Category: psihologie


Alchimia dragostei 2

a3937_catafter-hours-posters.jpgDe la început vreau să lămuresc un lucru, acela că în această scriere nu voi încerca să fac mari şi noi descoperiri, să vin cu lucruri nemaiauzite şi nemaiîntâlnite. Este o chemare spre meditaţie, spre introspecţie, spre întrebări prăfuite, spre atingerea unei corzi interioare, care, poate la mulţi, de mult nu a mai vibrat. Dacă voi auzi un sunet cât de slab, dacă voi simţi o vibraţie cât de mică, voi fi fericit şi mulţumit. Scopul va fi fost atins.

Ce este începutul şi ce este sfârşitul? Un sfârşit poate fi un nou început şi un început poate să fie un viitor sfârşit. Oamenii în stima lor de sine, în echilibrul lor intern, au nevoie de succes, de confirmare a valorii şi fug, se feresc le este teamă de eşec, de ratare, de pierdere. Când un lucru nu iese cum şi-au dorit înseamnă că alegerea nu a fost corectă sau calea a fost greşită; înseamnă că au greşit undeva şi deci, au eşuat, au înregistrat un eşec. Eşecul este cu atât mai dureros şi mai puternic resimţit atunci când investiţia emoţional afectivă a fost mare. Iar dragostea înseamnă un univers de emoţie, înseamnă cerul şi pământul înseamnă aerul respirat, înseamnă motivaţia vieţii. Se spune că dragostea este întipărită genetic în oameni, că oamenii de la naştere şi până la moarte vor iubi şi vor fi iubiţi. Este adevărat că în viaţă sunt mai multe feluri de a iubi, de a te îndrăgosti. Este dragostea dintre copil şi părinţi, dragostea dintre fraţi, dragostea de frumos, de meserie, iubirea de sine şi puteţi adăuga din experienţa fiecăruia un alt fel de dragoste sau iubire. Dar, niciuna nu este mai puternică, mai sfâşietoare, mai disperată şi totuşi magică, înălţătoare decât dragostea bărbatului pentru femeia iubită, care nu poate fi egalată decât de dragostea femeii pentru bărbatul iubit. Ce este dragostea, de unde apare ea şi cât durează? Ce este omul, de unde a apărut şi cât va exista el pe Pământ? Ce este Dumnezeu, unde este şi cum ne influenţează? Nimeni nu poate răspunde la aceste întrebări, nu poate decât să piardă timpul, să piardă clipe importante din scurta sa viaţă în a săpa după izvorul cunoaşterii, într-o stâncă seacă. În loc să încercăm să-l aflăm pe Dumnezeu, mai bine să-l găsim în noi, prin credinţă şi dragoste. În loc să analizăm dragostea, să o cuantificăm, să identificăm motive, motivaţii pentru ea, mai bine o trăim la intensitatea pe care ea o cere. În momentul în care încerci să-l găseşti pe Dumnezeu cu mintea, cu logica, cu gândirea, eşti pe o cărare greşită care te duce tot mai departe de El. La fel şi în dragoste. Atunci când se încep analizările sentimentelor proprii sau mai rău ale celuilalt (unul iubeşte şi celălalt se lasă iubit), când se începe o cântărire şi comparare a intensităţilor cu care iubeşte fiecare (eu îl/o iubesc mai mult), când se caută motivele pentru care se întâmplă ce se întâmplă (e frumos/ă, e deştept, îmi dă siguranţă, e puternic), atunci este începutul sfârşitului. Atunci dragostea se clatină în faţa logicii. Atunci Descartes se va trezi şi va exclama „Cogito ergo sum!” Dar omul, pe lângă o persoană logică, dotată cu gândire, este în primul rând o persoană spirituală, emoţională. Şi noi ca psihologi, trebuie să veghem ca această latură a sa să fie sănătoasă şi echilibrată. Dacă omul în viaţa lui nu a spus măcar o dată „Iubesc deci exist!”, înseamnă că nu şi-a trăit viaţa.

Dragostea transcende peste generaţii. Dragostea îşi lasă amprenta asupra personalităţilor în formare. Am spus dragostea dar la fel şi absenţa ei. Copilul, încă din primii săi ani de viaţă (cele mai recente informaţii spun că încă din viaţa intrauterină) va etala nevoia sa uriaşă de a fi iubit, de dragoste. Un copil crescut în palate reci lipsite de dragoste va deveni un adult a cărui privire va fi de gheaţă, a cărui respiraţie va fi un crivăţ, a cărui exprimare a dragostei va fi cel puţin stângace.
Dragostea nu se poate învăţa din cărţi, nu se poate învăţa de la alţii. Dragostea trebuie trăită, trebuie aclamată şi exprimată. Ce dragoste este atunci când se aude „nu şti că te iubesc?”, „nu vezi câte fac pentru tine?”

Dragostea este resursa atomică a sufletului. Atunci când omul este atins de radiaţia dragostei, este cuprins pe dinăuntru de o căldură vie, de bine, de o agitaţie creativă, îl face să simtă viaţa la maxim, în fiecare respiraţie, în fiecare bătaie a inimii. Această radiaţie interioară răzbate şi în exterior. Răzbate prin toţi porii, dar mai ales prin ochi, prin porţile sufletului. Un om îndrăgostit se transformă, are loc o reacţie la nivelul sufletului care implică şi trupul şi mintea. Devine frumos, devine bun, generos, altruist, vrea să dea din fericirea lui, tuturor celor din jur, tuturor care sunt deschişi să o vadă şi să o accepte, vrea să-i primească pe toţi în fericirea lor. Este asemeni momentului biblic al schimbării la faţă. Lumea îl vede dar nu-l recunoaşte pe cel de altădată, acum fiind învăluit într-o lumină cu totul şi cu totul diferită şi specială.

Dragostea nu poate fi descrisă în cuvinte. Ea există, se manifestă, se naşte şi moare. Ca orice lucru care se naşte, care are un început, are şi un final, un capăt o moarte. Dar oare moartea dragostei înseamnă sfârşitul? Oare moartea dragostei înseamnă un eşec? Moartea dragostei înseamnă păreri de rău? Moartea unei iubiri vesteşte deschiderea spre o altă iubire, diferită de cealaltă (Dragostea a murit, trăiască dragostea!). Este un eşec că nu ai putut să o ţii în viaţă? În dragoste este nevoie de doi. În dragoste există un foc care trebuie întreţinut, un foc care dacă este o torţă va transforma totul în scrum, dacă este prea slab, se va stinge. De aceea, păstrarea focului, a intensităţii lui, este un mare secret, este o artă, ARTA REGALĂ.
Să nu uităm nici o clipă strigătul de disperare: Eli, Eli, lama sabahtani! (Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?). El ne arată că suntem oameni, nu roboţi sau mai rău inteligenţe artificiale, că avem momente de slăbiciune, de disperare, că putem suferi, dar, cu toate acestea, nu poţi fugi de viaţă, de dragoste, de iubire.

De ce alchimia? Este o sinteză de înţelepciune, un adevărat univers integrativ de perle adunate din marile oceane de cunoaştere ale întregii lumi. Asemeni perlei care se naşte dintr-un biet fir de nisip, la fel şi cunoaşterea lumii şi a universului pleacă de la un biet om trecător, asemeni unei comete, pe cerul istoriei.
Alchimia este o adevărată filozofie de viaţă, este un proces de transformare, este o dorinţă de ascensiune, de desăvârşire a naturii umane. Este una din căile pe care omul vrea să ajungă OM. În ea este armonizat un trecut vast de cultură, filozofie, magie şi mistică, precum acele perle înşirate într-o armonie perfectă într-un colier de preţ, un colier pe care alchimistul îl poartă la gâtul său precum un adevărat rege. Începutul acestui trecut, dacă îl căutăm, vom avea surpriza să-l regăsim într-un cort din piele de animal, cort al unui batrân şaman siberian, sau într-o sală unde barbaţi greci se întâlneau cu Pythagora, Empedocle, Heraclit, Platon, Aristotel, sau într-o sinagogă unde cei prezenţi studiau tainele kabalei, sau poate în Egiptul antic, într-o piramidă, alaturi de preoţi şi faraoni care aşterneau marile cărţi hermetice, sau poate în China antică, unde sursa mişcării, deci a vieţii era yang-yin, cald-rece, lumină-întuneric, bărbat-femeie.
În acest punct am identificat de fapt centrul mandalei, al universului, al existenţei omenirii: bărbat-femeie.
Degeaba există stele şi constelaţii dacă nu este cine să le privească, degeaba există alfabet şi numere dacă nu este cine să le folosească, degeaba există viaţă dacă nu este cine să o trăiască.

Ce este o floare fără un suflet care s-o admire?
Ce este un suflet fără o floare care să-l anime?

Originea sau sursa vieţii umane pe această planetă este controversată şi ţine de credinţa personală a fiecăruia. Dar odată apărută, menţinerea ei, fără nici o îndoială, este dată de bărbat şi de femeie.
Când vorbim despre barbat şi femeie, despre cuplu, despre viaţă, nu putem să nu ne gândim şi la cel mai măreţ sentiment care se naşte între doi oameni, DRAGOSTEA.

Psiholog Daniel Cristea

Citeste mai mult: http://www.terapiam.ro

Anunțuri

8017the-pride-of-dijon-posters.jpgPlaton descria dragostea ca fiind “dorinţa de a dobândi binele pentru vecie”. Şi tot el descria momentul înfloririi dragostei: “ori de căte ori făptura omenească se apropie de frumos, ea se înseninează şi se destinde, bucuroasă şi zămisleşte şi dă naştere. Unirea bărbatului cu femeia este zămislire. Şi unirea aceasta este un lucru divin şi chiar se poate spune că însămânţarea, sarcina şi naşterea sunt, în viaţa fiinţelor pieritoare care suntem, o formă a nemuririi. Dar acestea nu se pot petrece întru nepotrivire, iar între divin şi urât nepotrivire este, potrivirea cu divinul este numai a frumosului.“
Dragostea este un adevărat fenomen, este o stare care produce transformări. Datorită intensităţii trăirilor, a fericirii, a visării, s-a scris şi se scrie mult şi multe despre ea. Este poate cel mai cântat şi mai evocat în scrieri sentiment, trăire, eveniment din viaţă. Alături de naştere şi moarte, dragostea este unul din lucrurile sigure din viaţa omului. Nici nu vreau să îmi închipui că a existat, există sau va exista un om pe acest pământ, al cărui suflet să nu fi fost atins măcar pentru o clipă de suflul dragostei, că nu a respirat măcar o dată prin persoana iubită, că nu şi-a simţit inima bătând în piept cu aşa putere de parcă încerca să-l spargă, să iasă şi să intre în pieptul celuilalt, să se contopească cu inima lui. În acest punct se poate atinge un alt mit platonician, cel al androginului, unde întâlnim cele trei categorii de oameni din trecut: femeia, bărbatul şi barbatul-femeie sau androginul. M-am întrebat de ce bărbatul-femeie şi nu femeia-bărbat. Şi am înţeles despre ce vorbea Socrate atunci cînd amintea de frumuseţe. Feminitatea picurată în bărbat, îi aduce o frumuseţe aparte, o sensibilitate puternică, o putere gingaşă, asemeni corzilor de la o harpă, tari, oţelite, rezistente, dar în acelaşi timp ele pot vibra suav şi subtil dar totuşi atât de complex, încât atingerea lor să fie o adevărată odă a bucuriei. Femeia-bărbat? Femeia care prin masculinizare îşi pierde o parte din feminitate. Pierde o parte din feminitate? Nu! Pierde un dar de nepreţuit. Nu există o parte din feminitate. Feminitatea este un întreg aşa cum o ai. Ea trebuie preţuită ca un tot şi sub nici o formă ştirbită. Feminitatea este asemeni unei oglinzi de cristal. În momentul în care ai ciobit-o, ea nu va mai reflecta niciodată acea imagine pură. Încercând o concluzie intermediară, feminitatea este sursa frumosului.
Revenind la mitul androginului, putem să descoperim dragostea din această perspectivă: “trupul dintru început al omului fiind despicat în două părţi, fiecare jumătate a început să tânjească după cealaltă şi să se împreuneze cu ea: cuprinzându-se cu braţele şi ţinându-se strâns împletite din dorul de a se retopi într-o singură fiinţă, începuseră să piară de foame şi, îndeobşte, de neputinţa de a mai face orice altceva, pentru că niciuna nu voia să facă nimic fără cealaltă. (…) Aşadar , din acest îndepărtat trecut există dragostea înnăscută a oamenilor unul pentru altul, dragostea care ne aduce înapoi la starea noastră dintâi, îngăduindu-ne ca, DIN DOI, SĂ REDEVENIM IARĂŞI UNUL, şi aducându-i astfel firii omeneşti tămăduire.”

În acest moment de căutare şi de dragoste-dorinţă este foarte important să încercăm să aflăm raspuns undeva în adâncul sufletului la întrebarea de temelie a piedestalului pe care s-a ridicat dragostea: îl iubesc fiindcă îl doresc SAU îl doresc fiindcă îl iubesc? Un posibil răspuns corect l-a sugerat acelaşi Platon în miturile sale: “Când norocul (Cicero ar spune destinul) scoate în cale cuiva, propria jumătate, el este cuprins de un avânt nespus de prietenesc, de înrudire şi de dragoste, iar el şi perechea nu mai vor să trăiască despărţiţi nici măcar o clipă. Asemenea oameni îşi petrec aşadar întreaga viaţă împreună, deşi n-ar fi în stare să spună ce anume aşteaptă unul de la celălalt. Pentru că nu pare că doar plăcerea de dragoste îi face să se caute cu atâta patimă şi cu atâta bunăvoie unul pe altul. Ba chiar se vede limpede că sufletul amândurora este cuprins de o altă dorinţă, pe care n-o pot rosti desluşit, ci doar o bănuiesc şi încearcă s-o destăinuiască. Să presupunem că, în timp ce se află îmbrăţişaţi, ar veni la ei Hefaistos, cu uneltele sale şi i-ar întreba: – Ce aşteptaţi oare să dobândiţi unul de la celălalt?- şi neştiind ei ce să răspundă, i-ar întreba din nou: – Tânjiţi, nu-i aşa, să fiţi cât mai mult împreună, să nu vă despărţiţi unul de celălalt cât e ziua şi noaptea de lungă? Dacă asta doriţi, sunt gata să vă îmbin şi să vă topesc într-o singură fiinţă, pentru ca, din doi câţi sunteţi acum, să deveniţi unul singur şi, câte zile veţi avea, să trăiţi laolaltă o singură viaţă, iar când va fi să muriţi, să muriţi de aceeaşi moarte şi să rămâneţi tot unul, nu doi, chiar acolo, în Hades. Aşadar gândiţi-vă bine dacă aceasta vă este dorinţa şi dacă o asemenea soartă vă este de ajuns. – Ştim care ar fi răspunsul lor: nici unul n-ar spune nu, ci, dimpotrivă, s-ar arăta dornici să dobândească ceea ce este tocmai cea mai vie dorinţă a lor, îndelung resimţită, dar niciodată limpede şi răspicat rostită, aceea ca îmbinându-se şi contopindu-se, să devina, din două, o singură fiinţă, căci vechea noastră făptură, aşa cum am descris-o, era un întreg. Iar DRAGOSTEA nu este altceva decât un nume pentru dorinţa noastră pătimaşă de a fi din nou ÎNTREGI.“

Să nu uităm nici o clipă că personalitatea umană nu este înnăscută, ci ea se construieşte, clipă de clipa, ceas de ceas, zi de zi. Constructorii cei mai importanţi din viaţa unui copil (viitor adult), sunt părinţii săi. Atenţie dragi adulţi la Platon şi la al său mit al peşterii!!! Copilul este un adevărat radar emoţional. El percepe la un nivel foarte profund şi subtil o relaţie, o emoţie sau alta. Dacă el nu va simţi dragoste între părinţi, dacă el va observa un anumit fel de comportament afectiv între părinţi, dacă el nu va fi martor şi părtaş la sărutări, îmbrăţişări, zâmbete şi cîntece ale inimilor, va fi asemeni celui din peşteră, obişnuit cu o lume falsă, artificială, o lume a umbrelor şi proiecţiilor, proiecţii probabil aduse de părinţi din propria lor familie. Nu vor fi în stare să suporte strălucirea, lumina puternică a soarelui vieţii care este DRAGOSTEA. Soare care luminează şi încălzeşte sufletul. Atunci când va întâlni dragostea, va fi orbit şi nu va mai vedea nimic. Va strânge ochii de durere şi va fi neputincios în a se bucura de ea. Dacă nu va fugi, îi va trebui timp să se obişnuiască cu această lumină, să ajungă să se bucure de ea. Şi va simţi o dorinţă nestăvilită să se întoarcă în peşteră, la părinţii lui, la fraţi şi surori, să le împărtăşească adevărul, să le vorbească despre lumină, despre dragoste. Dar el nu va fi înţeles niciodată, nu va fi acceptat astfel, acolo, în tărâmul umbrelor. Dragostea nu poate fi evocată, povestită, descrisă. Nu se poate învăţa prin imitare. Dragostea se simte, se trăieşte, este o experienţă personală. Această coborâre în peşteră şi urcare spre lumină, văzută ca o evoluţie, ca o purificare este legat de alchimie, prin maxima-acronim V.I.T.R.I.O.L. (Visita Interiora Terrae Rectificando Invenies Occultum Lapidem) – Cercetează Adâncurile Pământului şi, Purificând, vei Găsi Piatra Ascunsă – această evoluţie, schimbare, nu poate avea loc decât spiritual, printr-un efort personal de a reuşi să cobori în peştera din tine, să iei contact cu umbrele de acolo şi să reuşeşti să te purifici spiritual, obţinând astfel piatra filozofală, care va duce la sănătatea, bogăţia şi nemurirea sufletului.
Opera alchimică sau Arta Regală este în acelaşi timp şi în paralel un experiment realizat cu substanţe şi corpuri fizice şi un proces de transformare psihică a alchimistului.

În alchimie, ca şi în psihoterapie se utilizează într-un mod absolut minunat simbolul, metafora, alegoria, analogia, unelte cu ajutorul cărora se croieşte drum spre sufletul omului.
Unirea contrariilor este un punct de referinţă în filozofia chineză si la fel în alchimie. În opera alchimică, această unire are o conotaţie în special sexuală. Piatra filozofală este urmarea firească a unirii principiului masculin (Sulf, Soare, Rege, Marte) şi a celui feminin (Mercur, Luna, Regina, Venus). Dar cea mai mare importanţă o are acest moment de găsire a materiei prime, purificarea ei, unirea contrariilor şi obţinerea androginului, după care păstrarea acestui compus în condiţii optime de temperatură şi umiditate pentru a trăi şi a se dezvolta, pentru a se obţine în final piatra filozofală.
Soarele şi luna, Regele şi Regina se contopesc şi vor fi păstraţi în Oul filozofic, un vas de sticlă, rotund, care va fi introdus în athanor (un cuptor), unde va fi încălzit moderat ca într-un incubator şi pe lângă aceste condiţii fizice externe, pentru reuşita operei vor mai contribui rugăciunile alchimiştilor.

Ce element poate fi mai integrativ decât dragostea? Şi-n acelaşi timp mai dezintegrativ? Când iubeşti vrei să ştie toată lumea, ţi se vede în ochi, în tot corpul. Vrei să se bucure toţi cei din jur de bucuria ta, dar în acelaşi timp ai vrea să fi tot timpul cu persoana iubită, să nu te desparţi de ea zi şi noapte.
Dragostea este definită de fiecare după cum o simte, personalizat asemeni fiecărei persoane de pe pamânt, în unicitatea ei. O descriem ca trăiri, emoţii, sentimente, gânduri, nevoi, dorinţe. Dar cum o definim? Poate fi definită? Este asemeni lui Dumnezeu, nu poate fi definită. Ea exista şi atât. Este o trăire unică, incomparabilă cu nici o alta, este ceva care sper că a existat cel puţin o dată în sufletul fiecărui om de pe pamânt. De aceea, unii au bani, alţii nu, unii sunt bolnavi, alţii sănătoşi, dar alături de naştere şi moarte, lucruri prezente de la sine în viaţa oamenilor, dragostea este o altă realitate.

Ce este naşterea?
O bucurie fără a avea idee ce urmează.
Ce este moartea?
O tristeţe fără a avea idee ce urmează.
Concluzia este una singură:
În faţa necunoscutului, bucuria şi tristeţea sunt relative.

Psiholog Daniel Cristea

Citeste mai mult: http://www.terapiam.ro

Iubeste-ti viata si libertatea

Ce anume este un vis? Este o speranta optimista, o aspiratie, o viziune, un ideal. Ce este o tinta? Este un obiectiv – un vis caruia i s-a atasat o data. Ce este un risc? Este posibilitatea de a pierde. Toate acest cuvinte joaca un rol in viata unui om. Cand aveti visuri si obiective si va asumati riscuri, asta se citeste in scanteierea ochilor, in zambet, in energia deosebita si in mersul vioi. Daca nu exista, apar alte semne – plictiseala, lipsa entuziasmului, nivelul scazut al energiei.
Asumarea riscurilor si stabilirea obiectivelor sunt subiecte pe care oamenii le abordeaza foarte des, dar, in ciuda acestui fapt, multi neglijeaza sa le puna in aplicare.
V-ati intrebat cum creste un homar, desi carapacea lui este atat de dura? Homarul stie din instinct ca trupul sau este strivit si isi leapada carapacea la anumite intervale de timp. Dar gaseste dinainte un loc sigur, in care se adaposteste. In timpul procesului isi expune vederii membrana moale si roz, care se intareste in final, transformandu-se in urmatoarea carapace. Fara acest invelis protector, homarul este, evident, vulnerabil. Se poate strivi de un recif de corali sau poate fi mancat de o alta faptura a marii. Ca sa creasca, homarul isi risca viata!
Avem de invatat o lectie importanta de la homari – trebuie sa riscam, la randul nostru, pentru a progresa, pentru a ne schimba. Si oamenii stiu cand carapacea lor este prea stramta. Sunt furiosi, inspaimantati, plictisiti, sufocati sau gasesc ca viata este lipsita de orice farmec. Inainteaza nefacand altceva decat sa supravietuiasca, scartaind din toate incheieturile, continuand sa se inabuse sub vechea lor carapace, pierzandu-si eficienta. Poate ca se simt in siguranta, dar li se intampla rareori ceva nou. Insa, chiar daca acest lucru se petrece, el este urmarea unei hotarari luate de altcineva. Si din acest motiv s-ar putea sa nu fie in interesul lor.
Exista oameni care inteleg mult mai bine natura schimbarilor subtile, necesare pentru a putea trai viata pe care si-o doresc. Neavizatii ii cred norocosi. Dar adevarul este ca isi fac singuri norocul. Actioneaza metodic, urmarindu-si realizarea obiectivelor si a visurilor. Isi dau seama ca este necesar sa-si lepede carapacea multumirii de sine si sa riste.
De ce se tem oamenii sa-si asume riscuri?
1.Deoarece sunt cel mai adesea inlantuiti de obiceiuri si confort. Astfel, ei se concentreaza mai mult asupra dificultatilor si nu asupra solutiilor.
2.Deoarece nu accepta schimbarile pentru ca traiesc respectand reguli de tipul „trebuie” si „ar trebui”.
3.Deoarece le este teama sa nu greseasca. Multi nu inteleg ca oamenii de succes fac nenumarate greseli pe drumul catre atingerea tintei. Orice pictor strica multe panze.
4.Deoarece multi nu reusesc sa-si rezolve problemele personale, ceea ce ii face adesea nefericiti. Bineinteles ca este mai simplu sa te plangi si sa te complaci in postura victimei decat sa accepti responsabilitatea. Dar, pe termen lung, esti condamnat la suferinte si multe insatisfactii.
5.Deoarece le este teama de necunoscut. Numai ca frica este o parte a evolutiei. Atata timp cat o sa ne extindem domeniul de actiune si o sa progresam, o sa ne temem intotdeauna, mai mult sau mai putin, de nou si de necunoscut.
6. Deoarece nu au sprijin si sustinere morala din partea celor apropiati.
Pentru a ne realiza un nou obiectiv este nevoie de un alt nivel de cunoastere. Avem nevoie sa fim in preajma oamenilor cu gandire pozitiva si progresista, a oamenilor care isi infrunta teama de necunoscut, a celor care actioneaza, chiar daca nu stiu toti pasii spre succes.
Atunci cand ne iubim viata si libertatea, suntem dispusi sa actionam si sa invatam din actiunile noastre. Drumul poate fi uneori lung, dar calatoria va fi fascinanta.

In Cere si ti se va da se spune ca aducerea in realitatea noastra a lucrurilor pe care ni le dorim depinde foarte mult de cat suntem de pregatiti pentru a accepta primirea lor. In acest sens, noi trebuie sa fim pe aceeasi lungime vibrationala cu dorintele noastre. Este necesar sa ne pozitionam emotional pe treapta de acceptare a dorintelor. Aceasta treapta este numerotata cu 1 pe Scala de Ghidare Emotionala. Daca simtim frustrare sau manie in legatura cu dorinta noastra, ne pozitionam pe o alta lungime vibrationala care nu corespunde cu cea a dorintei noastre, aceasta este o pozitie de rezistenta, ce nu va permite manifestarea in lumea noastra a lucrurilor pe care ni le dorim – atragem de fapt opusul lor, lipsa lucrurilor pe care ni le dorim.
Aducerea in viata noastra a lucrurilor pe care ni le dorim este un Proces Creational care este destul de simplu din punct de vedere conceptual si consta in parcurgerea a trei pasi:
Pasul 1 (care este raspunderea noastra): Cerem
Pasul 2 (care nu este raspunderea noastra): Cererea primeste raspuns
Pasul 3 (care este raspunderea noastra): Trebuie sa acceptam raspunsul pentru a-l putea receptiona.
Pasul 1 vine firesc si automat. Pasul 2 este un pas si mai usor deoarece este independent de raspunderea noastra. Pasul 3 este aplicatia Artei de a Accepta. Este adevaratul motiv pentru care exista sistemul nostru de ghidare. Este pasul prin care ne schimbam frecventa vibrationala pe frecfenta dorintei noastre. Daca nu ne regasim pe frecventa de receptie corespunzatoare, cererile noastre par fara raspuns iar dorintele nu se indeplinesc – si asta nu pentru ca gandurile noastre nu au fost auzite, ci pentru ca vibratiile noastre nu se armonizeaza, asadar nu permitem raspunsului sa fie receptionat (exact ca lungimile de unda ale radioului – degeaba dorim sa receptionam 101FM daca suntem pe 84FM).
In Ghidul Practic sunt prezentate 22 de metode simple pentru schimbarea frecventei vibrationale pe aceea a dorintelor noastre. Acestea reprezinta de fapt modalitati de schimbare a starilor noastre sufletesti intr-o Stare de Bine, numita si stare de acceptare, aflata pe pozitia 1 pe Scala de Ghidare Emotionala.
Parerea mea personala despre a deveni cu adevarat un om de succes este ca avem nevoie de o vointa de fier, perseverenta, credinta puternica in noi si visele noastre si o permanenta lupta cu noi insine pentru a nu ne lasa doborati de evenimente si oameni din jurul nostru. Avem nevoie de o permanenta pregatire si informare. Legea Atractiei este un instrument pentru a aduce sanatate, oameni si evenimente in viata noastra, dar mai mult pentru a aduce in realitatea noastra lucrurile materiale pe care ni le dorim. Dar aceasta tine tot de credinta noastra. Credem in Legea Atractiei, atunci este adevarata, nu credem, atunci este falsa. Totul pare un joc. Oare, luam viata prea in serios? Unii sustin ca suntem fiinte vesnice si doar corpul care ne gazduieste este efemer. Altii sustin ca suntem fiinte mult prea complexe si se multumesc sa se mire, sa contemple sau sa cerceteze miracolul si perpetuumul vietii pe pamant, necrezand intr-o viata vesnica. Dar pentru moment cel mai important este sa ne definim cat mai exact cu putinta ce vrem sa facem in aceasta viata. Apoi,gasim si instrumentele si drumul pana la vise. Cat de bine este ca se poate!

Mulţi oameni confundă forţa interioară cu puterea din lumea fizică. Simt nevoia de a se hrăni din această energie, dar o caută în afara lor, nu în ei înşişi. Mulţi cred că prin controlul şi autoritatea asupra celor din jur vor simţi bucuria acestei forţe. E o confuzie, o căutare eronată! Forţa interioară, odată trezită, te face să radiezi împlinire şi împăcare cu tine însuţi şi cu toţi cei din jur. Când ştii că drumul tău se află sub protecţie divină, înconjurat de iubire, când ştii că Divinul este parte din fiinţa ta, conştientizezi bucuria care te ajută să recunoşti ce binecuvântare este viaţa ta pentru Eternitate.
Forţa interioară conştientizată este cheia transformării şi a reabilitării lumii tale interioare, care se va reflecta foarte curând şi în cea exterioară. Forţa nu este o formă de control a unei situaţii sau o formă de superioritate faţă de ceilalţi. Forţa interioară este amalgamul de libertate şi bucurie de a trăi acum, indiferent de problemele cu care te confrunţi, gândindu-te la viitor cu speranţă si entuziasm. Capacitatea de a merge surâzător înainte, indiferent de ceea ce iţi oferă calea, este dată de forţa interioară. Ea ne este dăruită ca ghid susţinător pe acest drum splendid care este viaţa. Atunci când descoperi forţa interioară, ŞTII că Divinul face parte din tine şi cărarea se înseninează, pentru că înţelegi că totul e o binecuvântare.
Forţa interioară se naşte din bucuria de a trăi sublimul fiecărei clipe, eliberată de ataşamente. E o alegere pe care ai dreptul şi libertatea să o faci. Păşeşte pe drumul vieţii fără temeri, bucurându-te de ce ai, de ceea ce eşti şi de ceea ce îţi este dăruit, liberă să te desprinzi de tot ce simţi că te întunecă. Bucuria pe care o simţi atunci când iţi exerciţi forţa pentru a crea şi a ocroti viaţa este răspunsul că ceea ce faci este bine.

Despre greseli

Greselile pot fi mici sau mari.Se mai pot imparti in categoriile de iertat si de neiertat, dar acestea sunt categorii personalizate, si difera in functie de standardele fiecarei persoane. Observ insa o singura asemanare, aceea ca orice om ce se hotaraste sa iti incadreze greseala la “de iertat”, iti precizeaza cu certitudine ca altul in locul sau te-ar fi catalogat ca “de neiertat”, insa nici unul care decide sa nu te ierte , nu precizeaza ca altcineva poate te-ar ierta. Ciudat…deci drept urmare, mai toate greselile sunt de neiertat…
Acum ajungem la cea mai trista parte. Ce faci cand gresesti si nimeni nu te iarta? Mari filozofi au admis ca “a gresi e omeneste”, dar nici unul din acesti oameni destepti, nu a precizat ce trebuie facut dupa ce o comiti”omeneste”. Gresesti fata de un om si toti ceilalti oameni din jurul tau, carora le erai aproape inainte de greseala, decid sa nu te ierte.
Incerci sa repari greseala, dar incercarea e in zadar, caci un lucru odata facut, facut ramane. Nu e ca si cand ai vopsi nuanta gresita un pererte si apoi dai alt strat cu cea potrivita, si totul e bine .In cazul de fata, nicio vopsea nu iti schimba nuanta obtinuta in urma greselii.
Ramai singur, reflectezi, realizezi a mia oara ca da, chiar ai gresit, regreti, suferi, le simti lipsa tuturor, apoi te razvratesti intrebandu-te cum toate cele bune facute, adunate, sunt umbrite de un singur gest? Apoi liniste…te ierti pe tine, dar nu-i ierti pe ei, pe cei ce te-au dezamagit, pe cei de la acre asteptai indurare, in timp ce ei abia asteptau sa gresesti.

O vei lua de la capat intr-un final, vei cunoaste oameni noi, vei avea grija sa nu mai gresesti, dar totul va fi altfel de data asta. Gustul amar al ultimelor prietenii spulberate cu vorbe mari si probleme de etica, gustul superioritatii altora in fata slabiciunii tale de momente, gustul ramane,si in fiecare nou potential prieten, privesti cu teama si mutra ultimului dusman.

Gresind cunosti oamenii mai bine… si totusi e atat de gresit sa gresesti!!!


Ce este creativitatea? Putem fi si noi creativi? Ce au avut marile genii in plus fata de noi, oamenii normali? Sunt doar cateva din intrebarile care ii framanta pe multi oameni si la care o mare parte dintre noi nu stim sa raspundem. Acesta este si motivul pentru care am decis sa scriu acest articol.
Ei bine am o veste buna. Faptul ca ne punem aceste intrebari inseamna ca suntem pe un drum bun. De ce? Simplu. Primul pas spre descoperirea creativitatii este curiozitatea. Dintr-o curiozitate fara margini si o imaginatie dusa dincolo de limitele realului au fost create lucrurile pe care le stim noi astazi. Marele Albert Einstein spunea: „imaginatia este mai importanta decat cunoasterea”. Si se pare ca a avut dreptate.
Deci, ce este de fapt creativitatea? Creativitatea ar putea fi definita ca actul de a transforma idei noi, imaginare in realitate. Totul porneste deci, de la imaginatie. Si, spre norocul nostru, este o trasatura cu care toti ne nastem. De cate ori nu ati fost uimiti de imaginatia unui copil atunci cand deseneaza sau cand se joaca. Sunt convinsa ca multi nu realizeaza, insa, asa am fost si noi … niste mici genii pana cand am inceput sa gandim dupa niste tipare impuse de altii. Cat despre alte activitati, in mod evident, unii oamenii se nasc cu anumite inclinatii. Si aste e adevarat. Insa invocarea geneticii ca scuza este, dupa parerea mea, dovada unei lasitati duse la extrem. Fa ceva. Depaseste-ti limitele. Creativitatea cea mai valoroasa este rezultatul obisnuintei si al muncii asidue. Credeti ca marile inventii au avut nevoie de sclipirea unui geniu? In nici un caz. Multe dintre ele au avut nevoie de multa hotarare si multe experimente pentru a se concretiza. Si cel mai bun exemplu in acest sens este cel in care, dupa vreo 4000 de experimente esuate in descoperirea becului, Thomas Edison este intrebat de un jurnalist de ce mai incearca inca sa descopere ceva, cand a avut atatea esecuri? Raspunsul este memorabil, Edison spunandu-i: „Acestea nu sunt esecuri. Acum sunt de 4000 de ori mai aproape de marea descoperire”. N-a sunat chiar asa raspunsul insa esenta conteaza. Creativitatea necesita si multa munca.
Daca putem fi creativi? Bineinteles. Trebuie insa sa ne luam angajamentul de a invata sa gandim creativ in orice activitate, sa invatam noi metode de crestere a creativitatii si sa nu renuntam pana nu reusim.
Ce au avut marile genii in plus fata de noi? Sa-l luam de exemplu pe Einstein, care este recunoascut drept „cel mai mare rezolvitor de probleme al tuturor timpurilor”. Am sa recurg aici la un fragment din cartea ” Cum sa gandesti ca Einstein” a lui Scott Thorpe pentru a fi mai convingator „Einstein a avut un talent deosebit de a incalca regulile […]. Nu a sfidat numai legile fizicii, ci a dispretuit traditii si a ofensat guverne. Faptul ca nu a respectat regulile i-a produs multe neajunsuri, dar dorinta curajoasa de a sparge orice regula a reprezentat miezul geniului sau.Einstein a fost un mare rezolvitor de probleme pentru ca a nesocotit regulile intr-un stil minunat. Geniile au caracteristica aceasta, care insa poate fi deprinsa si exersata. Putem gandi cu toti ca Einstein, cu conditia sa invatam sa incalcam regulile”. A nu se intelege insa ca va trebui sa incalcam legi sau drepturile altora. In nici un caz. Insa, asa cum mentionam intr-un paragraf mai sus, trebuie sa iesim din tiparele si obisnuintele pe care ni le-am format „datorita” sistemului educational actual. Cu totii avem reguli, idei bine fixate in minte, pe care le confundam cu adevarul. Regulile se formeaza in mod natural, prin folosirea repetata a unor idei. Iar cand o regula se inradacineaza bine in mintea noastra, toate ideile care-i contravin sunt ignorate. Trecand peste aceste bariere, poate nu vom deveni Einstein, insa, cu siguranta vom gasi abordari si solutii mult mai creative la problemele si situatiile cu care ne confruntam de-a lungul vietii.
Asadar daca vreti sa fiti creativi, trebuie sa faceti urmatoarele: sa experimentati noi metode si exercitii de crestere a creativitatii, sa mergeti hotarati si cu incredere inainte, sa incalcati regulile. Nimic mai simplu…Incercati!


Atat visatul etern cu ochii deschisi cat si lipsa viselor chiar si atunci cand ai plumb in pleoape si ochii iti sunt inchisi, sunt absolut inutile, ineficiente si nocive, atat din punct de vedere cognitiv, cat si sentimental-psihologic.
Poti trai mereu in vise, savurandu-le, apoi renuntand o clipa la a le avea pentru a-ti duce mai departe existenta in viata profana, pentru ca apoi sa te intorci la ele. Dar poti spune ca ai trait? Sau ai avut doar o existenta undeva in afara vietii, alimentata de himere si crescuta de nimfele renuntarii? Te vrei a fi un erou ce traieste printre nori, dar cand ai avut ultima oara curajul de a suporta dezgustul pricinuit de vederea celor de jos? Ai ales renuntarea la o parte din tine, in loc sa incerci sa fii tu intrutotul. Ai ales renuntarea, in locul arderii in focul luptei. Ai ales renuntarea la suferinta.
Poti trai fara vise. Intr-un pragmatism total, ascultand de regulile ratiunii si ghidandu-te numai dupa ceea ce mintea ta poate explica; refuzi chiar si sa dai un nume ignorantei tale, chiar o si renegi a exista. Ai renuntat la inexplicabil, ai ales sa elimini alte surse de putere in afara de a ta, si sa te inchizi intr-o carcera in care tu stapanesti. Si chiar o faci. Dar ai renuntat la ce nu intelegeai, la ce te coplesea! Nu ai toata puterea, ai doar puterea aferenta unui anume nivel. Ai ales renuntarea la cautarea sinelui si implicit la asceza.
Poti sa te crezi un zeu. Sa crezi in dualitatea ta si sa incerci sa o si exploatezi. Sa visezi cu ochii deschisi in timp ce ratiunea iti determina regulile si principiile de guvernare. Poti sa visezi cu ochii deschisi si sa suferi in acelasi timp din cauza ratiunii care iti indica necontenit erorile. Poti sa fii rational si sa suferi de fiecare data cand sesizezi pierderea fericirii aduse de vreo himera. Ajungi sa intelegi si sa creezi totul, sa dai valori totului, de la nimic pana la esenta, de la pesimism pana la idealism. In final ajungi sa te trezesti intr-un vis creat in realitate, o realitatea aievea. Ajungi sa impletesti idealismul cu pesimismul, visele cu realitatea, somnul cu agonia, constiinta cu delirul. Si atunci esti fericit.
Gasesti in aceste momente ca numai fericirea conteaza, si ca ar trebui sa te bucuri de ea, cu atat mai mult cu cat ai umbrele date de suferintele trecutului. Acum intelegi valoarea totului, singura problema constand in faptul ca nimic nu mai conteaza. Lumea ta nu mai are valori, incat nu mai are elemente. E o bula plina cu un fum selenic ce te drogheaza constant, tinandu-te mereu in freamat, tremurand la limita dintre real si imaginar. Dar si aceasta granita a disparut. Acum imaginarul se suprapune realului, iar tu nu poti fi decat beat de fericirea ce iti curge prin vene.
Imperios necesar de observat e faptul ca in cea de-a treia stare enuntata nu exista echilibru, ci balans. Nu moderarea si echilibrul starilor da fericirea, ci balansul la aceeasi amplitudine (mereu cat mai mare), in ambele parti ale pozitiei de echilibru.

Furia de a nu-ţi găsi cuvintele…
Furia de a nu-ţi recunoaşte gândurile.
Furia de a avea prea multe gânduri pentru un creier atât de mic.
Furia de a nu putea elibera gândurile pe monitorul ce te priveşte mut, râzându-ţi în faţă.
Furia că monitorul nu este o foaie de hârtie pe care s-o mototoleşti plin de ură, având impresia că ai rezolvat o mare problemă răzbunându-te pe ea.
Furia de a orbecăi în întuneric căutând ceea ce nu poate fi găsit.
Furia de a fi spectator la propria-ţi viaţă.
Furia de a nu înţelege de ce spectacolul e atât de prost deşi nimeni nu te-a împiedicat să scrii un scenariu mai bun.
Furia de a-ţi atinge limitele.
Furia de a şti că undeva dincolo de zidul neputinţei te aşteaptă tărâmul făgăduinţei.
Furie pentru că îţi doreşti să păşeşti dincolo de zid, deşi tot ceea ce faci este să înalţi zidul în fiecare zi.
Furie pentru că ştii că cel care pune limitele eşti chiar tu.
Furie pentru ca eşti aşa cum eşti iar cei din jurul tău sunt aşa cum sunt.
Furie pentru că toţi prietenii tăi par să te înţeleagă deşi tu nu înţelegi ce se întâmplă.
Furia de a fi prea calm pentru a te exterioriza.
Furie pentru că ştii că furia e inutilă.
Furie…totul nu e decât deşartă furie.

Stii prea bine! Sunt unele persoane care atunci cand le-ai gresit mai rau relatia se intoarce la 180 o. Caldura si zambetul de dinainte se preschimba in priviri urate si raceala. Este destul de dificil sa intampini schimbarea brusca a relatiei. Lucrurile se schimba si simti diferenta inevitabil. Ceea ce ne face sa ne simtim si mai vinovati de cat ar trebui.La fel ne inevitabil aceste persoane reusesc sa produca si sa mentina o lupta fara rost si cu un scop jalnic. Care este acela? O evetuala pedepsire prin orice mijloace accesibile a inculpatului pentru ca si-a permis sa le raneasca. Evetual nu a-si insista prea mult pe ideea ca orice om in orice fel de relatie ne va gresi la un moment dat din orice motive, esential este ca acea persoana sa regrete si noi s-o iertam dupa o perioada pe cat posibil de scurta pentru ca nu acesta imi este scopul de aceasta data.
Problema interesanta este ca intr-un asemenea incident persoana dusmanoasa greseste cel mai mult si chiar are de pierdut mai mult decat asa zisul “inculpat”. Dusmania are remarcabilul talet de a inchide usile si al lasa singur pe cel dusmanos. Dar aceasta a venit cu un scop pe pamant. Atunci cand esti intr-o lupta unde inamicul te vrea doborat si nu este predispus la negocieri, este favorabil sa-l dusmanim pentru ca ne da adrenalina si impulsivitatea de actiona fara frica, insa este folosita de unele persoane la orice greseala si suferinta pe care o intampina din cauza celor din jur.
Ai grija cum decizi sa te comportati cu cei dragi! Si invata sa ierti usor, este unul dintre cele mai bune medicamente pentru ranile sufletului, oricat ar fi ele de adanci-conteaza doar sa fie administrat