a fost oprit din războaiele de cucerire dincoace de Dunăre, “unde numai podul construit de perşi (peste Dunare) îl salvă pe rege şi armata lui să împărtăşească soarta lui Cirus, fugăriţi de oştile geţilor”.
Un alt mare comandant al antichităţii, Alexandru cel Mare, a poftit să-i cucerească pe masageţi, dar a dat greş. Horezmul a rămas în afara cuceririlor lui, totuşi, unul dintre prinţii locali, Faramane, a vrut să încheie cu Alexandru o alianţă împotriva sciţilor de la Marea Neagră. Conform istoricului expediţiilor lui Alexandru, Arian, Faramane venise cu 1550 de călăreţi şi-i promitea că, dacă Alexandru va accepta alianţa, va aduce şi pe vecinii lui, colchii şi amazoanele!
Conform lui Brentjes, alianţa lui Faramane a reuşit să-i alunge pe sciţii din Ucraina şi de mai departe. Poate că această mare bătalie este consemnată pe monumentul circular de la Adamclisi, unde apar şi amazoane prinse în luptă (mulţi istorici susţin că monumentul este mult mai vechi decât pătrunderea lui Traian în Dacia). Faramane a înfiinţat regatul “Amu Daria”.

“Cetatea berbecului viril” a dahilor
Istoricul Burchard Brentjes scrie despre un trib al dahilor (“dahii şi dachii tot unii sunt”, ne spune Miron Costin în “Letopiseţul Ţării Moldovei”) care se aşezase la nord de lacul Aral şi care tăbărăsc, la 250 î.e.n., sub conducerea lui Arsache şi a lui Tiridates, în nord-estul Iranului. Aceştia sunt întemeietorii temutelor seminţii ale parţilor! (Poate nu întâmplator, la Parta, judeţul Timiş, se află cel mai vechi sanctuar din Europa, datat aprox. 5000 de ani!).
Cetatea lor circulara, care pare a fi construita dupa planul Arkaimului, se numea “Koi – Kirlan”, tradusă în mod ciudat de către istoricii uzbeci drept “Cetatea Berbecului mort” deşi conform limbii române actuale, sensul ar fi mai degrabă “berbecul viu”. Fără supărare, “coi” e cuvânt stravechi, cu conotaţii de virilitate! Şi tot celor care încă mai susţin că limba română s-a format după cucerirea Daciei de către romani, le mai oferim câteva elemente derutante, notate de Burchard Brentjes, şi anume – urmaşii dahilor lui Arsache au întemeiat dinastia Frates şi au avut mai mulţi conducători cu numele de Mitreadates.
Iar Surenas (originar probabil din munţii cu acelaşi nume, Sureanu, unde a înflorit cultul solar din timpuri străvechi), strălucita căpetenie a oştilor regelui part Orodes al II-lea, a învins şapte legiuni de romani, conduse de legendarul Crassus, în anul 60 i.e.n. După modelul răzbunării reginei masageţilor, Tomiris, lui Crassus i s-a tăiat capul şi i s-a turnat pe gura aur topit, “că sa-l sature de setea de aur care l-a mânat la război”.

Zvastici solare şi la Staraia Riazan


În urmă cu câţiva ani, arheologul Ilia Ahmedov a descoperit în Rusia, lângă Staraia Riazan, o cetate având o construcţie considerată de “tip Stonehenge”, numai că avea dimesiuni mai mici şi era din lemn, ca cea de la Sarmizegetusa, din Muntii Şureanu. Sanctuarul circular este situat pe culmea cea mai înaltă, la joncţiunea râurilor Oka şi Pronia, o arie bogată arheologic, începând cu paleoliticul. Echipa de arheologi a constatat că sanctuarul are 7 metri în diametru şi este format din coloane din lemn de jumatate de metru grosime, situate la distanţe egale una de alta. În centru se afla o altă construcţie, rectangulară, şi un pilon. Alte două găuri de piloni au fost descoperite în partea de est şi de sud a sanctuarului. Pilonii cercului formeaza o poartă prin care se vede cum apune soarele vara. Pilonul din afara cercului punctează răsăritul.
Satul în care a fost descoperit sanctuarul se numeşte Spasskaya Luka, iar rîului Oka oamenii îi mai spun şi Oke sau Oki.
Bucăţi de ceramică cu simboluri identice cu cele de la Sarmizegetusa, în zig-zag, asemeni unor raze solare, şi altele şerpuite ca valurile unei ape, au fost descoperite lângă sanctuar. Vasele proveneau din epoca bronzului şi aveau un scop ritualic. În preajma sanctuarului nu a fost descoperită nici o aşezare. Nici nu era bine pentru sănătatea omului să existe o aşezare la confluenţa a două rauri, iar preoţii din vechime ştiau acest lucru.
Din moment ce numai masageţii şi dacii lui Arsache ridicau cetăţi circulare prin stepele Asiei, putem presupune că “arienii” care au construit Arkaim erau strămoşii lor. Gordon Childe, profesor la Universitatea din Oxford, publică, în anul 1993, la Barnes & Noble Books, New York, “The History of Civilization”. El situa leagănul arienilor, în timpul primei lor aparţtii, în spaţiul carpato-dunărean.
Reamintim că în “Cartea aştrilor cereşti”, Enoh, patriarhul antediluvian, este învăţat de îngerul Uriel cum să construiască un “aparat ceresc”, pe care să-l lase pământenilor. Reconstruit după instrucţiunile lui Uriel, de către cercetătorii britanici Christopher Knight şi Robert Lomas, acesta a ieşit exact de forma şi dimensiunea sanctuarului rotund de la Sarmizegetusa. Şi atunci, nici nu ne mai miră de ce, oriunde se găsesc astfel de sanctuare, în jur sunt denumiri străvechi ce amintesc de uriaşul Uriel: Urali la ruşi, Uroiul, la noi, cu mituri despre uriaşi.

Ca o regulă, toate aceste “aparate” sunt bazate pe anumite zile, solstiţiile de vară şi iarnă, când razele soarelui cad pe o anumită parte a sanctuarului. Toate au o cale procesională pavată cu plăci de granit care duce la un templu, din care soarele poate fi văzut, prin ferestre şi portaluri, în toate ipostazele sale. Acelaşi model sacru îl aveau şi preoţii daci, care construiau “aparatul solar” din lemn şi granit.
Arkaim nu este decât o altă cetate-sanctuar închinată Soarelui, de slujitorii lui străvechi: arienii din bazinul carpato-dunărean.

Un articol de Melania Papadache

Dicţionar de semne străvechi

Antologii de semne paleolitice şi neolitice sînt tipărite destule. Ideea noastră este să prezentăm mai jos o citire a principalelor scrieri geometrice descoperite şi folosite de Homo Geometricus pentru a depozita şi transmite informaţia necesară fiinţării în armonie cu stările  Cerului şi ale Pămîntului.


Unghiul sau acţiunea (şi variaţiile lor simetrice) este arătat în literatura de specialitate prin semnul latin V.

Urmează derivatele lui V, aşezate de foarte multe ori simetric sau în lanţ – semnul M şi Zig Zagul.

Meandrul, cum au observat arheologii ucraineni, care au descoperit aşezarea paleolitică de la Mezin, poate fi uşor citit sub aspect geometric şi matematic ca un şir de semne V.

Rombul este o unitate logică geometrică excepţională, formată din patru acţiuni-unghiuri polarizate, egale două cîte două (rombul are toate laturile şi unghiurile opuse egale).

Triunghiul este o unitate şi de trei linii, şi de trei unghiuri. Combinaţia de trei linii nu este unică în paleolitic şi neolitic. O linie, două linii, patru linii, cinci linii şi, destul de des, nouă linii se întîlnesc pe multe construiri ale lui Homo Geometricus.  Triunghiul, însă, apare pe o mulţime de lucrări omeneşti şi omul modern poate doar să se mire de triunghiurile isoscele dreptunghice care formează majoritatea triunghiurilor din Neoliticul Timpuriu sud-este european.

Tri-line-ul, cum îl numeşte Marija Gimbutaş, este cel mai frecvent şi are un uz formidabil în tot timpul fiinţării omului modern. Trinitatea creştină ar fi una din pildele cele mai grăitoare în sensul înţelegerii corecte şi a trinităţii neolitice, şi a celei din paleoliticul superior.

Spirala, mai corect vîrtejul, energia dezlănţuită, istrul are o biografie la fel de lungă ca şi tri-line-ul şi unghiul. Deşi nu se construieşte direct prin combinaţie de semne V există o demonstraţie sigură că anume spirala polariza în ştiinţa lui Homo Geometricus toate acţiunile omeneşti atît cu necesitatea distrugerilor, cît şi cu imprevizibilul aparitţei ei. Vîrtejul poate fi şi un însemn al echilibrului cosmic de care sunt obligate să ţină cont chiar şi Ursitoarele (cum le mai spun românii) sau Moirele grecilor (de care se temea chiar şi Zeus).

Oul este poate cel mai enigmatic semn al îndepărtatei istorii a strămoşilor noştri. Nu atît prin construcţia sa eliptică, care e şi ea o minune folosita “cu cap”, cum spune ţăranul român şi azi, ci prin pictarea de către Homo Geometricus a duplicării oului. Dacă arheologii nu ar arăta strict vîrsta şi originea vaselor pictate cu ouă în proces de duplicare, am putea uşor să confundăm ouăle lui Homo Geometricus cu cele ale biologilor moderni.

Altă enigmă este reţeaua de romburi, aparută, se pare, mai întâi în aşezările culturii Lepenski Vir (Schela Cladovei pe malul nordic), pe Dunăre, în România şi în Yugoslavia şi repetată apoi în primile culturi geometrizate din Anatolia. O cercetare atentă ar putea demonstra astăzi că figurile geometrice au ajuns în Răsăritul Apropiat pe la anul 5500-5300 BC trecînd prin Catal Huyuk şi alte localităţi anatoliene care comunicau cu patria geometrică din Europa de Sud-Est. Vom păstra aici şi în alte lucrări ale cercetării noastre termenul de Net pentru reţea, utilizat şi de alti cercetători.

Am pus în lista vechilor semne geometrice şi Templul din mai multe considerente. Prima ar fi faptul că Templul sau Altarul este, poate, prima construcţie a omului. Homo Geometricus însemna cu mici altare puse pe trei picioruşe locurile benefice pentru fiinţare. Pe pereţii altarelor, cum se va vedea, erau de multe ori adunate enciclopediile acelui om. Alt lucru deosebit în construirea altarelor geometrice trebuie să fie provocarea unei legături cu Cerul. Dacă orice acţiune naşte imediat o reacţiune, atunci o acţiune a omului, construită cu unghiul îndreptat spre Cer, trebuie să ducă neapărat la o reacţiune sau o venire imediată a Cerului în acel loc. Altarele şi templele omului din Paleoliticul Superior şi din Neoliticul preurban şi predinastic tocmai acest scop îl urmăreau: concentrarea elementelor Cerului, a Zeilor şi Zeiţelor, într-un anumit loc pentru a-l ajuta pe om să menţină echilibrul dintre Om şi Pămîntul pe care locuieşte.

Majoritatea absolută a construcţiilor religioase urmează pînă în ziua de azi algoritmul unghiular descoperit şi folosit de Homo Geometricus cu aproximativ 30.000 de ani în urmă.

Cărţile neolitice; credinţa noastră fermă este că rotiţele neolitice cu semne geometrice pe ele, găsite la Caranovo, Turdaş, Vinca şi în alte părţi ale Europei de Sud-Est sunt de fapt “pagini” din cărtile neolitice ale timpului. Acele “cărţi” se “legau” în şiruri organizate special din mai multe rotiţe de lut, scrise mai întâi şi apoi arse în foc pentru a avea “viaţă lungă”. Academicianul bulgar Vladimir Gheorghiev, profesorul american de origine lituaniană Marija Gimbutaş, arhitectul român Silvia Păun (ca să dăm numai cîteva pilde) susţin cu tărie originea balcano-carpato-danubiană a scrisului, şi cărţile din şiruri de rotiţe de lut ars ale omului de Vinca-Turdaş sunt o confirmare bună a ideilor acestor remarcabili oameni de stiinţă. Fraza binecunoscută “scrisul s-a născut în Sumer” trebuie să cedeze podiumul de onoare pe care l-a ocupat virtual pînă acum. Scrisul s-a născut în Europa la Karanovo, Vinca, Turdaş, Rast. Iar cele mai vechi mostre de scris european sunt cele de la Mezin (Ucraina) şi Mitoc (România).

Cercetările arheologice vor descoperi şi alte fragmente de scris geometric în spaţiul de geneză al omului modern, spaţiu care prin frumuseţea rîurilor şi munţilor din bazinul Dunării, prin condiţiile sale climaterice, prin resursele sale alimentare şi de sare (care erau cu adevărat gigantice pentru foarte puţinii oameni din acele timpuri), prin posibilitatea orientării comode şi faţă de Cerul Înstelat, şi faţă de Curgerea multor rîuri, şi faţă de Culmile munţilor a fost un fel de Rai primordial pentru strămoşul comun, dar geometric, al tuturor pămîntenilor actuali.

V- unghiul, adică acţiunea orientată de cineva sau ceva.  Se pare că fenomenul Yang-Yin a fost cunoscut mult înaintea înţelepţilor chinezi de Homo Geometricus care, în opinia noastră, le numea cu termenii europeni Istr (furtunos, scînteietor, zgomotos) şi Rast-Rost (organizat, ostrovit, rostuit) care s-au păstrat în foarte multe toponime şi hidronime europene.

Unghiul şi spirala, tri-line-ul, operaţiile algebrice de adunare, scădere, înmulţire, împărţire, unire a trei linii ca să despartă lumea Cerului, a Pămîntului şi a Omului sunt reprezentate cu bună ştiinţă pe această bucăţică de os de la Mitoc-Malul Galben, judeţul Botoşani, România, 27.000 ani BC. Descoperirea aparţine arheologului român V. Chirică şi noi prezentăm cu bucurie aici şi unul din studiile sale de referinţă: Chirica V., The Gravettinan in the East of the Romanian Carpathians, Iassy, 1989.

O altă minune geometrică paleolitică vine de la Mezin, de pe malul rîului Desna, Ucraina, 18.000 ani BC.  Pictura este formidabilă şi realizată atît de perfect încît ai impresia că s-a facut cu anumite tipare. Pe figurina de mai sus vedem un HTML de la Mezin format dintr-un unghi orientat în jos, apoi din alte trei, apoi din trei cîte două. Urmeaza două linii paralele şi o reacţiune de jos în sus, pe aceleaşi linii, formată dintr-un chevron din doi de V. Nu e locul să lămurim tot misterul acestei comunicări “ştiinţifice” din Paleoliticul Superior. Nouă ne este clar că este vorba de ştiinţa faptului că  Cerul poate fi provocat să echilibreze acţiunile Pămîntului. Şi invers: Glia poate fi provocată astfel ca să echilibreze nesăbuinţele Cerului. Omul nu e judecător, dar e obligat să stea la mijloc de mediul sau de fiinţare şi toate miturile antice ne dau dreptate. Bătrînul Cronos şi Bătrîna Geea a grecilor- de fapt a Pelasgilor – (că să dăm numai o pildă europeană) sunt mult mai vechi decit Homer şi Hesiod.

Rombul este prima şi, poate, cea mai măreaţă din toate construirile omeneşti. Paralelogramul cu laturile egale şi unghiurile opuse egale, orientat pe o axă verticală, a apărut brusc pe însemnele omului din Paleoliticul Superior. Rombul este minunea paleolitică care nu a fost pus încă în capul enciclopediilor, dar şi a fiinţării lui Homo Sapiens pe Pământ.

Figurina de la Mezin sugerează prima alcătuirea romboidală a lui Homo Geometricus. Se poate observa centrarea acţiunii unghiurilor din care este formată pe verticala naturală a omului. Această desfăşurare pe verticală poate fi şi un Timelane, şi un semn al Curgerii care, în opinia noastră, era mai importantă pentru primii oameni decît faptul însemnării rigide a trecerii timpului.

Un alt mare om de ştiinţă, românul Vasile Drăguţ (Vasile Drăguţ, Romanian Art, Meridiane, Bucureşti, 1984) poate fi citat aici pentru a fi enunţat gîndul simplu că rombul de la Cuina Turcului (comuna Dubova, judetul Mehedinţi, România, pe malul Dunării la Porţile de Fier) schimbă vectorul civilizării Lumii dacă este datat cu 11.000 ani BC. Părerea noastră este că acest romb strîns vertical în braţe de două chevroane opuse şi plin cu zece linii paralele rombizate în proces de creştere-descreştere schimbă vectorul civilizării Lumii chiar dacă ar fi mult mai tînăr.

Ţăranul român spune că rombul este “ţîţîna lumii”. Noi susţinem această definiţie simplă şi credem că acum 11.000 ani BC,  ştiinţa rombului ca ţîţîna a lumii era bine stăpînită de oameni. Paralelogramul cu laturi egale şi cu unghiurile opuse egale apare spontan, fără nici un fel de evoluţie, în primile construcţii logice ale omului şi dacă urma divină nu este pe placul unor oameni de ştiinţă moderni, noi sugeram cu deosebită plăcere să se caute urmele acestui romb în desăvîrşirile moleculare şi atomice. Iar pentru cutezători avem ca ghid superb cartea dnei Silvia Păun care poate fi găsită şi în engleză, şi în franceză, şi în italiană: Paun, S., Identităţi europene inedite, Editura Tehnică, Bucureşti, 1996

M – vechile picturi geometrice ni-l arată pe M ca pe un semn format din unirea a doi de V orientaţi în sus: M = LL. Important în acest prim lanţ creat de omul de Mezin, cum se vede mai jos, este faptul că acestor doua acţiuni unite logic li se opune o reacţiune pe măsură. Noi am interpretat acest semn foarte simplist: unirea a două acţiuni în iubire. Dacă nu ar fi existat vîrtejul minunat, necesar şi imprevizibil al iubirii, fenomenul uman ar fi degenerat de mult în hăţisurile prăpăstioase ale iluziilor pe care spiritul le produce atît de nesăţios.

Figurină de Mezin cu semne V, N şi M. Arcul de cerc prezent tot aici sugerează dimensiuni ale cunoaşterii pe care le-am uitat în iureşul bătăliilor pentru dominaţie. Pentru a nu fi trecut cu vederea el a fost dublat, iar mulţimea liniilor drepte din jur demonstrează că autorul picturii deosebea sigur linia dreaptă de arcul de cerc.  18.00 de ani BC este o vechime bună pentru ştiinţa curburii spaţiului descoperită la începutul secolului 20 AD de către A. Einstein. Scrisul geometric de la Mezin parcă ne spune: cel mai scurt drum dintre două puncte este arcul de cerc. Trebuie să-i mulţumim aici genialului arheolog Marija Gimbutaş pentru că a repus în circulaţia serioasă a valorilor ştiinţifice minunile geometrice ale omului de Mezin: Gimbutaş, M., The Goddesses and Gods of Old Europe, University of California Press, Los Angeles, 1996, Gimbutas, M., The Language of the Goddesses, Harper, San Francisco, 1991 şi Gimbutas, M., The Living Goddesses, University of California Press, Berkley, Los Angeles, London 1999.

Acest M pictat pe un vas de Vinca desupra unui tri-line (care, la rîndul lui, domină şiruri de vîrtejuri din trei linii), strîns de şiruri de romburi şi transformat în doi umanoizi geometrizaţi,  ne-a provocat ipoteza cu privire la citirea lui M ca Iubire. Semnul este întîlnit atît de des în scrierile neolitice încît ar trebui să le refuzăm oamenilor de atunci înaltul sentiment al iubirii dacă nu-l punem în semnele care descriau structura fundamentlă a fiinţării lui Homo Geometricus.

Zig-Zagul este o construcţie din mai mulţi V uniţi împreună printr-o singură linie curbă. Dacă un singur V indică o acţiune, atunci mai mulţi V uniţi împreună sugerează unirea unor actţuni în vederea realizării unui proiect. Semnul pentru vechul termen indo-european suma – de fapt,  carpato-danubiano-pontic – (ca şir) pare a fi construit pe un fundament de Zig-Zag. Ipoteza noastră este că ţinta acestei uniri spectaculoase, pictată geometric de primii oameni, este Pacea. Orice furtună îşi găseşte sfîrşitul într-o pace. Orice pace îşi găseşte şfîrsitul într-o furtună. Unirea eforturilor umane pentru a potoli ambiţiile furtunilor ni se pare cea mai bună interpretare a Zig-Zagului pictat şi în Paleoliticul Superior, şi în Neolitic, şi chiar în zilele noastre (mai ales în zonele unde locuiesc românii).  Dacă unghiul este o acţiune (o rugăciune, un gînd luminos, un fapt bun), atunci un şir de unghiuri poate fi şi o acţiune realizată în comun, cum ar fi o rugăciune, de exemplu.

Talerul de mai sus este una din cele mai excepţionale dovezi ale cunoştinţelor universale ale lui Homo Geometricus. Să cercetăm cu atenţie acest vas de la Dibel, Macedonia, 5.000 ani BC. În centrul vasului îşi are începutul (începutul este indicat prin subţierea conştientă a liniei) o spirală (un vîrtej, o furtună) care se dezvoltă pînă la extremitatea vasului, adică pînă la limita sa. De acolo trece în Zig-Zag care, la capăt, adică tot la limita, îşi subţiează şi el linia pînă la nimic. Unirea acestor două capete foarte subţiri (a spiralei şi a zig-zagului) prin golul care echilibrează şi împrospătează eforturile întregului Cosmos este sugerată de găurile (pustii prin esenţă) care împlinesc mesajul (să ne amintim de rolul deosebit de important al pustiului în scrierea lui Lao Tzu). Pacea este limita Furtunii. Golul, Pustiul este limita Păcii din care se naşte Furtuna. Furtuna şi Pacea sunt echilibrate în Cosmos. Furtuna şi Pacea sunt limitate de Golul care echilibrează de la sine măreţul spectacol al acţiunilor cosmice.

Homo Geometricus a ştiut că trebuie să echilibreze forţa colosală a Vîrtejului cu limitele colosale ale Meandrului. În echilibrul acestor doua măreţe forţe cosmice, în polarizarea lor se afla sursă energiilor vitale, şi cine ştie să le folosească navighează curajos pe valurile lor înalte.

Acest Zig-Zag etnografic din Maramureş, România, sec. XX AD, reprezintă Hora, principalulul dans în cerc sau (uneori) în şir al românilor. Originea lui se pierde în negura vremilor, dar vechiul mesaj de armonie, pace şi limită a nebuniilor omeneşti, care se transmite tuturor participanţilor la dans, nu poate fi tăgăduit. Hora pacifică şi apropie oamenii. Hora pune limite de comportament, de vestimentaţie, de discurs. Hora adună. Hora transformă. Hora îl potoleşte pe cel înfrînat şi-l ridică pe cel slab. Hora naşte furtunile pe care tot ea le pacifică. În Hora toţi sunt egali.

Zig-Zagul este păstrat în România (alături de romb şi alte vechi semne geometrice) pînă în zilele noastre ca element de decor în costum şi în costrucţii. Poporul român se pare că pastrează cele mai geometrice manifestări aritistice din lume.

Meandrul este pasul logic care uneşte zig-zagul cu limitele acţiunilor umane. Orice curgere este potolită de meandre. Felul cum a fost construit de Homo Geometricus demonstrează că meandrul este polul opus al spiralei ca model al acţiunilor nesăbuite ale omului. Noi credem că el reprezintă limita construirilor omeneşti. Dincolo de meandru se întinde cîmpul labirintic al morţii sigure, al mrejelor din care nu este scăpare, al îngheţului veşnic.Transformarea unui meandru în labirint a fost pictată pe destule lucrări ale omului neolitic. Orice construit are umbră. Orice umbră schimbă regimul de temperaturi. La umbra marilor poduri sau buildinguri din New York multe lucrări frumoase ale Naturii nu mai pot avea loc.

Model de labirint de la 5.500 ani BC, din cultura Starcevo-Criş (Koros), de la Katacpart-Vatatanya, Ungaria. Un vîrtej îngheţat, o lume care şi-a terminat fiinţarea. Labirintul este cunoscut datorită mitului despre Minotaur. Descoperirile arheologilor arată că labirintul ca limită a meandrului a fost cunoscut de oameni multe mii de ani înainte de “timpurile mitice” ale regelui Minos, fiul lui Zeus şi al Europei. Şi cînd scriem aici Europa avem în vedere tocmai patria lui Homo Geometricus, însemnele căruia au fost preluate de greci de la vechile populaţii sud-est europene.

Meandrul  ne demonstrează cît de vechi sînt cunoştinţele omeneşti despre limite, despre încîlcelile “bazice” în care ne bagă acumularea (şi producerea) iluziilor, despre necesitatea echilibrării proiectelor omeneşti cu măsurile de fiinţare ale naturii şi ale Cosmosului.

Tri-line-ul, sau forţa celor trei elemente.  Puterea excepţionala a lui trei a fost, însă, cunoscută şi către anul 27.000 BC, la Mitoc, lîngă Botosani, în România. Puterea benefică a lui trei stă la baza creştinismului modern. Puterea benefică a lui trei o cunoaşte instinctiv practic fiecare om de pe Pamint.

Triunghiul  este una din cele mai cunoscute figuri geometrice. Dar atunci când Pytagoras enunţa teorema sa despre pătratul ipotenuzei unui triunghi dreptunghic, iar Thales, cum se crede, pe cea despre asemănarea triunghiurilor, piramidele egiptene ca model de cunoaştere perfectă a proprietăţilor triunghiului şi a piramidei construită pe modelul triunghiului, stăteau în pustiul din jurul Gizei de multe mii de ani. Acum, dacă cercetam cu atenţie ce ne spun arheologii, vedem că arta sau ştiinţa triunghiului este mult mai veche decît anul 2800 BC când marele medic şi înţelept Imhotep a proiectat şi construit prima piramidă egipteană. Mulţi înţelepţi antici vorbesc despre unitatea (sau necesitatea unităţii) Cerului, Pămîntului şi a Omului. Noi credem că felul cum a fost pictat triunghiul de către primii oameni demonstrează că tocmai despre această unitate fundamentală este vorba.

Triunghiul pubic este locul de întâlnire a acestor trei forţe în vederea naşterii unui alt om (sau renaşterea unui spirit). Nimic mai miraculos şi mai fantastic decît această inginerie cosmică pentru realizarea căreia iubirea dintre bărbat şi femeie este proiectată aprioric. Magnific este acest cuplu de îndrăgostiţi de la Gumelniţa, malul Dunării, România. 4.500 de ani BC.

Iată un talger “filosofic” de la Drăguşeni, România, cultura Cucuteni A, cca 4200 BC. Vârtejul central este foarte puternic la origini, iar apoi forţa sa scade exponenţial, strivită parcă de limitele unui romb construit  din benzi de tri-line-uri într-un mod deosebit. Un veritabil poem filosofic. Homer sau Hesiod l-ar invidia cu plăcere pe marele poet şi filosof şi pictor şi făurar de la Drăguşeni care a produs minunea de mai sus cu 3.500 ani înainte de Homer. Primii oameni erau cu certitudine plini de înţelepciune.

Net-ul, reţeaua care protejează, aduce hrana şi încălzeşte.  În acelaşi timp Netul arată limitele lui: omul se poate încîlci (şi chiar muri) în iţele pe care tot el le construieşte.

Această figurină a fost găsită într-o mare localitate cucuteniană de la Ruseştii Noi, Republica Moldova. Marija Gimbutaş o datează cu anul 3.600 BC. Minunea acestei reţele constă în faptul că femeile românilor poartă asemenea fuste romboizate (numite fote) pînă astăzi. Nimeni nu a îndrăznit, se pare, să facă o legatură între termenul fotă şi acţiunea omenească care duce la apariţia unui nou om. Verbul romînesc, brutal astăzi, care numeşte popular actul iubirii, se potriveşte de minune cu termenul fustei la români. O analiză serioasă demonstrează ca şi în limbile slave termenul pentru fusta – iubca, se potriveşte de minune cu termenul pentru “make love”.

Acest vas cu două gîturi de Gumelniţa, pe care noi îl tot purtăm de colo-colo prin cercetarea noastră, arată cît de bine cunoşteau strămoşii noştri necesitatea cosmică a polarizarii tuturor acţiunilor care au loc în Cer şi pe Pămînt. Şi un simplu gînd este asemenea unei pietre aruncate în lac. Valurile lui, chiar dacă nu se văd, influenţează de multe ori foarte profund Curgerea.

Oul este marginea fragilă, dar magnifică a Creaţiei. Forma sa elipsoidală este limita de fiinţare şi a rombului, şi a furtunilor. Anticii spun că potrivit celor mai vechi oameni Cosmosul a luat fiinţă din duplicarea unui ou primordial. Partea de Sus este Cerul, iar partea de Jos este Pământul. Omul e la mijlocul acestei dualităţi divine. Tot anticii mai susţin, că potrivit celor mai vechi dintre oameni, Cosmosul se mişca în timp în cicluri fixe (indienii le numesc calpe), formind şiruri lungi de fiinţări ovoidale sau romboidale. Coloana de romburi susţine şi azi casa românului ca şi vechile coloane de romburi de la Lepenski Vir.

Nu e locul să ne aventurăm aici în descrierea totală a acestui poem de la Hotinca, cultura Karanovo, Bulgaria, 4.500 BC. Ochiul atent va observa că fiecare din cele 7 ouă se rotesc ca 7 planete în jurul unui cerc central.  Nu ştim dacă astronomii moderni au inventat pâna la ora scrierii acestui text un model mai perfect de reprezentare a sistemului solar în care trăim.

Casa a fost închipuită de la bun început ca un axis mundi, un centru al lumii prin care fiecare om poate comunica cu Cerul şi poate chiar urca acolo secantic după moarte dacă îndeplineşte toate condiţiile unei asemenea treceri. Acest mic model de templu de la Parodin, Yugoslavia, de cca 5800 ani BC, are destule repere care demonstrează că patria templului cu fundament este în Europa de Sud-Est.  O deschidere spre toate cele patru parţi ale lumii este sigură (plus gaura din acoperiş, care e o deschidere spre Cer, a cincea dimensiune?).

Model de templu de la Izvoarele, de pe Dunăre, România, 4.500 ani BC vine să confirme încă o dată că semnul de întrebare pe care l-a pus Marija Gimbutaş cu privire la originea sud-est europenă a templului cu fundament, este corect.

Cărţile neolitice nu mai sunt o incertitudine. Noi credem că micile rotiţe cu incizii geometrice pe ele, dotate cu o gaură în centru, găsite mai ales în locuinţele oamenilor culturilor Karanovo, Vinca, Turdaş, Rast erau “legate” pe un fir de Homo Geometricus şi formau astfel cărţi neolitice care se purtau la brîu sau în genţi speciale. Pus în uzul cercetării ştiinţifice universale mai ales de extraordinarele studii ale Marijei Gimbutaş (dar şi de o mulţime de cercetători din România, Bulgaria, Macedonia, Grecia, Yugoslavia etc.) scrisul neolitic poate fi acum descifrat cu destule şanse de reuşită (folosind algoritmul simplu al alfabetului AA).

Avem aici o filă dintr-o carte neolitică creată de creatorii culturii Vinca. Scrierea modernă a textului aparţine Marijei Gimbutaş. Observăm că inciziile sunt trase rapid, cu siguranţă, de un om care ştia sigur ce reprezintă fiecare din aceste combinaţii de linii şi semne V.

Dar să lăsăm tineretului partea de citire a scrisului paleolitic şi neolitic, citire pentru care vederea noastră a slăbit deja. Sperăm ca tinerii de care este vorba nu vor uita să tragă cu ochiul şi la primele scrieri minioce, care sunt tot geometrice (dar oare scrisul fenician sau grecesc nu e geometric? Bunule Kadmos, unde iţi este patria ta şi a surorii dumitale, a Europei?)

Concluzii nu vrem să facem. Ele fac parte din armătura ignoranţei care a pus stăpînire pe omul modern, îndrăgostit de propriul chip, înfumurat de propria operă, încîlcit în miliardele de iluzii pe care mintea omenească le fabrică necontenit, înglodat în lupta sîngeroasă pentru dominaţia altuia.

Semnele pictate de la Mitoc sau Mezin, cele de la Cuina Turcului sau Lepenski Vir, de la Sesklo şi Karanovo, de la Starcevo şi Criş, de la Vinca, Anza şi Turdaş, Rast şi Vadastra, Hamangia şi Gumelniţa, Cucuteni şi Trypolie (scuzaţi-ne, spaţii italiene, albaneze, bosniace sau croate că nu vă pomenim aici) arată sigur că în Paleoliticul Superior a apărut în spaţiul Europei de sud-est un Homo Geometricus care a fondat cu înţelepciunea sa toată istoria viitoare a omului.

Manualele şcolare moderne nu mai au încăperi pentru strămoşii care ne-au lăsat drept pentru fiinţare. Să sperăm că manualele de pe Internet nu vor uita de măreaţa Revoluţie Geometrică care a proiectat şi revoluţia Neolitică, şi pe cea Industrială, şi pe cea Informaţională.     Andrei Vărtic,O istorie geometrică a lui Hommo Sapiens

Specii disparute: Homo habilis

Homo habilis, in latina “omul indemanatic”, este o specie umana disparuta, cel mai vechi reprezentant al clasei umane. H. habilis a locuit in zone din Africa subsahariana, acum probabil 2-1,5 milioane de ani. In 1959 si 1960 au fost descoperite primele fosile in defileul Olduvai din nordul Tanzaniei. Aceasta descoperire a fost un punct de cotitura in paleoantropologie, intrucat cele mai vechi fosile umane cunoscute anterior erau exemplarele din Asia ale lui H. erectus. Multe trasaturi ale lui H. habilis par sa fie intermediare in termeni de dezvoltare evolutiva intre Australopithecus, specie relativ primitiva, si alte specii mai avansate de Homo.


Primele ramasite ale lui H. habilis gasite la Olduvai sunt cativa dinti si un maxilar inferior, impreuna cu fragmente dintr-un craniu si cateva oase de la mana. Pe masura ce se descopereau mai multe specimene in alte locuri, cum ar fi Koobi Fora, in nordul Kenyei, cercetatorii au inceput sa isi dea seama ca acesti hominizi erau diferiti din punct de vedere anatomic de australopitec, un grup asemanator mai mult maimutelor, ale caror ramasite au fost gasite in multe situri africane. Anuntul oficial al descoperirilor a fost facut in 1964 de catre antropologii Louis S.B. Leakey, Phillip Tobias si John Napier. Cu justificare pentru desemnarea noii creaturi drept Homo, nu Australopithecus, acestia au descris capacitatea craniana marita si molarii si premolarii de dimensiuni mai mici decat ai fosilei, un picior similar cu cel omenesc si oasele de le mana care sugerau abilitatea de a manipula obiectele cu precizie – de unde si numele speciei Homo habilis “omul indemanatic”. In plus, alaturi de fosile au fost gasite unelte simple de piatra. Toate aceste caracteristici prevestesc anatomia si comportamentul lui H. erectus si ale oamenilor de mai tarziu, facandu-l pe H. habilis extrem de important, chiar daca a lasat putine urme.

Fosile descoperite

Inafara de descoperirea initiala a maxilarului, a oaselor craniene si de la mana ale unui individ juvenil numit Olduvai Hominid 7 (OH 7), au fost atribuite lui H. habilis si alte fosile de la Olduvai. Bucati dintr-un alt carniu cu osul subtire, impreuna cu maxilarul, mandibula si dintii au iesit la lumina in 1963. Dupa doar o luna a fost gasit un al treilea craniu, dar aceste oase au fost calcate in picioare de vite dupa ce cazusera intr-o rapa. O parte dintre dinti rezistasera, insa craniu era rupt in mai multe fragmente mici; doar calota sau bolta craniana au fost asamblate impreuna. Aceste doua cranii sunt numite OH 13 si OH 16.

Din 1964 s-au descoperit mai multe ramasite, nu numai la Olduvai, ci si in alte zone din Africa. Un exemplar uimitor este OH 24. Aceste craniu este mai complet decat altele de la Olduvai. Cu toate acestea, deoarece unele dintre oase sunt zdrobite si distorsionate, fata si craniul sunt deformate. OH 24 e diferit de autralopitec in ce priveste marimea craniului si caracteristicile dentitiei, dar se aseamana cu autralopitecii din Africa de Sud din alte puncte de vedere, cum ar fi forma fetei. Nu s-a ajuns la un acord final cu privire la semnificatia sa, si din cauza ca fosila este deterioarata.

Printre descoperirile importante din regiunea Koobi Fora, nordul Kenyei, se afla un craniu controversat numit KNM-ER 14700 (Muzeul National al Kenyei –East Rudolf), care seamana atat cu Autralopithecus, cat si cu Homo. Ca si in cazul lui OH 16, acest specimen a fost rupt in mai multe fragmente, care au putut fi colectate numai dupa filtrarea extensiva a depozitelor. Unele dintre piese au fost apoi montate pe structura restaurata a fetei si pe o bolta de mari dimensiuni. Volumul creierului poate fi masurat destul de corect si are cca 750 cm cubi. Acest lucru i-a determinat pe unii paleoantropologi sa il descrie pe ER 1470 ca fiind unul dintre cei mai vechi reprezentanti ai clasei Homo, deoarece si alte caracteristici ale craniului sunt asemanatoare cu ale omului. In plus, este evident ca scheletul facial este relativ mare si turtit in partile inferioare. In acelasi timp, se pare ca specimenul Koobi Fora se aseamana din punct de vedere anatomic cu Australopithecus.

Printre alte descoperiri – cheie din regiunea Koobi Fora sunt KNM-ER 1813 si KNM-ER 1805. Primul, care are o mare parte a craniului, este mai mic decat ER 1470 si se aseamana cu OH 13 in multe detalii, printre care dimensiunea dintilor si morfologia. Al doilea craniu prezinta cateva caracteristici specifice. Desi cutia craniana a lui ER 1805 are un volum de cca. 600 cm cubi si se extinde astfel putin peste dimensinea tipica pentru australopitec, o creasta osoasa se extinde in patrea de sus a craniului. Aceasta creasta sagitala se uneste cu o alta creasta proeminenta orientata spre partea din a craniului. Aceste coame indica faptul ca muschii masticatori si cei ai gatului s-au dezvoltat puternic. Un model similar de creasta, daca nu chiar exagerat apare la autralopitecii robusti, dar nu la Homo. Alte caracteristici ale lui ER 1805 sunt insa asemanatoare omului. In consecinta, a existat un dezacord intre anatomisti in ce priveste apartenenta acestui individ la speciile de hominizi. In ciuda anomaliilor sale, se discuta adesea despre ER 1805 impreuna cu alte specimene grupate la H. habilis.

Cateva mandibule asemanatoare cu cele ale lui OH 7 au fost recuperate din zona Koobi Fora, iar niste dinti care ar putea apartine lui H. habilis au fost gasiti mai spre nord, in valea raului Omo, din Ethiopia. Niste ramasite suplimentare, printre care si un craniu foatre spart, s-au gasit in pestera de la Swartkrans, fosilele sunt amestecate cu multe alte oase de autralopiteci robusti. O specie timpurie de Homo poate fi, de asemenea, prezentata la Sterkfontein, nu departe de Swartkrans. Si aici, ramasitele sunt fragmentate si nu ofera neaparat informatii.

O descoperire mai valoroasa a fost raportata in defileul Olduvai in 1986. S-au gasit o falca cu dinti si fragmente de craniu, precum si bucati dintr-un brat drept si ambele picioare. Oasele par sa reprezinte un individ, numit OH 62. Desi craniul este spart, s-a pastrat destul din fata pentru a sugera asemanari cu Homo timpuriu. Descoperirea este deosebit de importanta datorita membrelor, care arata ca OH 62 este un hominid foarte mic. Bratul este lung in raport cu piciorul, ceea ce duce la proportii corporale foarte diferite de cele ale hominizilor moderni.
Structura corpului
Cresterea capacitatii craniene

Fosilele de la Oluvai si Koobi Fora au permis cercetatorilor sa faca unele determinari despre anatomia omului timpuriu. Cutia craniana a lui H. habilis este mai mare decat ceea de Australopithecus. Descoperirile originiale de la Olduvai includ doua oase considerabile din craniul lui OH 7. O cutie craniana incompleta a fost modelata prin asezarea oaselor impreuna ca sa formeze un craniu partial. Acest mulaj a fost folosit pentru a estima un volum total al creierului de cca. 775 cm cubi. Un mulaj de creier al lui ER 1470, care are un craniu mai complet, poate fi masurat direct; volumul sau este de cca. 775 cm cubi. Unul sau doua cranii suplimentare fragmentate par sa fie de aproximativ aceeasi marime cu cel al lui ER 1470. Altele – cum ar fi ER-1813, care are o capacitate craniana de numai 510 cm cubi – sunt mult mai mici. Astfel, dimensiunile creierului variind de la peste 500 la aproape 800 cm cubi par sa il caracterizeze pe H. habilis.

Craniile medii si mari au pereti subtiri si sunt mai degraba rotunjite decat lasate in jos si aplatizate; nu au crestele grele si protuberantele supraorbitale specifice lui H. erectus de mai tarziu. Partea inferioara a craniului este scurtata din spatele palatului catre spatele craniului, la fel ca la toate speciile ulterioare de Homo. Aceasta este un contrast important fata de asa-numitii australopiteci gracili, la care baza craniana este relativ ingusta si alungita.

Oasele faciale ale catorva specimene sunt pastrate cel putin partial, iar proportiile fetei variaza considerabil. Unul dintre hominizii de la Olduvai, OH 24, pare similar din punct de vedere anatomic cu Autralopithecus, in privinta pometilor proeminenti si a zonei nazale plate. Acest lucru ofera zonei centrale a fetei o expresie deprimata sau o forma concava, iar partea superioara a profilului nazal este obturata de obraz, atunci specimenul este privit din lateral. Astfel de concavitate a fetei este caracteristica unor australopiteci din Africa de Sud, dar nu mai este prezenta la Homo de mai tarziu. Scheletul facial al lui ER 1470 este mare in raport cu cutia craniana si este aplatizat sub nas – trasaturi asemanatoare lui Australopithecus. Peretii cavitatii nazale sunt insa usor rasfirati si exista cel putin o indicatie ca nasul este in relief, mai mult decat s-ar fi asteptat la autralopiteci. Fata lui ER 1813 este si mai moderna.

Dintii din fata ai lui H. habilis nu difera mult ca marime de cei de Australopithecus, insa coroanele premolare si molare – in special din mandibula – sunt mai inguste. Maxilarul in sine poate fi destul de puternic construit, ca al autralopitecilor gracili. Acesta este cazul lui OH 7 si, de asemenea, pentru cel putin un specimen de la Koobi Fora. Alte maxilare sunt mai mici, dar robuste, adica relativ groase in raport cu inaltimea. De exemplu, mandibula lui OH 13 este similara in mai multe privinte cu cea a lui H. erectus, iar acest individ ar fi fost numit H. erectus daca maxilarul sau nu ar fi fost gasit impreuna cu oase mici si subtiri de bolta.

Au fost descoperite doar cateva parti de schelet. Unele membre descoperite la Olduvai si Koobi Fora au fost grupate de proba cu H. habilis in baza unei similaritati anatomice generale generale cu oamenii de mai tarziu. Insa aceste fosile nu sunt asociate cu dinti sau cranii si probabil nu este potrivita folosirea acestora ca baza pentru descrierea lui Homo timpuriu. Un individ ale carui parti ale corpului sunt mai complet reprezentate este OH 62. Oasele bratului si ale piciorului lui OH 62 sunt fragmentate, dar bratul este relativ lung. Scheletul poate fi similar ca proportii australopitecilor mici. OH 62 mergea probabil pe doua picioare la fel de eficient ca si hominizii timpurii, insa acest individ miniatural este diferit in multe privinte de oamenii de mai tarziu.

Un alt specimen important este mana nedezvoltata a lui OH 7. Aceste oase, descoperite cu oase craniene, se aseamana in multe privinte cu ale maimutei, dar este aproape sigur ca individul de la care provin avea maini abile. Obiecte de piatra si fosile de Homo timpuriu au fost gasite la Olduvai si in alte situri. Aceste instrumente sunt numite cultura Oldowan si, desi sunt brute, indica faptul ca H. habilis putea modela piatra.

Comportament

Uneltele de piatra si deseurile neutilizate (in principal unelte brute de taiat si bucati ascutite) lasate de catre H. habilis furnizeaza indicii importante despre comportamentul acestor oameni timpurii. Defileul Olduvai a fost o sursa bogata de instrumente din cultura Oldowan, iar acestea sunt adesea gasite impreuna cu fosile de animale. Initial, din aparitia de obiecte impreuna cu oase s-a dedus ca H. habilis vana animalele si aducea carcasele acestora in locul unde salasluia pentru a le cioparti, dar acum se stie ca situatia era mai complicata. Grupuri precum cele gasite la Olduvai pot fi create prin diverse mijloace si nu toate sunt legate de activitati hominide. Cu toate acestea, H. habilis de la Olduvai folosea cu siguranta produse de origine animala . Cu ajutorul unui microscop electronic de scanare, s-a demonstrat ca taieturile de pe unele oase au fost facute de unelte de piatra, dar acest lucru nu dovedeste ca animalele au fost vanate. Analiza fosilelor de animale de la Olduvai arata, de asemenea, ca unele urme au fost facute de dinti de rozatoare sau de animale carnivore, indicand faptul ca macar unele dintre animale au fost ucise de pradatori nehominizi. Dupa toate probabilitatile hominizii de la Olduvai ar fi obtinut carcase mai mari numai dupa ce animalele erau ucise si partial mancate de alte animale de prada. H. habilis ar fi vanat animale mici, cum ar fi antilopa, dar cu siguranta a fost un necrofag.

Este discutabil daca siturile de la Olduvai erau sau nu locuinte de baza. Nimic din ce a fost recuperat nu indica faptul ca oamenii au locuit acolo unde se adunasera oasele de animale. Aceste zone erau probabil periculoase, de vreme ce atrageau numeroase animale de prada. Aceste situri ar fi putut fi un depozit de unelte de piatra si materii prime stabilit intr-un loc convenabil pentru prelucrarea rapida a partilor de origine animala. Prin urmare, nu se stie daca locul unde traiau hominizii sau daca statutul lor social a fost prototipul vanatorului-culegator de mai tarziu, cu toate ca H. habilis a intreprins probabil activitatii culturale.

Daca Homo timpuriu dobandise sau nu limbajul este o alta intrebare fundamentala, iar doveziile indirecte pe aceasta tema au fost diferit interpretate. Unii anatomisti sunt convinsi ca mulajele endocraniene ale fosilelor lui H. habilis indica faptul ca regiunile asociate cu limbajul omului modern sunt extinse. Altii nu sunt de acord cu aceasta evaluare, in special deoarece numarul de cutii craniene conservate destul de bine pentru a forma mulaje detaliate este mic. Antropologii si-au bazat interpretariile si pe descoperirile arheologice. In opinia unora, artefactele brute Oldowan indica capacitatea de folosire a limbajului. Criticii acestei afirmatii sustin ca cultura Oldowan reprezinta doar obiecte de piatra oportuniste. Ei sustin ca, deoarece instrumentele ulterioare ale lui H. erectus din cultura acheuleana sunt mai atent alcatuite si sunt adesea foarte simetrice, acest hominid de mai tarziu a fost primul care a folosit simbolurile si limbajul. Una dintre problemele ridicate de aceasta teorie este faptul ca nu a fost stabilita nici o legatura clara intre comportamentul tehnologic si cel lingvistic – chiar si instrumentele mai sofisticate ar fi putut fi mai realizate de homonizi nevorbitori. Astfel, nu se stie sigur cand si-a dezvoltat Homo competentele lingvistice care caracterizeaza omul modern.

Implicatii evolutive

Interpretarea generala a fosilelor gasite este ca H. habilis nu este numai substantial diferit de Australopithecus, ci reprezinta si inceputul tendintelor ce caracterizeaza istoria evolutiei umane, in special expansiunea creierului. Unele exemplare au in mod clar o capacitate craniana mai mare decat cea a australopitecului, iar capacitatea creste progresiv odata cu H. erectus, H. sapiens arhaic si omul modern. Se crede ca H. habilis prezinta originile altor tendinte, cum ar fi dinti mai mici si schimbari in structura fetei, in special in regiunea nazala.

Teoria conform careia H. habilis este situat intre australopitecul relativ primitiv si mai avansatul Homo pare sa fie in general corecta, dar mai multe aspecte ale acestui punct de vedere pot fi contestate. Desi nu existe multe fosile ale lui H. habilis, este tot mai clar ca exista diferente anatomice intre grupurile din Africa de Est. O parte dintre cele mai noi descoperiri au confirmat presupunerile ca craniul de Homo timpuriu ar trebui sa fie relativ mare, cu partea din spate rotunjita si baza scurtata. Alte fosile nu s-au putut atribui asa de usor lui H. habilis, si au existat controverse privind interpretarea lor. Unele cutii craniene sunt considerabil mai mici si s-a sugerat frecvent ca aceasta variatie este una dintre diferentele dintre barbati si femei (dimorfism sexual), craniile mai mari fiind atribuite barbatiilor. Exista insa diferente de forma si de marime, iar mai multe dintre craniile mai mici se indeparteaza de morfologia lui Homo habilis, care are creierul de mari dimensiuni – in privinte care nu sunt in mod evident legate de sex. De asemenea, exista similitudini faciale intre unele exemplare si australopitec. Astfel, exista posibilitatea ca doua specii diferite, nu un singur grup dimorfic sexual sa fie de fapt reprezentate de aceste fosile.

Datarea fosilelor

S-au folosit mai multe metode pentru a data fosilele de H. habilis din Olduvai si s-a stabilit un interval de timp destul de exact pentru acea zona. Cele mai vechi ramasite, printre care OH 24, au 1,85 milioane de ani. Altele, cum ar fi OH 7 si OH 62, nu sunt chiar atat de vechi. Cel mai recent craniu de la Olduvai, reprezentativ pentru omul timpuriu, este OH 13. Nu sunt disponibile date radiometrice pentru aceasta, insa alte metode de datare au estimat ca ar avea o vechime de 1,5 milioane de ani.

In regiunea Koobi Fora s-au gasit o serie de fosile importante in apropiera unui nivel de cenusa vulcanica unde exista si unelte de piatra. Acest strat de cenusa a fost datat la cca. 2,6 milioane de ani vechime. Cand ER 1470 a fost descoperit in 1972, la cativa metri sub acest strat, s-a crezut ca respectivul craniu abia descoperit atesta existenta unui Homo dintr-o perioada anterioara acumularii depozitelor de la Olduvai. Aceasta ipoteza a fost pusa curand la indoiala pe baza unor alte probe si, inainte de 1980, a fost clar ca varsta fusese supraestimata. O serie de calcule radiometrice realizate ulterior l-au datat acum 1,88milioane de ani. Astfel, craniul ER 1470 si alte specimene de H. habilis recuperate de sub acest strat de cenusa ar trebui sa aiba aproximativ doua milioane de ani vechime. Dovezile din Africa de Est sugereaza ca prin urmare faptul ca H. habilisa trait timp de o jumatate de milion de ani, sau mai mult, inainte de a lasa loc speciei Homo de mai tarziu.

Clasificarea separata a diferitelor exemplare inseamna ca fiecare trebuie sa isi gaseasca locul intr-o schema, sau o filogenie, a descendentilor hominizi. Una dintre interpretari atribuie exemplarele cu craniul si mai mic speciei Australopithecus gracilis. Conform acestui scenariu, numai craniile mai mari reprezinta evolutia lui Homo timpuriu. Altele, contestand ideea ca toate speciile de Homo au avut o evolutie liniara simpla, sustin ca populatiile umane timpurii, erau mai diversificate decat s-a admins si, desi acesti cercetatori recunosc doua specii distincte, ei prefera sa le considere pe ambele ca facand parte din clasa Homo. In aceasta privinta, doua specii ar fi trait simultan acum 2,0-1,5 milioane de ani. Doar una singura ar putea fi stramosul direct al H. erectus si, astfel, cea care a evoluat este probabil specia cu creierul mai mare, in timp ce hominizii mai mici au disparut.

Articolul este preluat, cu acordul editorilor, din Enciclopedia Britannica volumul 7, enciclopedie publicata in limba romana de Jurnalul National. Enciclopedia Britannica se poate comanda de pe siteul http://www.enciclopediabritannica.ro

Descoperirea a şaptezeci de cărţi din foiţe de metal inscripţionate, legate cu sârmă, ar putea schimba istoria biblică cunoscută până acum. Pentru savanţi, această colecţie antică este o preţioasă comoară, deoarece ar putea aduce lumină asupra primelor zile ale creştinismului, potrivit Daily Mail.

Tăbliţe de metal din primele zile ale creştinismului ar putea revoluţiona istoria biblică

Oamenii de ştiinţă au păreri împărţite asupra autenticităţii lor, dar dacă aceasta este demonstrată, descoperire ar putea avea aceeaşi importanţă ca şi manuscrisele de la Marea Moartă.


Pe unele pagini, nu mult mai mari decât un card bancar, sunt inscripţionate imagini, simboluri şi cuvinte care par să se refere la Mesia şi, posibil, chiar la Răstignire şi Înviere.



Mai multe tăbliţe sunt sigilate, ceea ce a determinat savanţii să presupună că inscripţiile ar putea fi chiar „cărţile de legi, petcetluite” din Cartea Apocalipsei a Bibliei.


Tăbliţele au fost descoperite în urmă cu cinci ani, într-o peşteră din Iordania, în care se presupune că s-ar fi refugiat creştini după căderea Ierusalimului din 70 d.H. Documente importante din aceeaşi perioadă au mai fost găsite anterior acolo.


Potrivit primelor teste, tăbliţele ar fi datate în perioada secolului I d.H. Această estimare se bazează pe urmele de coroziune, despre care experţii spun că ar fi imposibil de realizat în mod artificial.


În cazul în care datarea se va dovedi reală, tăbliţele ar fi printre cele mai vechi documente creştine, anterioare scrisorilor Apostolului Paul.


Perspectiva că aceste tăbliţe ar putea conţine relatări contemporane din ultimii ani din viaţa lui Iisus, a încântat oamenii de ştiinţă.


David Elkington, un om de ştiinţă britanic specializat în arheologie religioasă antică şi printre puţinii care au reuşit să examineze cărţile, spune că această descoperire ar putea fi cea mai mare referitoare la istoria creştinismului.


„Gândul că aceste obiecte au fost deţinute de primi sfinţi ai Bisericii îmi taie răsuflarea”, a spus Elkington.


Din nefericire tăbliţele nu se află în posesia oamenilor de ştiinţă, descoperirea lor fiind destul de controversată. Ele ar fi fost găsite iniţial de un beduin iordanian, tezaurul fiind preluat ulterior de un nomad israelian. Guvernul iordanian lucrează în prezent la cel mai înalt nivel pentru a repatria şi proteja colecţia. sursa:misterele-terrei

Micenienii, eroii lui Homer

 Cetatea Micene era situata strategic pe o colina din Hissarlik, aflata in peninsula Pelopones. Acropolisul sau „orasul de sus” din Micene ar fi fost fortificat prin 1500 i.Ch.; aici se afla palatul regal, care cuprindea un megaron (sala tronului, specifica culturii miceniene). Fortificatiile Acropolisului si ale orasului au fost construite intr-un stil cunoscut sub numele de „ciclopic”, pietrele fiind aduse si prelucrate de catre niste uriasi fabulosi, cu un singur ochi (Ciclopi) conform mitologiei. Casele supusilor erau asezate la poalele colinei, mai sus locuind doar nobilii si militarii.
Totul a inceput cu o telegrama trimisa in 1876 de un german (Heinrich Schliemann) regelui Greciei, Georges I: „Cu mare bucurie, o anunt pe Majestatea Voastra ca am descoperit mormintele lui Agamemnon, al Cassandrei, al lui Eurymedon si ale camarazilor acestora”. Ceea ce era de necrezut, Iliada si Odiseea fiind in ochii oricarui erudit, fabulatii. Era vreo urma de adevar in scrisoarea lui Schliemann?
Acest pasionat calator si iubitor de literatura, inarmat cu un harlet si cu o incredere oarba in adevarul epopeei lui Homer a debarcat in 1868 in Itaca, in cautarea vestigiilor palatului lui Ulise. Fara succes. Porneste apoi spre Anatolia, oprindu-se la intrarea din sudul Stramtorii Dardanele. Cautarile sale n-au ramas fara rezultat. Pe o colina din Hissarlik, observa cateva pietre cioplite. Incepe sa faca sapaturi si, intre 1870 si 1873, scoate la lumina vestigiile unei citadele pe care o considera a fi Troia regelui Priam.
Micenienii, in traditia greaca, ar fi trait in Peninsula Pelopones unde un arheolog grec a degajat, cu 30 de ani inainte, ruinele unor ziduri groase si o poarta monumentala denumita „Poarta leilor” datorita unor sculpturi reprezentand aceste animale instalate deasupra portii. Intr-un ansamblu de 6 morminte, au fost descoperite pumnale, sabii, bijuterii, margele din ambra, obiecte din fildes, vase din ceramica, alabastru si metal si 6 masti funerare din foi de aur batute, una dintre ele avand un aspect deosebit. Schliemann e convins ca aceste morminte apartin membrilor dinastiei regale, atribuind aceasta masca lui Agamemnon.
O citadela construita de Ciclopi?
Schliemann a comis grave erori de cronologie, ametit de un entuziasm fara limite, intrucat aceste morminte din secolul XVI erau mai vechi cu 300-400 de ani decat perioada presupusa in care ar fi avut loc razboiul din Troia. Masca de aur nu avea asadar, nici o legatura cu Agamemnon. Incepand cu anul 1884, Schliemann cerceteaza o alta cetate importanta, aflata pe o colina din Argolida: cetatea Tirynt, construita, conform mitologiei grecesti, de Ciclopi. O citadela ale carei vestigii l-au entuziasmat pe geograful elen, Pansamas (secol II d.Ch.) care le-a comparat cu piramidele Egiptului. Acropola din Tirynt, cu palatul sau grandios, cu sali pline de fresce, a adapostit fara indoala, regi puternici, care se aflau in fruntea unei civilizatii preelenice, pe care arheologii greci au numit-o civilizatia miceniana.
DORIN MARAN
Căutătorii de comori au primit, prin intermediul revistei Bild, ponturi preţioase de la experţii in arheologie şi istorie consultaţi de cotidianul german Bild. Aceştia au realizat o hartă a celor mai importante comori pierdute de-a lungul vremii, in diverse colţuri ale lumii. Fie că sunt cufere cu monede de aur ori vapoare întregi cu lingouri sau statuete din preţiosul metal, pasionaţii de comori ar putea da lovitura dacă scormonesc bine în locurile indicate de specialişti.  Unele dintre averile pierdute valorează, la ora actuală, miliarde de euro.

Victorio Peak, New Mexico, SUA

În 1937, exploratorul Milton “Doc“ Noss a descoperit un labirint de peşteri la poalele muntelui Victorio Peak. În interior erau depozitate, probabil de către apaşi, 16.000 de lingouri de aur, monede şi bijuterii. O parte le-a scos la suprafaţă, până când intrarea în galerii a fost blocată de o explozie. Valoare: miliarde de euro.

Insula Kokos din Oceanul Pacific

Mai multe comori ale piraţilor ar fi dosite pe insula din Pacific. Această poveste a fost şi sursa de inspiraţie pentru romanul “Insula Comorilor”, al lui Robert Louis Stevenson. Pe Insula Kokos ar fi ascunsă şi comoara bisericii din Lima, Peru, care a dispărut în 1821. Valoare: sute de milioane de euro.

Munţii Llanganati, Ecuador

Când spaniolii au descoperit America de Sud, incaşii au ascuns comori de o valoare inestimabilă, de frică să nu fie prădaţi. Potrivit expertului în comori Reinhold Ostler, există o hartă a comorilor din secolul XVI, însă expediţiile de până acum nu au dus la nici o descoperire. Valoare: necunoscută.

Grunewald, Berlin, Germania

Fraţii Franz şi Erich Sass au jefuit, în 1929, seiful unei mari companii din Berlin, Germania. Se crede că cea mai mare parte din captură a fost ascunsă în Grunewald, o pădurice de lângă capitala Germaniei. Valoare: 10 milioane de euro.

Râul Inn, Germania

După Războiul de 30 de ani, conducătorul Bavariei, Maximilian I, a fugit, în 1648, de soldaţii suedezi. Comorile lui au fost îmbarcate şi trimise pe râul Inn, spre Austria. Una dintre bărci s-a scufundat şi tot argintul a ajuns pe fundul apei. Valoare: necunoscută.

Cetatea Gisors, Normandia, Franţa

Ordinul Templierilor din Franţa a strâns, în secolele XII şi XIII, averi semnificative. Mulţi dintre cei înscrişi în acest ordin au fost arşi pe rug, după 1307. Înainte de a fi complet exterminaţi, templierii şi-au ascuns comorile în mai multe locuri din Franţa. Valoare: necunoscută.

Ruta Pretoria – Maputo, Africa de Sud

Preşedintele Ohm Krueger a fugit de britanicii din Pretoria în 1900. A dus cu el o mulţime de lingouri de aur. Comoara de aur ar fi ascuns-o pe lângă şinele de tren. Ajuns în Maputo, Krueger s-a suit la bordul unui vas, care l-a dus în Olanda. Valoare: aproximativ 500.000.000 de euro.

Marea Barents, nordul Rusiei

Crucişătorul “HMS Edinburgh” a fost scufundat în Marea Barents, în 1942, lovit de o torpilă a unui submarin german. La bord ar fi fost 5,5 tone de aur. Căutătorul de comori Keith Jessop a găsit, în 1981, epava vasului şi o mare parte din aur. Valoare: aproximativ 70.000.000 de euro.

Germania, Austria şi Argentina

Cu puţin înainte de sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, naziştii ar fi dosit o adevărată avere, în principal aur capturat în război. Unii spun că ar fi ascunsă în Argentina, alţii, pe fundul lacului Toplitz (Austria). Americanii au găsit în 1945, în Thuringia, Germania, o parte din aurul trezoreriei germane. Valoare: aproximativ 3,9 miliarde de euro.

Undeva, ascuns în Elveţia

Când s-a destrămat Imperiul Habsburgic, în 1918, toate averile au fost puse în cutii şi duse în Elveţia. Printre obiectele preţioase se afla şi diamantul de 137,2 carate “Florentine”, al patrulea din lume ca mărime, care a dispărut fără urmă. Valoare: necunoscută.

Lacul Baikal, Siberia, Rusia

În iarna din timpul războiului civil din 1919- 1920, soldaţii din “Armata Albă”( forţe ruse antibolşevice) au însoţit un transport cu 180 de tone de aur peste lacul Baikal, care era îngheţat. Stratul de gheaţă a crăpat şi comoara a dispărut în adâncuri. Valoare: aproximativ 485.000.000 de euro.

Nord-vestul Australiei

Căutătorul de aur Lewis Harold Lasseter afirma, în 1893, că ar fi descoperit o mină de aur uriaşă, în Australia. În 1930 a fost demarată o acţiune de căutare, fără să se înregistreze vreun succes. Lasseter nu a lăsat indicii despre descoperirea sa. Valoare: necunoscută.

Filipine

Japonezii au capturat, în al Doilea Război Mondial, averi imense, pe care le-au ascuns în mai multe locuri din Filipine. Un filipinez a găsit în 1970 o parte din comoară, lingouri de aur şi o statuie a lui Buddha, tot din aur. Dictatorul Marcos şi-a însuşit însă tezaurul. Valoare: aproximativ 15 miliarde de euro.
http://hartacomorii.blogspot.com/2010/09/harta-comorilor-si-tezaurelor-din-lume.html

 

Cele mai importante sase comori pierdute ale lumiiSunt exemple fantastice de opulenta, decadenta si splendoare. Generatii intregi s-au minunat in fata frumusetii lor, au visat la ele si s-au plecat in fata lor. Si acum au disparut.
1. Comoara lui Barba Neagra

Faimosul Edward Teach, cunoscut ca Barba-Neagra a „activat” ca pirat doar doi ani, la inceputul secolului XVIII, perioada cunoscuta ca Epoca de Aur a Pirateriei.

A reusit sa stranga o cantitate impresionanta de aur, bani, pietre pretioase si bijuterii. Sfarsitul carierei sale a venit in 1718 cand Barba Neagra a fost decapitat de un locotenent englez.

Piratul recunoscuse ca si-a ingropat comorile pe undeva, dar nu a spus niciodata unde. Multi vanatori de comori au incercat sa ghiceasca ascunzisul, presupunandu-se ca acesta ar fi undeva in insulele din Caraibe sau in pesterile din insulele Cayman, insa nimeni nu a reusit sa puna mana pe comoara.

Un scufundator a pretins ca ar fi descoperit cea mai cunoscuta nava lui Barba Neagra, „Razbunarea Reginei Ana”, care s-a scufundat in 1718, insa comoara nu se afla pe ea.

2. Camera de Chihlimbar

Descrisa si ca a opta minune a lumii, Camera de Chihlimbar este in mod sigur una dintre cele mai disputate comori disparute.

Alcatuita din placi de chihlimbar, poleite cu foita de aur, a fost creata de catre artizanii germani si rusi, la inceputul secolului al XVIII-lea si oferita de catre regele Prusiei, Friedrich Wilhelm I, aliatului sau rus, tarul Petru cel Mare, in 1716.

In timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, camera a disparut fara urma. Se banuieste ca nemtii au fost atat de incantati de camera de chihlimbar incat au desfacut-o, perete cu perete, si au trimis-o in patria lor. Timp de 20 de ani s-a muncit la reconstructia ei la Castelul Konigsberg.

Totusi, atunci cand Konisbergul s-a predat in aprilie 1945, capodopera nu a mai fost gasita si de atunci nu a mai fost vazuta de nimeni.

Pentru iubitorii de arta, este bine de stiut ca o copie a aceastei camere a fost recreata cu greu la Palatul Catherine.

3. Comorile de la Lima

In 1920, in Peru, Lima era in pragul revoltei. Ca o masura de precautie, viceregele orasului a decis sa mute bogatiile in Mexic, pentru pastrare in siguranta. Astfel, pietre pretioase, doua statui de aur in marime naturala reprezentand-o pe Fecioara Maria cu Pruncul Iisus si multe altele au umplut 11 corabii, a caror valoare totala se ridica la 60 de milioane de dolari.

Viceregele i-a incredintat comanda transportului comandantului William Thompson de pe „Dear Mary”, care s-a dovedit a fi un pirat nemilos. El a condus vasele spre Insulele Cocos din Oceanul Indian, unde se spune ca a ingropat comoara.

„Dear Mary” a fost capturata de spanioli si toti marinarii, in afara de Thompson si ajutorul sau au fost spanzurati. Cei doi i-au condus pe temniceri pana la Insulele Cocos, unde au reusit sa scape in jungla. Nici ei, nici comoara nu au mai fost vazuti vreodata.

De atunci, mai mult de 300 de expeditii au incercat, fara succes, sa gaseasca comoara de la Lima.

4. Comoara pierduta a faraonilor

Atunci cand Howard Carter a gasit mormantul lui Tutankamon in Valea Regilor in 1922, el a fost uimit de splendoarea artefactelor care l-au insotit pe faraon pe lumea cealalta. Langa camera mortuara s-a gasit o comoara atat de mare incat lui Carter i-au trebuit zece ani ca sa o termine de catalogat.

Totusi, atunci cand si alte camere mortuare ale unor faraoni mai proeminenti au fost descoperite in secolul XIX, camerele lor cu comori erau aproape goale. Toata lumea stie ca hotii de morminte au avut timp in atatea secole sa plece cu comorile, dar astfel de furturi par mai presus de infractorii marunti. Atunci unde sunt vastele comori ale faraonilor ingropati in Valea Regilor?

Unii cercetatori cred ca un anume Herihor ar putea faca lumina in acest mister. Herihor a fost un inalt oficial in timpul domniei lui Ramses XI. La moartea faraonului, Herihor i-a uzurpat tronul, impartindu-si regatul cu ginerele sau Piankh.

Herihor s-a desemnat responsabil cu procedurile de „reinmormantare” in Valea Regilor, avand astfel posibilitatea sa praduiasca la nivel inalt. Mormantul sau nu a fost gasit niciodata, dar specialistii in domeniu sunt de parere ca atunci cand acest lucru se va intampla, multe dintre comorile pierdute ale Egiptului vor vedea lumina zilei.

5. Chivotul lui Dumnezeu

Pentru israeliti, Chivotul lui Dumnezeu era cel mai sacru lucru din lume. Disparitia Chivotului Legii a captivat nenumarati ceretatori din intraga lume. Dat fiind ca nu exista nici o mentiune despre distrugerea acestuia, oamenii au cautat mereu sa dezlege marele mister.

Chivotul a servit ca o arhiva sfanta pentru pastrarea unor relicve sacre, incluzand cele doua tablete cu cele Zece Porunci. Din punct de vedere istoric si religios, Chivotul si continutul sau sunt nepretuite.

In anul 607 i.H., babilonienii au cucerit Ierusalimul, capitala statului israelit si locul unde se afla Chivotul, in Templul lui Solomon. Mai mult de un milion de oameni au murit in cursul acestui macel. Saptezeci de ani mai tarziu, cand israelitii s-au intors in oras, Chivotul disparuse. Ce s-a intamplat cu acesta este unul dintre subiectele pe care se speculeaza cel mai mult si in zilele noastre.

O ipoteza raspandita spune ca evreii au ascuns Chivotul de babilonieni in muntele Nebo din Egipt, ori in Etiopia, intr-o pestera. Totusi, daca artefactul a fost ascuns, de ce nu a fost adus inapoi atunci cand s-a reconstruit templul?

Altii cred ca atacul violent al babilonienilor ar fi distrus Chivotul. O alta explicatie spune simplu ca Dumnezeu a luat Chivotul printr-o interventie divina pentru a-l pastra in siguranta.

6. Comoara lui Montezuma

In vara lui 1520, conquistadorul Hernando Cortes a reusit sa-l raneasca mortal pe imparatul aztec Montezuma si, crezand a castigat razboiul, a ordonat oamenilor sai sa stranga bogatiile regatului, in incercarea de a parasi America de Nord.

Insa, aztecii furiosi au reusit sa-i prinda in apropierea capitalei Tenochtitlan, unde au avut loc lupte crancene. La finalul lor, lacul Tezcuco era plin de cadavrele spaniolilor si de bijuteriile lui Montezuma, caci conquistadorii speriati au renuntat la prada, sperand ca vor scapa cu viata.

Cortes si cativa din oamenii lui au reusit sa scape si s-au intors un an mai tarziu pentru a se razbuna. Afland de intoarcerea sa, locuitorii din Tenochtitlan au ascuns bogatiile in lacul Tezcuco si in apropierea lui. Ele sunt si astazi ingropate in apropiere de Mexico City, fostul Tenochtitlan, insa nimeni nu stie exact unde. Un fost presedinte mexican a cerut ca lacul sa fie drenat, insa nici urma de bijuterii.

Piramida de la Chichen Itza

Cele Sapte Minuni ale lumii
Febra celor Sapte Minuni s-a extins si in Europa, unde o organizatie non-profit elvetiana a organizat un concurs pentru a desemna Cele Sapte Noi Minuni ale lumii, dintr-o lista de 200 de nominalizari. Se dorea un top cu cele mai interesante constructii realizate de om, pana in secolul 21, care pot fi admirate si astazi. Peste 100 milioane de voturi s-au depus, iar in 2007 rezultatele au adaugat Marele Zid Chinezesc, inceput in secolul 6, vechiul oras de piatra Petra si Colosseum-ul din Roma datand din 80 d.Hr. Totusi, acestea nu au fost chiar noutati ale lumii moderne, asa cum probabil se spera sa se obtina.
Forbes Traveler a venit insa cu propriul sau top modern, anuntand o relatie speciala intre Minunile Antichitatii si reflexia acestora in lumea de azi. Astfel, Marea Piramida din Giza devine moderna piramida de sticla Louvru, Paris, iar structurile colosale ale Colosului din Rhodos sau ale Colosseum-ului din Roma s-au transformat in digul colosal al Chinei de pe fluviul Yangtze. Topul Forbes apare deci ca o paralela intre vechi si nou, o reinventare a Minunilor Antichitatii in varianta moderna.
Marea Piramida – Louvru din Paris
Marea Piramida din Giza, construita intre 2650 si 2500 i.Hr, este singura Minune a antichitatii care mai poate fi vizitata si astazi. Mormant destinat faraonului Cheops, a necesitat o forta umana de 100.000 de capete pentru a ridica blocurile de piatra.
In Cele Sapte Minuni Noi ale lumii a fost aleasa Piramida din Chichen Itza, reprezentand opera pre-columbiana din secolul 6 a mayasilor din Yutacan, capitala imperiului mayas.
Piramida lumii moderne nu poate fi alta decat cea apartinand muzeului Louvru, construita in 1989. Piramida de sticla este o fuziune dintre antic si modern, un simbol exploatat si in celebra carte a scriitorului Dan Brown, Codul lui Da Vinci.
Cea mai frumoasa Minune: Muzeul Guggenheim din Bilbao
Cel mai frumos templu al antichitatii a fost ridicat in onoarea zeitei grecesti a vanatorii, naturii si fertilitatii Artemis si adugat pe buna dreptate in lista Celor Sapte Minuni ale Antichitatii.
In versiunea noua aparuta in 2007, cel mai frumos templu este bijuteria Taj-Mahal. Desi nu este o constructie relativ noua, frumusetea sa spune totul. Inaltat ca tribut sotiei sale, Mumtaz Mahal, de catre imparatul Mughal Dhah Jahan, templul este cea mai frumoasa declaratie de dragoste scrisa in marmura, aflat in prezent in portofoliul UNESCO si una din cele mai vizitate atractii ale lumii.Orasul-templu maias Chichen Itza, situat in peninsula Yucatan din Mexic, a fost un important centru politic si economic al civilizatiei Maya. Acest vechi oras este dedicat in totalitate zeului Quetzalcoatl si este format din diverse edificii cum ar fi un observator, un joc de pelota, un templu cu o mie de coloane.
Orasul Chichen Itza este insa recunoscut pentru piramida mayasa ce s-a pastrat intr-o stare extrem de buna. Aceasta a fost construita in anul 800 d.H. in centrul orasului si reprezinta locul in care zeii salasluiau. Piramida este formata din trepte, masoara 24 de metri de jos pana la platforma si are o baza patrata.
Piramida de la Chichen Itza are un numar total de 365 de trepte, numar egal cu cel al zilelor unui an, iar constructia este pozitionata in asa fel incat, pe timpul echinoctiului soarele arunca pe pamant o umbra ce seamana cu imaginea unui sarpe cu pene. Potrivit mitologiei, acest sarpe cu pene este reprezentarea zeului Quetzalcoatl.Cele şapte noi minuni ale lumii reprezintă o listă cu şapte monumente arhitecturale alese în urma unei acţiuni organizate de NewSevenWonders Foundation în anul 1999 cu scopul de a se da o replică modernă celor „Şapte minuni ale lumii antice”.
Iniţiativa a aparţinut lui Bernard Weber, producător de filme şi fost aviator canadian, în colaborare cu întreprinderea de marketing „Deureka”. UNESCO a anunţat într-un comunicat că nu este implicată în această acţiune, contrar convigerii multor persoane.
Istoric În Grecia antică circulau numele a şapte monumente arhitecturale sub denumirea de „Şapte monumente ale pământului demne de a fi văzute” (Τα επτα Θεαματα της οικονμενης [γες]), cunoscute în urma lucrării lui Philon din Bizanţ, De septem mundi miraculis, drept „Cele şapte minuni ale lumii”. În afara marei piramide de la Gizeh (Egipt), toate celelalte au fost distruse prin diferite intemperii, incendii, cutremure de pământ sau alte cauze. Ideea lui Bernard Weber a fost de a se alcătui o nouă listă cu edificii sau monumente încă existente, suficient de bine conservate, opere ale mâinii omeneşti cu valoare estetică, realizate înainte de anul 2000, care să merite calificativul de „minune a lumii”. S-au exclus prin urmare monumente ale naturii sau construcţii utilitare (poduri, baraje), chiar dacă ar reprezenta o „minune” a tehnicii. Până la data de 24 noiembrie 2005, au fost luate în consideraţie 177 monumente, apoi, pe 1 ianuarie 2006, New7WondersFoundation a anunţat selecţia a 21 obiecte rămase în competiţie, selecţie efectuată de o comisie compusă din şase athitecţi renumiţi, recrutaţi din cele cinci continente, Zaha Hadid, César Pelli, Tadao Ando, Harry Seidler, Aziz Tayob, Yung Ho Chang, sub preşedenţia lui Federico Mayor, fost director general al UNESCO.
În a treia fază, din ianuarie 2006 până în iunie 2007, lista finalistă a fost supusă unei votări mondiale, care se putea efectua prin Internet, telefon sau SMS. La acest vot au participat cca. 100 milioane de persoane. În ziua de 7 iulie 2007, s-au adus la cunoştinţa publicului rezulatele votării, în cadrul unui spectacol festiv televizat, care a avut loc la Lisabona.