Category: stiinta


Victor Vicos Enigma de cristal.

Anunțuri

Exista viata extraterestra …

Aceste fotografii sunt documente oficiale care prezinta autopsia extraterestrilor capturati la Roswell in 1947 !!!


Ce a cazut la Roswell in 1947 ? In noaptea de 2 iulie 1947, ceva s-a prabusit in desert , langa Roswell , New Mexico . Imediat dupa eveniment armata a inchis zona . Primul anunt facut atunci presei , de catre militari , spunea ceva despre o farfurie zburatoare de provenienta necunoscuta . Insa foarte curand foarte curand dupa aceea povestea a fost rapid modificata , de data asta fiind vorba despre prabusirea unui balon meteorologic . Episodul a fost dat uitarii pana in 1970 , cand Jesse Marcel , maior implicat in acoperirea evenimentului , a anuntat public ca povestea cu balonul meteorologic era o minciuna . Incepand cu acest anunt Marcel , alaturi de multi alti martori au sustinut ca vehicolul care s-a prabusit era de fapt o nava extraterestra , din care au fost recuperate cadavrele ” pilotilor ” . Nici pana in prezent Fortele Aeriene Americane nu au recunoscut existenta acestei nave , deci nici vorba de extraterestrii recuperati din ea . Controversa s-a perpetuat fara evolutii spectaculoase pana in 1995 cand prin amabilitatea lui Roy Santilli , producator independent , un post serios de televiziune britanic difuzeaza un film de epoca infatisand ceea ce a fost descris ca fiind autopsia unui extraterestru de pe OZN-ul de la Roswell . Parerile erau impartite Imediat , o parte a presei americane a inceput sa sustina ca filmul lui Santilli este un fals grosolan , in timp ce nu putini apreciau ca pelicula incriminata parea sa aiba totusi un sambure de adevar , putin fiind modificat sau numai trunchiat de catre cineva care n-a dorit sa se afle anumite lucruri cum ar fi de exemplu faptul ca unul din exraterestri nu era de la inceput mort . Conform declaratiilor facute de cativa presupusi martori corpurile reale aratau diferit fata de cele din film , ceea ce i-a condus pe jurnalisti la concluzia ca fotografiile initiale au fost incuiate undeva , in scopul linistirii populatiei , care , dupa ce a urmarit cu sufletul la gura filmul , a putut asculta argumentele scepticilor , rasufland usurata si spunandu-si probabil – ” Da , a fost o mare farsa ” .Opiniile specialistilor Confrutandu-se filmul cu declaratiile publice ale profesorului Robert Carr referitoare la unele specimene extraterestre , care s-ar afla in posesia Fortelor Aeriene Americane , entitatea descrisa de el nu parea , nici ea , a fi aceeasi cu cea din film , in ciuda numeroaselor similitudini , diferentele create probabil , tocmai pentru a atenua puternicul impact asupra populatiei . Conform declaratiilor lui Carr din 14 octombrie 1972 , despre un eveniment petrecut in februarie 1948 , dintr-o nava extraterestra prabusita in New Mexico au fost recuperate 12 cadavre , pastrate ulterior in niste camere frigorifice la baza aeriana de la Wright Patterson Field din Dayton , Ohio .
Armata a negat si a ridiculizat aceste afirmatii . Precum si pe cele legate de caderea unui al doilea OZN , complet carbonizat , tot in statul New Mexico , in vecinatatea localitatii Aztec , gasit cu numai doua saptamani mai tarziu .Exista oameni care i-au vazut Povesti de acest gen circula de multa vreme printre membrii grupurilor de discutii referitoare la OZN-uri , s-au scris nenumarate articole si carti pe aceasta tema . Una din cele mai complete dintre acestea este Incidentul Roswel de Charles Berlitz si William L. Moore , care s-a bazat pe cercetarile lui Stanton Friedman si a fost publicata in 1980 . Variantele descrieri de extraterestrii , facute de catre persoane care pretind ca au intrat in contact cu ei , conduc catre urmatorul portret robot . Capul este mare , fata de standardul uman , iar ochii lor sunt in general imensi si si negrii . Se presupune ca negrul s-ar putea datora unor lentile protectoare . nasul este foarte putin pronuntat si prezinta doua nari de mici dimensiuni , iar gura este schitata printr-o fanta ingusta , fara buze si nu pare sa aiba un rol functional , fiind total lipsita de dentitie . Capul si corpul sunt complet lipsite de par , pieptul fiind mic si ingust . Membrele superioare sunt lungi si subtiri , ajungand pana la nivelul genunchilor , iar in privinta degetelor lucrurile nu sunt foarte clare . Unii spun ca ar fi 3 altii 4 si ca ar avea clesti in loc de unghii . Picioarele lor sunt scurte si foarte subtiri si nu se remarca structuri osoase si musculare . Coloratia pielii variaza de la un ten deschis la nuante intunecate de gri , si este solzoasa . Creierul extraterestrilor este mult mai mare decat al nostru , prezentand pe langa cele 2 emisfere specifice creerului uman , o formatiune suplimentara folosita – se presupune – pentru transmiterile telepatice . Nu au tract digestiv , sugerandu-se ca digestia lor se face prin piele , sub forma de osmoza , in timp ce inima si plamanii formeaza un organ comun . In ceea ce priveste organele reproducatoare externe , acestea nu au fost observate specialistii , gandindu-se ca extraterestrii se reproduc prin clonare . Cine este Robert Carr Informatiile lui Carr au fost date publicitatii prin intermediul publicarii inregistrarii unei emisiuni de radio difuzate in 1972 . Don Allen a fost reporter de stiri , cel care a realizat respectiva inregistrare , declara ca a descoperit intamplator transmisia lucrarilor conferintei de la Tampa , Florida unde profesorul de colegiu Robert Carr isi expunea opiniile in legatura cu autopsia unui extraterestru , despre care nu se intelege exact daca era s-au nu de pe nava prabusita la Roswell . Fiindca Allen a fost luat prin surprindere , nu a reusit sa inregistreze numele moderatorului si nici pe cel a postului pe care difuza conferinta . Sursele citate de Carr ( fiindca el nu a participat personal la autopsie ) erau un ofiter de rang superior al Fortelor Aeriene Americane , care a refuzat sa-si dezvaluie identitatea , un biolog si seful serviciului de paza de la baza Wright Patterson . Printr-o gresala Carr a dezvaluit ulterior numele acestuia din urma , unei agentii de stiri din San Francisco . Tipul retras la pensie in Canada se numea Arthur Bray . referitor la incidentul de care avea el cunostinta Carr mai spunea ca politistii , primii sositi la locul faptei , s-au uitat prin domul de plastic -gaurit in urma accidentului spatial – al unei nava argintii cu diametrul de aproximativ 10 metrii si au vazut 12 mici omuleti incremeniti peste instrumente . Extraterestrii murisera , probabil , datorita brustei depresurizari a cabinei , la fel cum patisera si astronautii rusi , cu doar un an inainte , iar acesta putea fi si motivul aterizarii automate a navei . Dupa ce medicii militari au ridicat cadavrele ( moartea se petrecuse de putina vreme ) le-au transportat la cea mai apropiata morga frigorofoca de mari dimensiuni , unde acestia au fost pastrate in niste suspensii criogenice . In cadrul aceleiasi conferinte inregistrate de Allen , Carr a mai fost intrebat daca a vazut cele doua obiecte despre care vorbeste . „nu” fiindca am ajuns prea tarziu acolo , dar cu toate acestea populatia nu se calmase inca , dar asemenea a 5 milioane de americani am vazut astfel de obiecte zburand printre nori ! Niciodata nu am fost in hangarul 18 , fiindca un mic profesor de colegiu ca mine nu putea obtine permisul de libera trecere . Dar altii , care l-au obtinut s-au pensionat , s-au mai domolit si au inceput sa vorbeasca – continua el , referindu-se la sursele sale .
Cum pretinde Carr ca aratau
In primul rand omuletii nu erau verzi ci aveau o piele neteda de culoare gri deschis , fiind cam de un metru , un metru si jumatate inaltime . Aveau o gura mica klipsita complet de lucrari dentare . Autopsia a fost facuta de 6 medici ai guvernului intr-un „amfiteatru ” S-au facut poze , filme , asta in timp ce extraterestrului selectat pentru autopsie i se scoteau rand pe rand toate organele , i se preveleau probe de sange si i se analizau cromozomii , toate eforturile rezultate – sunt aproape ca si noi ! Cu o singura exceptie : desii subiectii erau masculi corespundeau cromozomial unei femei de pe Pamant . Toate bune si frumoase , pana cand s-a ajuns la deschiderea cutiei craniene , caci in acel moment specialistilor le-a fost dat sa vada ceva ce nu si-ar fi putut imagina vreodata ca exista . Practic medicii se asteptau sa gaseasca creerul unui individ de 30 de ani , estimat la varsta pamanteana , dar s-au trezit pusi in fata creerului unui „batran” de mai multe sute de ani , medicii afirmand ca nu mai vazusera asemenea circumvolutii intricate in viata lor . Si asa dupa cum este cunoscut pana acum circumvolutiile sunt un indicator infailibil in aprecierea varstei unui individ , si bineinteles a dezvoltarii lui intelectuale . Evolutia individului – si a speciei din care face parte – este marcata tocmai de complexitatea si proeminenta acestora . Concluzia a fost ca entitatea , in ciuda sau poate tocmai datorita varstei sale seculare depasise „infirmitatile varstei” fara a avea de-a face cu ceea ce o numim noi senilitate . S-a dedus ca acesta era standardul biologic al planetei de unde veneau , pornind de la premisa ca si noi pamantenii , atunci cand ne incumetam sa trimitem pe cineva in spatiu nu numai ca nu-i trimitem pe cei „defecti” , ci pe cei mai buni dintre noi .
Ridiculizarea – cea mai eficace arma Asa cum era de asteptat datorita declaratiilor sale , Carr a devenit in scurt timp o persoana din ce in ce mai interesata pentru contemporanii sai si mai ales pentru presa in randurile careia un loc aparte il ocupa cea generic intitulata „de scandal” . Nelasandu-se intimidat de campania ce se declansase impotriva lui , Carr isi declara uimirea . ” Gandindu-ma la acest barbat cu o dezvoltare fizica si psihica exemplara am incercat sa aflu ca un profesor batran ce sunt , care este secretul ? ” Si opinia lui a fost ca nu razboaiele , bolile sau asa-zisa saracie a planetei sunt cauza prea scurtei noastre vieti , ci faptul ca din punct de vedere intelectual ne multumim cu prea putin . Altfel spus imbatranim si murim din PROSTIE . Si totul pare atat de limpede , cand ne gandim ca pentru un om al zilelor noastre este cat se poate de respectabil sa invete si apoi sa practice timp de 30 de ani aceeasi meserie , pentru ca sa-l putem ingropa linistiti si satisfacuti dupa aceeia . Asta in timp ce un individ care depaseste un secol este privit nu numai cu curiozitate dar si cu o doza de compasiune . Discutand cu un fermier din Pennsylvania , R. Carr isi incheie discursul citandu-l ” Atat de lent devenim destepti si atat de repede imbatranim ” .
O CONCLUZIE Aceasta pare sa fie , credem noi , tragedia rasei umane , iar acesta este mesajul pe care trebuie sa-l intelegem si sa-l acceptam , indiferent de cine a incercat sa ni-l transmita . Ne vine foarte greu sa credem ca o declaratie ferma si deschisa ar putea fi facuta astazi in fata unei umanitati poate binevoitoare , dar prea usor de manipulat O recunoastere transanta a existentei certe sau chiar a contactului cu rase extraterestre ar starni fie panica , fie rasul maselor .

 Pentru prima oara, a putut fi analizata atmosfera unei super planete – GJ 12146 – de catre o echipa de astronomi americani. Explorarea lumilor extraterestre a mai trecut o etapa importanta dupa ce o echipa de astronomi a monitorizat aceasta exoplaneta, descoperita in urma cu 1 an, aflata la 40 de ani-lumina de noi in Constelatia Ophiucus, avand un diametru de 2,6 ori mai mare decat cel al Terrei si o masa de 6,5 ori mai importanta. GJ 12146 se inscrie in categoria planetelor cunoscute si sub denumirea de super-Terra, corpuri celeste intermediare intre Terra si Neptun.
De cateva luni, cercetatorii de la Centrul de astrofizica Harvard-Smithsonian au scrutat exoplaneta – cu VLT, cel mai mare telescop european instalat in Chile – care se roteste in jurul acesteia sale, de mici dimensiuni, in 38 de ore. In momentul in care trece prin fata acesteia, (privita de pe Terra) atmosfera sa care filtreaza lumina slaba a stelei, poate fi usor observata.
Analizand aceasta lumina, s-a putut reconstitui spectrul infrarosu al atmosferei planetei. O munca migaloasa, avand in vedere faptul ca aureola fina a atmosferei nu filtreaza decat o infima cantitate de lumina. In final, astronomii au descoperit o atmosfera constituita in cea mai mare parte din vapori de apa, amestecati probabil cu hidrogen molecular.
Aceasta prima analiza a atmosferei unei super-Terra, constituie un pas important in studiul indepartatelor lumi necunoscute, pline de exoplanete care-i incita pe cercetatori.  Exoplanetele, necunoscute in sistemul nostru solar, a caror masa e de pana la 10 ori mai mare decat cea a Terrei, nu sunt nici gazoase, nici alcatuite exclusiv din roca ele continand, pe langa aceasta, in mare parte, gheata. Unele dintre ele, mai apropiate de soarele lor, au o temperatura la suprafata estimata la 200sC, un infern in care orice forma de viata e imposibila.

DORIN MARAN

Big Bang

In ceea ce priveste formarea Universului exista mai multe teorii. Fiecare religie a prezentat propria varianta despre creatie.In conceptia unor religii, precum budihsmul Universul a fost creat prin transformare unor materii deja existente precum apa, aerul de catre mai multi zei.
Insa cea mai plauzibila este teoria Creationista care explica apritia Universului in felul urmator: “La inceput Dumnezeu a creat cerul si pamantul. Pamantul era fara forma si gol, si intunric era peste fata adancului si duhul lui Dumnezeu se misca peste intinderea apelor.Si Dumnezeua zis:Sa fie lumina!Si a fost lumina. Dumnezeu a vazut ca lumina rea buna, si Dumnezeu a despartit lumina de intuneric.Dumnezeu a numit lumna zi, iar intunericul l-a numit noapte.Astfel a fost seara si a fost dimineata: ziua dintai”(Geneza,I cap.V.T.)
Oameni de stiinta sustin cu totul o alta teorie, cunoscuta sub numele de Big Bang sau teoria exploziei universale.Aceasta teorie se rezuma satfel: acum aproximativ 14 mliarde de ani, energia, spatial, material si timpul ar fi fost parti componenete ale unei “mingi de foc” care ar fi avut o presiune imensa. La un moment dat.”mingea de foc” explodat, dand nastere corpurilor ceresti(sistemul solar, stelele, asteroizi, sateliti, materie formata din nebuloase, nori de gaze si praf)..Sa ne intoarcem privirea atenti , in timp, la inceputul inceputurilor cand Universul are un diametru de-28cm, de o suta de miliarde de ori mai mic decat diametrul unui atom de H, LA10-43 secunde de la Big Bang. El este inimaginabil de fierbinte si dens.In acest punct toate energiile sunt unificate formand asa zisa supermare unificare.
Am, ajuns deci la 10-35s dupa Marea Explozie sau astfel spus suntem la 0,……01(35 de zerouri)secunde dupa Big Bang. Energiile care s-au dezvoltat atunci au fost imense. La energia de 10 la 15 gravitatia s-a desprins de celelalte tipuri de forte:electromagnetica ,cea tare si cea slaba.Universul a fost aproximativ egal ca marime cu orbita Pamantului in jurul Soarelui si era de un million de milioane de ori mai dens decat nucleul unui atom.Materia era reprezentata initial prin particule elementare si antiparticule. Ca urmare a expansiunii, material se racea incat la dublarea volumului se injumatatea valoarea temaperaturii.
Pana la 10 -6 au loc procese in care particulele si aniparticulele lor se anihileaza dand nastere la lumina(fotonii) existand o interactiune constanta intre materie, antimaterie si radiatie. Este momentul cand are loc un eveniment foarte important: quarqurile se unesc cate trei pentru a forma hadronii. Din acest moment exista impreuna atat protonii si neutronii cat si electronii, deci sunt asigurate toate conditiile propice pentru forma atomii. Materia era alcatuita la o secunda dupa explozie din electroni si protoni, cu antiparticulele lor, dar si din neutroni. Tot la o secunda de la marea explozie, Universul s-a extins, jungand la o marime comparabila cu cea a Sistemului nostru Solar. Reactia de fuziune nucleara s-a realizat dupa aproximativ 100 de sec de la marea explozie cand s-au format primii atomi, cei de H si de He prin unirea protonilor cu neutronii, care se gasesc pretutindeni in Univers.
Intreaga materie existenta s-a grupat, sub actiunea gravitatiei, in nori uriasi:galaxii care cuprind mrld de stele, spre exemplu galaxia noastra, Calea Lactee.
Teoria Big Bang e cea mai simpla explcatie data de oamenii de stiinta asupra modului formarii Universului si acceptata de majoritatea astronomilor.
Teoria ar putea fi dovedita prin capatrea unor radiatii venite din spatiu, despre care se crede ca ar fi resturi din caldura initiala a Universului. N.A.S.A. intrerprinde cercetari privind acest fenomen.
In concluzie, am putea spune ca nu avem dovezi graitoare si nici certitudine asupra originii si formarii Universului, putem insa sa afirmam cu tarie ca Universul exista, e in continua expansiune, iar noi suntem parte componenta a lui.Astronomii cred acum ca universul a crescut pana la dimensiunile sale astronomice plecand de la o marime submicroscopica in prima trilionime de secunda. Aceasta este concluzia obtinuta in urma noilor imagini, mai detaliate, obtinute de Wilkinson Microwave Anisotropy Probe (WMAP) sonda care orbiteaza Pamantul si cartografiaza micile variatii ale radiatiei de fond.
Microundele care formeaza radiatia de fond se presupune ca sunt ramasita luminoasa a Big Bang-ului. Pe masura ce Universul s-a extins, lumina s-a „racit”. Aceasta idee este consecinta corelatiei dintre temperatura si lungimea de unda a luminii iar pe masura ce Universul s-a extins, lungimile de unda ale luminii s-au „labartat” din ce in ce mai mult.
Pe langa faptul ca WMAP a cartografiat variatiile de intensitate ale radiatiei de fond, sonda a obtinut acum primele informatii despre polarizarea radiatiei. Daca gandim in termeni de fotoni in loc de unde, polarizarea poate fi inteleasa ca o indicatie a felului in care fotonii se rotesc in jurul propriei lor axe polarizarea este orientarea acestei axe de rotatie.
In imagine, petele colorate indica zonele mai „calde” (rosu) si mai „reci” (albastru). Liniile albe indica directia polarizarii luminii de fond.
Din cauza ca polarizarea a fostafectata de primele stele, cercetatorii au putut sa deduca faptul ca acestea s-au format la aproximativ 400 de milioane de ani dupa Big Bang. Aceasta este o veste buna, ca sa spun asa, pentru ca estimarile anterioare erau cam de 200 milioane de ani, ceea ce nu parea suficient pentru ca stelele sa fi avut timp sa se formeze. Insa 400 milioane de ani par sa constituie o „epoca intunecata” suficient de lunga.
David Spergel, un astrofizician de la Princeton si membru al echipei WMAP, a spus ca noile imagini le-au permis sa-si formeze o idee despre masura in care anizotropiile radiatiei de fond sunt anterioare formarii stelelor sau sunt o consecinta a stelelor.
Acest lucru a eliminat anumite teorii ale inflatiei si a indicat ca expansiunea Universului de la zero la aproximativ marimea actuala a durat numai o trilionime de secunda, a spus Brian Greene, un fizician teoretician de la Universitatea Columbia.
„Eu sunt uluit de faptul ca putem spune ceva despre ce s-a intamplat in prima trilionime de viata a Universului, insa chiar putem”, a spus Charles L. Bennett, principalul cercetator de la WMAP si profesor la Departamentul de Fizica si Astronomie Henry A. Rowland de la Universitatea Johns Hopkins.
Big Bangul este una din cele mai răspândite teorii cosmologice, fiind admisă de majoritatea astrofizicienilor ca model standard de formare a universului. „Teoria Big Bang” se referă la un fel de explozie specială (deoarece nu s-a produs într-un spaţiu deja existent), care a dus la apariţia materiei, energiei, spaţiului şi timpului, altfel spus la existenţa universului. Această teorie încearcă să explice de ce universul se extinde permanent încă de la apariţia sa, şi de ce pare a fi uniform în toate direcţiile (după cum susţine George Gamow).
Teorii despre producerea Big Bangului; suportul ştiinţific
Astronomul american Edwin Hubble a descris universul ca fiind în continuă extindere, dând cosmologilor „o temă pentru acasă”. El porneşte de la ideea că la începuturi, cu circa 13,7 miliarde de ani în urmă, universul încă nu exista. Ceea ce a existat a fost doar un punct de o natură cu totul specială, o aşa-numită singularitate, ceva fără dimensiuni dar cu o energie nesfârşită. La momentul „zero” acest punct a ieşit din starea lui de singularitate (încă nu se ştie din ce cauză) şi şi-a manifestat uriaşa energie printr-o inimaginabilă explozie, Big Bangul, care mai continuă şi în ziua de azi. În anul 1940 fizicianul ruso-american George Gamow şi asistenţii săi Ralph Alpher şi Robert Herman au lansat ideea de explozie incandescentă de materie şi energie de la începuturile universului. Numele teoriei „Big Bang” a fost dat dat de astronomul englez Fred Hoyle în 1950.
Sunt trei indicii majore că Big Bangul s-a produs cu adevărat:
* Vârsta celor mai bătrâne stele este de 12-13,7 miliarde de ani, adică ea corespunde parţial cu vechimea Universului.
* Analiza luminii emise de galaxii indică faptul că obiectele galactice se îndepărtează unele de altele cu o viteză cu atât mai mare, cu cât sunt mai îndepărtate de Pământ, ceea ce sugerează că galaxiile erau altădată adunate într-o regiune unică a spaţiului;
* În ziua de azi, în toate regiunile Universului există o radiaţie de fond („radiaţie cosmică”) foarte slabă, un fel de fosilă, rămăşiţă de pe urma torentelor de căldură şi lumină din primele clipe ale Universului.
Limitele cunoaşterii momentelor de început ale Big Bangului
Astrofizicienii nu pot (încă?) explica apariţia universului la secunda „zero” (momentul iniţial). Ei iau ca punct de plecare momentul 10-43 secunde după explozia originară (Big Bang). La această „vârstă fragedă” tot universul era conţinut într-o sferă de mărime infimă, subnucleară, de numai 10–33 centimetri diametru (nucleul unui atom are ordinul de mărime de 10–13 centimetri). Temperatura la acel stadiu era însă inimaginabil de mare, de ordinul a 1032 grade.
Teoriile nu merg mai devreme de momentul de la 10–43 secunde; ele se izbesc de „zidul lui Planck” (ştiinţa este încă incapabilă să explice comportamentul atomilor în condiţiile în care forţa de gravitaţie devine extremă, aşa cum era deja în universul de 10–33 centimetri). „Zidul lui Planck” reprezintă de fapt existenţa limitelor minime fizice ale obiectelor; una din barierele fizice este „quantumul de acţiune” sau aşa-numita „Constantă a lui Planck” = 6,62 10–34 Joule secundă, care reprezintă cea mai mică dintre cantităţile de energie existente în lumea noastră fizică, adică limita divizibilităţii spectrale şi, prin aceasta, limita extremă a oricărei divizibilităţi. Prin analogie există o „lungime ultimă” numită şi „Lungimea lui Planck”, precum şi „Timpul lui Planck”, care este cea mai mică unitate de timp posibilă teoretic.
Originea Big Bangului
Există două importante curente care tratează originea Big Bangului:
* Susţinătorii unuia dintre ele afirmă că înainte de 10–34 secunde după Big Bang (care reprezintă timpul ce a putut fi determinat de fizicieni) au existat un ocean de energie infinită; perfecţiunea universului; simetria absolută înainte de Creaţie; atemporalitatea. În apropierea Timpului („zidului”) lui Planck, când temperatura avea nivelul maxim şi când în supa primordială (amestec de materie şi radiaţie), respectiv în oceanul de energie incomensurabilă nu existau încă interacţiuni diferenţiate, universul avea o simetrie perfectă. Lumea, aşa cum ne este cunoscută, nu este decât vestigiul asimetric al unui univers care era, odinioară, perfect simetric. Această teorie induce idealismul, creaţionismul.
* Cealaltă teorie, contrară celei a creaţionismului, este teoria contracţiei şi extensiei nesimultane a materiei în univers, care postulează că „Materia se concentrează şi expandează, se transformă în energie şi apoi din nou în materie, în mod permanent, în diferite centre ale universului infinit, procesul acesta fiind nu numai consecutiv pentru anumite zone cosmice, dar şi nelimitat în timp şi spaţiu. Materia nu ia naştere din nimic. Procesul formării universului nu a început niciodată şi nu a fost iniţiat de nimeni; el este un proces natural, obiectiv, perpetuu şi nelimitat.” (v. pag. 23 din cartea „Terra incognita” a lui Renato Zamfir).
Gamow şi studenţii săi au ajuns la concluzia că unele elemente chimice din universul de azi provin din primele timpuri ale formării acestuia. Unele radiaţii se presupun că datează din perioada Big Bangului şi încă mai circulă prin univers. S-a mai descoperit că cele mai uşoare elemente, ca hidrogenul, deuteriul şi heliul, au fost primele elemente în univers, iar celelalte elemente mai grele s-au format ulterior. Cercetătorii susţin că elementele mai grele decât heliul şi mai uşoare decât fierul s-au format în procesul nuclear în stele, iar elementele mai grele decât fierul s-au format în urma exploziilor supernovelor.
Cercetări fizico–matematice privind începutul Big Bangului şi cauzele exploziei iniţiale
Există fizicieni şi matematicieni care, pe baza calculelor matematice, caută să găsească explicaţii asupra momentului zero al exploziei iniţiale – Big Bang. Astfel:
* Teoria / fizica cuantică a permis unor cercetători fizicieni să emită o serie de teorii referitoare la cauza care a determinat Big Bangul. Demonstraţiile făcute în cadrul şi pe baza teoriei fizicii cuantice, conform cărora o particulă elementară poate fi detectată în două locuri în acelaşi timp (de unde şi concluzia că particula este într-o permanentă vibraţie), au generat ideea că spaţiul şi timpul sunt abstracţiuni, iluzii ale gândirii omului.
* Există şi teoria „supragravitaţiei”, bazată pe faptul că forţa gravitaţională este mult prea slabă în raport cu forţa electromagnetică sau cu alte forţe (deşi în Univers ea se manifestă ca o forţă deosebit de mare şi atotcuprinzătoare). Aceasta a postulat că gravitaţia se scurge într-un „univers paralel” şi că forţa gravitaţională ce rămâne în universul nostru este mult diminuată.
Ambele teorii au condus la dezvoltarea „teoriei membranei” sau Teoria M şi au permis concluzia că în lumea reală trebuie să fie mult mai multe dimensiuni decât cele trei din universul nostru, şi că deci există mai multe universuri.
Într-un laborator din SUA s-a reprodus într-o experienţă, pentru o milionime de secundă (10–7 secunde), modul cum ar fi fost starea materiei imediat după Big Bang. Ideea este că Big Bangul a făcut să explodeze punctul ce conţinea o enormă cantitate de energie şi care, datorită condiţiilor, a început să se transforme în materie – „supa primordială” care nici teoretic nu poate fi bine definită. Materia rezultată imediat după Big Bang (supa primordială) a fost denumită plasma; experimentul în care s-a obţinut această plasmă a constat într-un bombardament de particule de aur greu şi de deuteriu (izotop al hidrogenului)
Expansiunea şi contracţia universului
Expansiunea se datorează inerţiei încă deţinute de galaxii după Big Bang. După ce această energie se va epuiza, galaxiile ar trebui să înceapă să se atragă din nou într-un punct comun, o singularitate de genul unei „găuri negre”.
Astfel, cosmologul rus Alexander Friedmann a propus un model al Universului care ascultă de cele două ipoteze fundamentale ale sale. El spune că Universul are un început la singularitatea Big Bang, urmat de o fază de expansiune, dar forţa gravitaţională dintre diferitele galaxii va produce în cele din urmă încetinirea expansiunii. Până la urmă galaxiile vor începe să se mişte una spre cealaltă, Universul sfârşind printr-o contracţie la singularitatea numită Big Crunch (marea contracţie).

NOVELE ŞI SUPERNOVELE. Stelele variabile, novele si supernovele, constituie un capitol important al astrofizicii. Observarea lor a pus in evidenta corelatii importante intre anumiti parametri caracteristici ai acestor obiecte cosmice si structura interna a Galaxiei, fapt care a condus la obtinerea unor rezultate pretioase cu privire la studiul sistemelor stelare – roiuri si galaxii. De asemenea, analiza si interpretarea variatiilor anumitor parametri fizici conduc la dezlegarea unora dintre cele mai captivante probleme ale astrofizicii contemporane. Prezentarea celor mai imporatnte probleme privind stelele variabile, novele si supernovele, presupune cunoasterea principalelor notiuni de astrofizica si astronomie stelara. Stralucirea stelelor este parametrul cel mai accesibil observatiilor noastre, iar modul spectacular in care aceasta poate sa varieze a condus pe astronomi la introducerea notiunii de stea variabila.  Novele reprezinta o categorie de stele variabile care se caracterizeaza printr-o crestere brusca a luminozitatii si, prin urmare, o crestere considerabila a stralucirii corespunzatoare. În astfel de cazuri, luminozitatea creste cu un factor de ordinul de marime al sutelor de mii fata de luminozitatea avuta mai inainte, care era putin variabila sau chiar constanta. Observatiile arata ca in timpul aparitiei fenomenului de nova, stralucirea stelei respective creste cu aproximativ 12 sau 13 magnitudini stelare. Aceasta crestere se produce in mod brusc, circa 2 zile, ramane aproape constanta in faza de maxim (cateva zile) pentru a reveni apoi la stralucirea avuta inainte de eruptie. Descresterea stralucirii se produce mult mai lent decat cresterea ei; revenirea de la maxim spre minim se realizeaza in decursul catorva saptamani, luni sau chiar ani. Fara a se cunoaste cauzele care stau la baza fenomenului de nova pe baza datelor observationale ale acestora, ele au fost asemanate cu niste explozii. Astazi se stie ca nu este vorba de o explozie a intregii stele, ci de o eruptie care se produce in straturile ei superficiale. În decursul unei eruptii o nova elibereaza o energie de aproximativ 10 la puterea 36 – 10 la puterea 37 J. Înainte si dupa eruptie, novele sunt stele subpitice fierbinti (pitice ultraviolete) care, in general sunt membre ale unor stele duble stranse. La maximul de stralucire nova are magnitudinea absoluta cuprinsa intre –6 si –9, iar in timpul descresterii stralucirii, in curba de lumina se pot observa diferite oscilatii. În general, fiecare nova are caracteristicile sale proprii, care marcheaza individualitatea stelei respective, totusi in linii mari novele au trasaturi specifice intregului grup de astfel de obiecte. În timpul declinului, atat curba de lumina, cat si spectrul corespunzator prezinta o complexitate considerabila. Datele fotometrice, prin modificarile indicilor de culoare, iar datele spectroscopice prin modificarea vitezelor radiale scot in evidenta faptul ca in momentul eruptiei unei nove se produce e ejectie de masa din straturile superficiale si nicidecum o exapnsiune a intregii stele. Stratul de materie ejectata se extinde repede si se manifesta ca o fotosfera intinsa. Urmarirea observationala a novelor, pe un interval mai mare de timp, pune in evidenta faptul ca unele dintre aceste eruptii se repeta, adica exista nove cu repetitie. De altfel, se pare ca daca s-ar urmari activitatea unor astfel de obiecte pe un timp mai indelungat, la toate sau aproape toate, fenomenul de eruptie se repeta.
Supernovele stralucesc o vreme de miliarde de ori mai puternic decat Soarele. In februarie 1987, pe Pamant a fost vizibila si fara telescop o supernova dintr-o galaxie vecina. De 383 de ani nu se mai vazuse un fenomen asemanator. Dupa starea de supernova, in functie de masa initiala, ramane un corp ceresc de dimensiuni reduse, numit „stea de neutron”. Diametru sau este de ordinul zecilor de kilometri, si se compune dintr-o masa compacta de neutroni.
In Univers exista si alte corpuri ceresti misterioase: cuasarii. Acestia par a fi centrii foarte luminosi ai unor galaxii. Lumina lor a pornit spre noi cu putin timp dupa nasterea lumii. Se crede ca energia emisa de ei ar putea proveni numai de la gaurile negre.
Pulsarii sunt la fel de fascinanti ei emit periodic impulsuri de energie la intervale regulate.
Nimeni nu stie care va fi soarta finala a Universului. Dupa teoria Universului deschis expansiunea va continua pana cand toate stelele vor muri si toata energia va fi imprastiata in spatiu.
Teoria Universului inchis presupune ca la un moment dat Universul va incepe sa se contacte si pana la urma o sa dispara. Aceasta stare poate provoca o noua explozie ce ar putea crea un Univers nou si astfel se poate genera un sir infinit de explozii si contractii – un Univers oscilant.
Supernova, (din lat. superus, „mai sus” şi novus, „nou”), este o stea variabilă din clasa novelor, dar având o strălucire de sute de ori mai mare decât a novelor.
O stea creşte enorm în volum după epuizarea combustibilului său nuclear. Evoluţia tuturor stelelor masive a căror masă depăşeşte 8-10 mase solare se încheie printr-un fenomen spectaculos ce constă în explozia şi spulberarea lor. Luminozitatea unei supernove este de aproximativ 10 miliarde de ori mai mare ca cea a Soarelui, iar durata maximă de strălucire este de câteva zeci de zile. Dimensiunile exploziei sunt de 15-75 ori diametrul Soarelui. Învelişul stelei de aproximativ 1030 g este expulzat cu o viteză de 300-1.500 km /s.
Diametrul corpului ceresc rămas după fragmentarea stelei este de câteva zeci de kilometri, fiind dependent şi de masa iniţială, iar densitatea sa este mult mai mare decât cea a unei stele „pitice albe”. Compoziţia chimică a învelişurilor expulzate de o supernovă este un amestec de elemente grele.
În funcţie de prezenţa hidrogenului, supernovele sunt de două tipuri:
* supernove de tip I, la care nu este identificată prezenţa hidrogenului,
* supernove de tip II, la care se poate identifica prezenţa hidrogenului.
Energia pierdută de o supernovă este de aproximativ 1049 ergi, fiind cu patru ordine de mărime peste cea de la nove, iar viteza de expulzare a învelişului este de peste 10.000 km /s pentru o supernovă de tip I şi 5.000 km /s pentru o supernovă de tip II. Explozia supernovei de tip I produce împrăştierea totală a stelei, iar explozia celei de tip II duce la formarea unui pulsar în centrul stelei. Numărul exploziilor de supernovă poate fi apreciat după numărul total al pulsarilor cunoscuţi. Ultima supernovă din galaxia noastră a fost înregistrată în 1604. La 23 februarie 1987 a explodat o stea din Norii lui Magellan.

Aurorele

Acest spectacol magnific de culoare are loc datorita materiei expulzate de Soare, ce interactioneaza cu campul magnetic terestru. In urma puternicelor explozii solare, sunt expulzate in spatiu particule puternic incarcate energetic (ioni) ce calatoresc prin spatiu cu viteze ce variaza intre 300 si 1200 km/s. Un “nor” de astfel de particule formeaza plasma. Fluxul de plasma ce vine de la Soare este cunoscut sub numele de vant solar. In timp ce vantul solar interactioneaza cu marginile campului magnetic terestru, unele dintre aceste particule sunt atrase de acesta. Ele urmeaza apoi liniile campului magnetic in jos spre ionosfera, strat atmosferic situat intre 60 si 600 km deasupra scoartei terestre. Cand aceste particule interactioneaza cu gazele din ionosfera produc acest impresionant spectacol de lumini, numit de noi “aurora”. Cele produse la Polul Nord se numesc Boreale, iar cele de la Polul Sud – Australe. Gama de culori variaza intre rosu, verde, albastru si violet.
Luminile sunt in continua “miscare” datorita acestor interactii dintre vantul solar si campul magnetic terestru. Vantul solar genereaza de obicei pana la 1.000.000 megawatti de electricitate intr-un astfel de spectacol si acest lucru poate cauza interferente cu liniile electrice, transmisiile radio-TV si comunicatiile prin satelit. Prin studiul aurorelor, cercetatorii pot afla multe despre vantul solar, cum afecteaza acesta atmosfera si cum poate fi folosita aceasta energie degajata in folosul omenirii.
In urma observatiilor asupra Soarelui, aceste aurore pot fi prezise cu destula acuratete. In timpul furtunilor solare puternice, acestea pot fi vizibile pana in centrul Europei, aurorele putand avea loc la orice ora din zi sau din noapte.
In decursul istoriei, diverse persoane au scris si vorbit despre sunete asociate fenomenului de aurora. Exploratorul danez Knud Rasmussen mentiona acest efect in 1932 in descrierea traditiilor folclorice ale eschimosilor din Groenlanda. Aceleasi sunete sunt mentionate in acelasi context de antropologul canadian Ernest Hawkes in 1916. Caiu Corneliu Tacitu, un istoric din Roma antica, scria in opera sa „Germania” ca locuitorii Germaniei sustineau perceperea acelorasi sunete.
Actualmente, diverse persoane continua sa relateze despre aceste sunete, in ciuda faptului ca inregistrari ale lor nu au fost publicate niciodata si tinand cont ca exista suspiciuni stiintifice serioase la ideea cum ca asemenea sunete provocate de aurore au fost auzite. Energia aurorelor si alti factori fac improbabila atingerea solului de catre aceste sunete, iar sincronizarea sunetelor cu modificarile vizibile ale aurorei intra in conflict cu decalajul de timp necesar propagarii sunetului pentru ca acesta sa fie auzit. Anumite persoane speculeaza ca fenomenele electrostatice induse de aurore pot explica sunetele.
Aurorele boreale sunt, probabil, unele dintre cele mai interesante spectacole ale naturii. Misterul formarii lor i-a intrigat permanent pe oamenii de stiinta si, chiar daca astazi el a fost descifrat in ceea mai mare parte a sa, nu putini sunt cei care cred ca acest fenomen reprezinta o manifestare a unor forte aflate dincolo de capacitatea de intelegere a oamenilor.
Aurora se formeaza in timpul unei eruptii solare. O data la 11 ani, activitatea solara cunoaste un maxim, produs de rotatia inegala a Soarelui. Polii sai nu se invirt cu aceeaşi viteza ca si centrul, fapt care provoaca asa-zisele umbre solare. Rupte din Soare, particulele calatoresc in jur de doua zile inainte de a ajunge in preajma Terrei, care este protejata de centurile magnetice, al caror rol este tocmai acela de a opri respectivele particule. In consecinta, acestea sunt obligate sa ocoleasca aceste centuri magnetice si sa ajunga pe Pamant prin cei doi poli magnetici (nord si sud). Cand moleculele din atmosfera ajung in contact cu o serie de gaze, produc culori diferite. Cele mai multe dintre aurore au o culoare verde, dar in componenta lor intra si rosul si movul, dar extrem de rar.
Ovalul auroral reprezinta zonele in care aurorele pot fi observate cel mai bine. In timpul eruptiilor solare puternice, aurorele sunt vizibile sub latitudinile joase (latitudini magnetice in raport cu polul magnetic), fapt care permite observarea lor din mai multe puncte de pe Glob. Cei mai familiarizati cu acest spectacol unic sunt locuitorii din asa-zisul oval auroral. Regiunile din lume in care aurorele pot fi observate cel mai bine sunt: Norvegia, Suedia, Finlanda, nordul Rusiei, Alaska si nordul Canadei.
Aparitia aurorelor poate fi prevazuta. Satelitul „Soho”, de exemplu, a furnizat imagini ale eruptiilor solare, fapt care a contribuit la anticiparea perioadelor lor de formare. De asemenea, gratie datelor furnizate si de alti sateliti, astronomii sunt capabili sa prevada exact frecventa de formare a aurorelor boreale.
Tot prin intermediul sondelor spatiale, oamenii de stiinta au putut constata ca aurorele se formeaza si pe alte planete, in special pe Jupiter si Saturn, la suprafata acestora. In plus, s-a constatat ca acest fenomen nu este specific Pamantului, el fiind propriu tuturor planetelor cu magnetism si cu atmosfera.
Aurora polară este un fenomen optic ce constă într-o strălucire intensă observată pe cerul nocturn în regiunile din proximitatea zonelor polare, ca rezultat al impactului particulelor de vânt solar în câmpul magnetic terestru. Când apare în emisfera nordică, fenomenul e cunoscut sub numele de aurora boreală, termen folosit iniţial de Galileo Galilei, cu referire la zeiţa romană a zorilor, Aurora, şi la titanul care reprezenta vânturile, Boreas. Apare în mod normal în intervalele septembrie-octombrie şi martie-aprilie. În emisfera sudică, fenomenul poartă numele de auroră australă, după James Cook, o referinţă directă la faptul că apare în sud.
Fenomenul nu este exclusiv terestru, fiind observat şi pe alte planete din sistemul solar, precum Jupiter, Saturn, Marte şi Venus. Totodată, fenomenul este de origine naturală, deşi poate fi reprodus artificial prin explozii nucleare sau în laborator.
Mecanism
Aurora apare în mod obişnuit atât ca o strălucire difuză cât şi ca o cortină extinsă în spaţiu orizontal. Câteodată se formează arcuri care îşi pot schimba forma permanent. Fiecare cortină este compusă dintr-o serie de raze paralele şi aliniate pe direcţia liniilor de câmp magnetic, sugerând faptul că fenomenul de pe planeta noastră este aliniat cu câmpul magnetic terestru. De asemenea, variabilitatea unor anumiţi factori poate determina formarea de linii aurore de tonalităţi şi culori diferite.
Aurora polară terestră
Aurora polară terestră e provocată de ciocnirea unor particule încărcate electric (de exemplu electroni) din magnetosferă cu atomi din straturile superioare ale atmosferei terestre, aflate la altitudini de peste 80 km. Aceste particule electrice au o energie de 1 până la 15 keV iar coliziunea lor cu atomii de gaz din atmosferă determină energizarea acestora din urmă. Prin fiecare coliziune o parte din energia particulei este transmisă atomului atins, într-un proces de ionizare, disociere şi excitare a particulelor. În timpul ionizării, electronii se desprind de atom, care încarcă energie şi determină un efect de ionizare de tip domino în alţi atomi. Excitaţia rezultă în emisie, ducând atomul în stări instabile, dat fiind că aceştia emit lumină în frecvenţe specifice când se stabilizează. Dacă procesul de stabilizare a oxigenului durează până la o secundă, azotul se stabilizează şi emite lumină instantaneu. Acest proces, esenţial în formarea ionosferei terestre, este comparabil cu cel ce stă la baza ecranului de televizor: electronii ating suprafaţa de fosfor, alterând nivelul de energie al moleculelor, fapt care rezultă în emisiunea de lumină.
În general, efectul luminos este dominat de emisiunea de atomi de oxigen în straturile superioare ale atmosferei (aproximativ 200 de kilometri de altitudine), care produce tonalitatea verde. Când se produc furtuni puternice, straturile inferioare ale atmosferei sunt atinse de vântul solar (la aproximativ 100 de kilometri altitudine), producând tonalitatea roşu închis prin emisiunea de atomi de azot (predominantă) şi oxigen. Atomii de oxigen emit tonalităţi de culori variate, deşi, de cele mai multe ori, se întâlnesc roşul sau verdele.
Fenomenul poate apărea şi ca o luminescenţă ultravioletă, violetă sau albastră, datorată atomilor de azot, prima dintre acestea putând fi foarte bine observată din spaţiu (dar nu de pe Pământ, pentru că atmosfera absoarbe razele UV). Satelitul NASA Polar a observat efectul în raze X, imaginile ilustrând precipitaţii de electroni de energie ridicată.
Interacţiunea între moleculele de oxigen şi azot, ambele generatoare de tonalităţi ale culorii verde, creează efectul de „linie verde aurorală”, fenomen regăsit în imaginile de mai jos, produse de Staţia Spaţială Internaţională. În acelaşi fel, interacţiunea dintre aceşti atomi poate produce efectul de „linie roşie aurorală”, deşi mai rar şi prezent în altitudini mai ridicate.
Planeta noastră este atinsă permanent de vânturi solare, fluxuri rarefiate de plasmă caldă (gaz de electroni liberi şi cationi) emise de Soare în toate direcţiile, ca rezultat al temperaturii înalte a coroanei solare, stratul exterior al stelei. Pe durata furtunilor magnetice, fluxurile pot fi mai puternice, asemenea câmpului magnetic interplanetar apărut între două corpuri celeste, determinând conturbarea ionosferei în răspuns la furtuni. Asemenea tulburări afectează calitatea comunicaţiilor radio sau a sistemelor de navigare, putând afecta astronauţii din aceste regiuni, celulele solare ale sateliţilor artificiali, indicaţia busolelor şi acţiunea radarelor. Acţiunea ionosferei este complexă şi dificil de modelat, îngreunând prezicerea fenomenelor de acest tip.
Magnetosfera terestră este o regiune din spaţiu dominată de câmp magnetic. Ea se constituie ca un obstacol în drumul vântului solar, cauzând dispersarea sa pe sensul de întoarcere. Lăţimea sa este de aproximativ 190 000 Km, iar în timpul nopţilor o lungă coadă magnetică se extinde pe distanţe chiar şi mai mari.
Aurorele sunt încadrate în general în regiuni cu format oval, apropiate polurilor magnetice. Când activitatea efectului este calmă, regiunea dispune de o dimensiune medie de 3 mii de kilometri, putând varia până la 4 sau 5 mii de kilometri când vânturile solare se intensifică.
Sursa de energie a aurorelor este dată de vânturile solare care circulă pe Terra. Atât magnetosfera, cât şi vânturile solare pod conduce electricitate. Este cunoscut faptul că dacă două conductoare electrice legate într-un circuit electric sunt introduse într-un câmp magnetic, iar unul dintre ele se deplasează în jurul celuilalt, în circuit este generat un curent electric. Generatoarele electrice şi dinamurile utilizează acest principiu, însă conductoarele tradiţionale pot fi înlocuite de plasme sau chiar alte fluide. În acest context, vântul solare şi magnetosfera sunt fluide conductoare de electricitate cu mişcare relativă, fiind astfel capabile să genereze curent electric, care produce efect luminos.
Cum polurile magnetice şi geografice ale planetei noastre nu sunt aliniate, în acelaşi fel regiunile aurorale nu sunt aliniate cu polul geografic. Cele mai bune puncte de observaţie a aurorelor se găsesc în Canada pentru aurorele boreale şi pe insula Tazmania sau în sudul Noii Zeelande pentru aurorele australe.
Sunetele aurorei
În decursul istoriei, diverse persoane au scris şi vorbit despre sunete asociate fenomenului de auroră. Exploratorul danez Knud Rasmussen menţiona acest efect în 1932 în descrierea tradiţiilor folclorice ale eschimoşilor din Groenlanda. Aceleaşi sunete sunt menţionate în acelaşi context de antropologul canadian Ernest Hawkes în 1916. Caius Cornelius Tacitus, un istoric din Roma antică, scria în opera sa „Germania” că locuitorii Germaniei susţineau perceperea aceloraşi sunete.
Actualmente, diverse persoane continuă să relateze despre aceste sunete, în ciuda faptului că înregistrări ale lor nu au fost publicate niciodată şi ţinând cont că există suspiciuni ştiinţifice serioase la ideea cum că asemenea sunete provocate de aurore au fost auzite. Energia aurorelor şi alţi factori fac improbabilă atingerea solului de către aceste sunete, iar sincronizarea sunetelor cu modificările vizibile ale aurorei intră în conflict cu decalajul de timp necesar propagării sunetului pentru ca acesta să fie auzit. Anumite persoane speculează că fenomenele electrostatice induse de aurore pot explica sunetele.

Calatoria in trecut sau in viitor considerata mult timp o tema de science fiction, este acum un subiect de serioase cercetari. Calatoria in timp a fost facuta, teoretic posibila odata cu teoria relativitatii a lui Einstein. Aceasta se bazeaza pe faptul ca spatiul si timpul nu sunt doua entitati distincte ci se unesc pentru a forma o a patra dimensiune: spatiu-timp.In aceasta dimensiune orice corp calatoreste cu o viteza constanta, viteza lumini.Daca un corp nu calatoreste in spatiu, atunci toata viteza sa (viteza luminii) este folosita pentru a calatorii prin timp. Astfel, un corp in repaus „imbatraneste ” cu viteza luminii.Dar, daca acest corp calatoreste si in spatiu, atunci viteza sa se va descompune pe cele doua axe, viteza de trecere a timpului, fiind redusa.Iar daca un corp se deplaseaza prin spatiu cu viteza luminii atunci viteza pe axa timpului acelui corp va fi 0.
Cilindri masivi rotitori
Prima masina teoretica ar consta intr-un corp extrem de dens ce se roteste extrem de repede. Puternica atractie gravitationala ar „tari ” spatiul si timpul in jurul sau in timp ce se roteste.Acest obiect va distorsiona geometria spatiului si trecerea timpului in jurul sau.O nava spatiala ar putea sa treaca prin apropierea acestui corp pe o traiectorie aparent normala pentru echipaj si pentru aparatele de la bord dar ar iesi de partea cealalta in alt timp si, eventual in alt spatiu.
Obiectul necesar acestui efect ar fi echivalentul a 10 stele neutron, fiecare avand aceiasi masa ca Soarele intr-un volum nu mai mare decat al muntelui Everest, unit de la pol la pol de un cilindru si rotindu-se de doua mii de ori pe secunda. Nu se cunoaste nici un astfel de obiect dar nu este clar nici daca ar putea sa existe ,gravitatia strivindu-l pana ar lua forma unei sfere si apoi s-ar transforama intr-o gaura neagra. Dar pulsarii milisecondici, care sunt stele neutron ce se rotesc de sapte sute de ori pe secunda ajung intrigant de aproape de conditiile necesare.Acest corp ar putea functiona ca o masina a timpului datorita conceptiei lui Einstein, care spre deosebire de Newton nu considera ca planetele sau alte corpuri interactioneaza între ele prin forte gravitationale, pentru ca în conformitate cu legile lui Newton aceste interactiuni s-ar produce instantaneu ,dar nici o forma de radiatie sau influenta nu se propaga cu o viteza mai mare decât cea a luminii. Astfel Einstein, a afirmat ca aceste corpuri nu interactionaza ,ele miscându-se liber,traiectoriile lor fiind determinate de curburile, modificarile în spatiu-timp cauzate de materia existenta.
Astfel, un asemenea corp ar putea genera o forta asa de mare încât sa modifice în mod radical geometria spatiului din jurul sau si, în acelasi timp si timpul. Un eveniment similar se întâlneste în apropierea gaurilor negre, corpuri cu o gravitatie extrem de mare si în apropierea carora timpul se dilata, ajungând chiar sa se opreasca.
Gaurile de vierme
A doua abordare a calatoriei în timp impica gaurile negre. Ecuatia relativitatii sugereaza ca o pereche de gauri negre ar putea fi „legate” între ele de tuneluri ce fac o scurtatura prin timp si spatiu. Aceste tuneluri se numesc „gauri de vierme”. Cele doua gauri negre (gurile tunelului) pot fi oriunde în timp si spatiu si sa fie oricum conectate prin tuneluri. Astfel o gura poate fi în prezent iar cealalta este în acelasi loc acum o mie de ani. De acea un obiect ar putea intra în prezent si ar putea iesii acum o mie de ani.
O problema (în afara de faptul ca e greu de fabricat sau de gasit gauri de vierme) este faptul ca gravitatia are tendinta sa „închida” aceste gauri de vierme (ca si gura unui tunel ce colapseaza). Ar fi totusi posibil sa se mentina gaura deschisa introducând în ea materie din exterior, materie ce se presupune ca ar exista dar nu a fost înca descoperita (materie neagra). Gaurile negre exista cu certitudine ,variind de la obiecte în galaxia noastra (Calea Lactee) cu mase doar de câteva ori mai mari ca a Soarelui pâna la obiecte cu mase de milionane de ori mai mari decât a Soarelui în centrele galaxiilor si în quasare.
Chiar daca aceste speculatii nu furnizeaza metode practice de construire a masinilor timpului, fizicienii continua studiul lor deoarece exista posibilitatea ca tot universul sa fie brazdat de gauri de vierme microscopice cu „gurile ” mai mici ca un proton. Astfel de gauri de vierme ar putea explica de ce legile fizicii sunt aceleasi oriunde în univers, de ce, de exemplu ,un electron pe Pamânt are aceiasi sarcina si masa ca unul aflat într-o galaxie îndepartata. S-au facut serioase speculatii cum ca prin aceste mici gauri de vierme se „scurge” informatie ce mentine legile fizicii constante dintr-un punct în altul si dintr-un timp în altul.
Materia neagra
Materia neagra este o materie nelumioasa ce nu poate detectata prin observarea a nici unei forme de radiatie electromagnetica, dar a carei existenta ,distribuita dealungul universului este sugerata de câteva consideratii teoretice.
Trei teorii ar sugera existenta materiei negre. Galaxiile din apropierea Caii Lactee par sa se roteasca mai repede decât ar fi de asteptat considerând cantitatea de materie vizibila din aceste galaxii. Multi astronomi cred ca 90% din materia unei galaxii obisnuite este invizibila.
A doua consideratie teoretica este existenta roiurilor de galaxii. Multe galaxii sunt grupate în astfel de roiuri. Astronomii afirma ca daca se accepta niste conceptii rezonabile (ca aceste roiuri sunt „legate” între ele prin gravitatie si ca aceste roiuri s-au format acum câteva miliarde de ani în urma) ,atunci rezulta ca aproximativ 90% din masa acestora este materie neagra datorita faptului ca ,în mod contrar, aceste roiuri nu ar avea destula masa pentru a le tine apropiate si aceste galaxii s-ar fi îndepartat pâna acum.
Al treilea considerent, si cel mai controversat, sustine existenta materiei negre pe baza modelului expansiunii universale. Conform acestei idei ,universul a trecut printr-o perioada de expansiune extrem de rapida într-un timp extrem de scurt. Daca modelul Big Bang-ului este corect, constanta expansiunii universale ar trebuii sa aiba valoarea apropiata de 1, însemnând ca masa totala a universului ar trebui sa fie de aproximativ 100 de ori mai mare ca cea vizibila.
Exista mai multi „candidati” pentru materia neagra. Acestia includ pitici negrii, nedetectati (obiecte, semanând cu stele dar ce sunt mult mai slabe din punct de vedere luminos decât stelele si pe care nu au loc reactii nucleare), gaurile negre ,si particule subatomice a caror proprietati exclud detectarea lor dupa radiatii electromagnetice.Ideea calatoriei in timp aduce cu sine o serie de dificultati conceptuale. Urmatorul paradox este de pilda bine cunoscut: Cum ar fi sa te duci in trecut si sa-ti omori tatal inainte ca el sa se intalneasca cu mama ta? Atunci, tu nu ai mai fi nascut. Insa daca tu ai iesit din calcule, cine l-a omorat pe potentialul tau tata?
Asemenea scenarii ipotetice par sa sugereze ca nu este posibila calatoria in timp. Cu toate acestea, teoria generala a relativitatii permite diferite deformari ale spatiu-timpului, iar Kurt Godel, celebrul matematician, a reusit sa demonstreze ca, in conformitate cu aceasta teorie, calatoria in timp ar putea in principiu sa existe (vezi imaginea de mai jos a unei „gauri de vierme”).
Nici mecanica cuantica nu spune in mod explicit ca nu ar fi posibila calatoria in timp. Dimpotriva, simtul cauzalitatii este mai degraba bulversat de ea.
Unii scriitori de stiintifico-fantastic au incercat sa ocoleasca paradoxurile calatoriei in timp folosind ideea de universuri paralele. Atunci cand cineva ar merge in trecut si ar schimba ceva, universul ar continua pe o cale diferita. Insa universul original din care a provenit calatorul va continua sa existe neafectat, in paralel. Prin urmare, acel Oedip care calatoreste in timp vine dintr-un univers si isi omoara tatal in alt univers.
Studiind aceasta idee stiintifico-fantastica cu ajutorul mecanicii cuantice, trei fizicieni, Daniel M. Greenberger si Karl Svozil pe de o parte si David T. Pegg pe de alta parte, au ajuns la
aceeasi concluzie in mod independent.
Ideea in mecanica cuantica este ca toate posibilitatile exista in mod simultan intr-un anumit fel abstract, insa nu in paralel, ci influentandu-se unele pe celelalte. Ceea ce se observa in realitate este rezultatul unui anumit proces de mediere peste toate aceste posibilitati – toate universurile posibile interfereaza unul cu altul, iar universul real este rezultatul care apare. In acest fel, pot fi luate in considerare inclusiv universuri in care timpul curge dinspre viitor spre trecut – de aceea mecanica cuantica nu este in mod explicit impotriva ideii de calatorie in timp.
Cu toate acestea, Greenberger, Svozil si Pegg au constatat ca, pe masura ce timpul curge, universurile alternative care ar fi putut sa se intample insa nu s-au intamplat, se sterg – aceste universuri alternative se anuleaza unul pe celalalt. Prin urmare, daca cineva ar reusi, cine stie cum, sa calatoreasca inapoi in trecut, el nu ar regasi universul asa cum a fost, ci va gasi un univers simplificat, in care nu se mai poate intampla decat ceea ce chiar s-a intamplat.
Mark Buchanan de la New Scientist explica teoria folosind perspectiva ondulatorie (ceea ce in acest caz este poate mai clar): „Constrangerea apare datorita capacitatii obiectelor cuantice de a se comporta ca unde. Obiectele cuantice isi separa existenta intr-o serie de unde, fiecare dintre ele urmand o cale distincta prin spatiu-timp. In cele din urma, obiectul este cel mai probabil sa ajunga acolo unde undele se recombina sau ‘interfereaza’ constructiv, cu varful unei unde nimerindu-se peste varful altei unde. Obiectul este putin probabil sa ajunga in acele locuri in care undele interfereaza destructiv, si se anuleaza una pe cealalta. Mecanica cuantica permite calatoria in timp pentru ca nu exista nimic care sa impiedice o unda sa mearga inapoi in timp. Atunci cand Greenberger si Svozil au analizat ceea ce se intampla cu aceste unde care merg spre trecut, au descoperit ca paradoxurile care ar fi implicate de ecuatiile lui Einstein nu apar. Undele care calatoresc inapoi in timp interfereaza distructiv una cu cealalta si impiedica deci sa se intample altceva decat ceea ce s-a intamplat deja.”
Greenberger si Svozil scriu: „In conformitate cu modelul nostru, daca in mecanica cuantica ceva calatoreste in timp, nu gaseste decat alternativele consistente cu lumea pe care a lasat-o in urma, in viitor. Cu alte cuvinte, cu toate ca poti sa afli trecutul, nu-l poti schimba. Nu conteaza cat de putin probabile sunt evenimentele care au putut sa conduca catre situatia actuala, ele nu pot fi schimbate. Calatoria in trecut ar trimite rezonante care sunt compatibile numai cu viitorul care deja s-a intamplat.”
Ei mai adauga: „Modelul are anumite consecinte si asupra interpretarii lumilor multiple a mecanicii cuantice. Lumea poate sa para ca se separa in posibilitati in ceea ce priveste viitorul. Insa odata ce o masuratoare a fost facuta, care confirma deci lumea in care traim, ar fi imposibil sa ajungem la alte lumi.”

Intreaga suprafata a Pamantului este strabatuta de o retea deasa de crapaturi acolo unde rocile sfaramicioase s-au rupt, ca urmare a uriaselor forte exercitate de placile tectonice in miscare. Unele dintre aceste fisuri sunt vizibile, altele nu. Unele foarte mici, altele strabat un continent intreg. Daca rocile de ambele parti ale crapaturii se deplaseaza sau s-au deplasat in trecut, fractura poarta numele de falie.

Unele falii sunt inca active. Ele se deplaseaza din cand in cand, uneori la cativa ani sau la cateva decenii cu o brusca frecare a rocilor, care elibereaza cantitati mari de energie. Undele de soc zguduie pamantul si provoaca cutremure, de la unele care abia sunt observabile pana la altele ce provoaca mari catastrofe. Cea mai celebra cicatrice de pe fata Pamantului si cel mai riscant de activa este falia San Andreas din California, care trece chiar prin orasul San Francisco. Aceste falii apar uneori de-a lungul limitelor dintre placi si sunt de obicei foarte adanci, de la suprafata pana la fundul scoartei terestre. Ele sunt numite falii de transformare.

Falia San Andreas este linia in lungul careia placa pacifica aluneca spre placa nord-americana. Extermitatea vestica a Californiei este prinsa de placa pacifica si se deplaseaza lent, cutremur dupa cutremur, la nord, peste restul continetului nord-american. Segmentele scoartei terestre se deplaseaza de-a lungul faliilor transformate de 3 sau 4 miliarde de ani, astfel ca peisajele de o parte si de cealalta a faliei pot diferi considerabil. Acest lucru este evident in Scotia, unde o falie transformanta numita Great Glen formeaza o crevasa care include un sir de lacuri, printre care si Loch Ness. Muntii Grampian, aflati la sud de falie sunt mai tineri si mai rotunjiti, avand o inaltime medie de 850 de metri. Podisul Nord-vestic este cel mai vechi si mai framantat, dar are o altitudine mai mica, de circa 650 de metri. Cand doua placi se distanteaza, continentul risca sa se intinda. Sub acesta tensiune enorma scoarta terestra se sfasie si se formeaza falii. Rocile de o parte a faliei se pot scufunda sub nivelul celor de pe cealalta parte. Aceste falii „normale” apar rareori singure; manuchiuri de falii aproape paralele pot fi zarite in insulele Greciei. Ele sunt inca in miscare, indicand faptul ca Marea Egee se largeste lent, provocand cutremure in estul Mediteranei.

Cea mai celebra pereche de falii normale se afla in Israel, ambele parti ale Marii Moarte, continuand apoi spre sud prin Marea Rosie, prin estul Africii, pana in Mozambic. Fiecare falie este imaginea in oglinda a celeilalte, iar uscatul dintre ele s-a scufundat dand nastere Marelui Rift, lat de circa 50 de kilometri. Faliile sunt marcate de siruri de culmi, formand pe alocuri creste ascutite inalte de 3000 de metri. Pe fundul vaii se insira o serie de mari si lacuri: Marea Moarta, Marea Rosie, Lacul Malawi, Lacul Tanganyka si lacurile de soda est-africane. Partea sudica a Marelui Rift este poate, leaganul omenirii, locul in care au aparut primele fiinte umane. Daca doua mase mari se ciocnesc intre ele, fotele imense ale coliziunii creeza falii inverse. Scoarta de pe o latura a faliei se ridica peste scoarta de pe cealalta latura si stratele de roca se suprapun. Aceasta se intampla in trecutul indepartat in Muntii Appalasi din estul Statelor Ale Americii si in regiunea Bretagne in Franta. Recent in termeni geologici fenomenul s-a repetat in Alpii Europeni. Si inca se mai intampla in Himalaya, India inaintand spre centru Asiei.

 

Vulcani pe fundul Oceanului

Crestele care se intind pe fundul oceanelor, delimitand placile tectonice, sunt impanzite de vulcani. Tacute si nevazute de ochii oamenilor, ele elibereaza lava continuu. Aceasta se raceste rapid in apa si capata o crusta la suprafata, formand ghemotoace de dimensiunile unei mingi de fotbal, care se aseaza una deasupra alteia; aceasta structura purta numele de „lava-perna”. Uneori vulcanii din adancul oceanelor sunt suficient de inalti pentru a-si scoate „crestetul” din apa – constituind insule. Islanda este o ingramadire de astfel de vulcani, aparuti chiar pe creasta din mijlocul Atlanticului. In 1963, in largul Islandei a aparut o noua insula, Surtsey. Nascuta pe fundalul aburului al gazelor si a lavei, Surtsey a fost o ilustrare a uriasului „motor” termic ce actioneaza scoarta terestra. Pe masura ce fundul oceanului se deplaseaza, Surtsey va „calatori” pana la marginea crestei; in cele din urma vulcanul se va stinge, iar valurile vor eroda, asa cum vulcanii din Hawaii sunt macinati de Oceanul Pacific.

 

Inelul de Foc

Regiunea din jurul Oceanului Pacific este numita „inelul de foc” datorita vulcanilor de pe tarmurile sale. Acestia sunt printre cei mai violenti din lume, formati deasupra zonelor de subductie, unde placile oceanelor aluneca pe sub cele continentale. Vulcanii arunca in aer cenusa, lava si gaze, produse prin topirea scoartei continentale ajunse din strafundurile fierbinti ale planetei. Vulcanii din inelul de foc sunt mai violenti decat vulcanii oceanici deoarece aburul nu poate iesi la suprafata din lava groasa; „prins” in masa acesteia ca bulele de aer in sampanie, poate exploda dand nastere unei lave poroase numita piatra ponce.

Pe 18 mai 1980, varful si unul dintre versantii Muntelui Helens din statul Washington, Statele Unite Ale Americii, au explodat, distrugand o suprafata vasta in jur. Un nor negru de cenusa s-a ridicat pana la 25 kilometri in aer.

Autor: Gabi Dinca

In mod traditional, timpul e vazut ca fiind masurarea distantei dintre evenimente. El e compus din trecut, prezent si viitor. Trecutul e considerat ca fiind ceva deja intamplat si nu poate fi schimbat. Viitorul, in schimb, e considerat ca fiind disponibil unei multitudini de posibilitati. Oamenii masoara timpul folosind multe unitati, unele bazate pe evenimente reale (rotatia Pamantului, in jurul Soarelui), altele sunt arbitrare. Descrierea clasica timpului facuta de Isaac Newton din lucrarea sa “Principia” e ca timpul “curge” constant, la fel pentru toti. Adica e independent de evenimentele ce au loc in cadrul sau. Aceasta descrierea a timpului a fost eliminata de Einstein si teoria sa.

Ideea clasica de timp e partinitoare datorita felului in care oamenii percep “trecerea” timpului. Constientizam evenimentele dintr-un punct de vedere personal si presupunem ca asa e peste tot. Abordarea clasica a timpului nu explica de percepem timpul in acest mod si nici cum este dobandit acest efect. Celelalte teorii despre natura timpului pun in discutie “radacinile” acestui punct de vedere natural.

Relativitatea

Teoria Relativitatii apartine fizicianului Albert Einstein. La inceput a existat sub forma a 2 teorii: Teoria Speciala a Relativitatii a aparut in 1905 si afirma ca viteza de “curgere” a timpului nu este aceeasi in tot Universul – depinde de observator (adica e relativa). Unii oameni percep “curgerea” timpului altfel decat alti oameni. De exemplu, pe masura ce imbatranim, procesam mai putine informatii pe secunda despre mediul inconjurator, de aceea percepem trecerea timpului ca fiind mai rapida.

Dar teoria lui Einstein merge si mai departe. Relativitatea timpului nu e cauzata de varsta noastra, e cauzata de viteza miscarii prin spatiu. Cu cat mergem mai repede prin spatiu, cu atat mai incet ne deplasam prin timp. Teoria relativitatii ne cere sa vedem spatiul si timpul, nu ca entitati separate, ci sub forma unui concept numit spatiu-timp. Timpul devine cea de a 4 dimensiune ce se adauga la celelalte 3 dimensiuni ale spatiului cu care suntem obisnuiti (inaltime, latime si lungime). Aceasta reprezentare a timpului este cruciala pentru intelegerea celorlalte teorii despre natura timpului,

Oamenii poseda o retina bidimensionala, ceea ce inseamna vedem doar in 2 dimensiuni. Perceperea celei de a 3-a dimensiuni e rezultatul perspectivei si a vederii noastre binoculare. Daca am fi avut retine tridimensionale, am fi fost capabili sa percepem simultan toate laturile unei camere – peretii, podeaua si tavanul in acelasi timp!

Din acest motiv e foarte greu, daca nu chiar imposibil, pentru un om sa vizualizele cea de a 4-a dimensiune.

Pentru a depasi aceasta piedica, este bine sa folosim analogii, ce contin un numar mic de dimensiuni, atunci cand vorbim de mai mult de 3 dimensiuni, chiar si atunci cand timpul e una din ele. In acest caz sa ne imaginam ca Universul are o forma cuboidala, iar oamenii sunt bidimensionali si au retine unidimensionale. Sa ne imaginam ca dimensiunile spatiale sunt latimea si inaltimea unei sectiuni de cuboid, iar oamenii se pot deplasa in sus, in jos, in stanga si in dreapta. Sa ne imaginam ca adancimea cuboidului e timpul.

Sa ne imaginam acum ca un om bidimensional se afla la jumatatea inaltimii cubului. El incepe sa se deplaseze in sus (prin spatiu, nu prin timp) pana ce va ajunge la marginea cuboidului. Acuma el se va deplasa in jos, dar in acelasi timp se va misca si  inainte prin timp. De data aceasta va dura mai mult sa ajunga in locul de unde a plecat deoarece el nu mai are o ruta directa – se deplaseaza si prin timp.

Dupa cum se vede deplasarea prin timp, incetineste deplasarea prin spatiu. Acelasi lucru e valabil si invers. Daca se mentine o pozitie fixa in spatiu si deplasarea se face doar prin timp, va dura mai putin pana la atingerea unui moment anume din timp decat atunci cand miscarea se executa in spatiu si timp. Deci miscare in spatiu iti incetineste miscarea in timp. Asta ne spune relativitatea despre timp. Dar procentajul de incetinire a timpului, in timpul miscarii prin spatiu, este foarte mic in timpul situatiilor cotidiene. Pentru a observa o diferenta notabila, e necesara o deplasare in spatiu cu o viteza egala sau cat mai apropiata de cea a luminii.

Relativitatea a fost demonstrata. Au fost puse ceasuri atomice in avioane ce se deplasau cu viteze mari. La sfarsitul zborului, ceasurile atomice au fost comparate cu cele de la sol. Au fost gasite mici diferente ce fusesera prevazute exact de ecuatiile matematice a relativitatii.

Teoria generala a relativitatii a fost publicata in 1916 si merge si mai departe. Einstein sustine ca masa curbeaza “tesatura” spatiu-timp pentru a crea iluzia gravitatii. Din nou, o analogie cu un numar minim de dimensiuni e ideala. Imaginati-va ca pe o folie de cauciuc se aseaza bile de bowling. Bilele curbeaza folia de cauciuc. Orice obiect ce se deplaseaza prin apropierea curburii, va incepe sa se miste in jurul curbei (miscare asemanatoare spiralei de la o scurgere). Ideea despre gravitatie a lui Einstein despre gravitatie este atat de simpla. Si a fost demonstrata. Einstein a facut predictii despre felul in care lumina va urma traiectorii curbate in jurul maselor mari, iar acest efect a fost masurat in timpul unei eclipse de soare.

Timpul si determinismul

Teoria relativitatii nu descrie “curgerea” timpului si totodata descrie timpul intr-o maniera aproape identica cu cea in care ne gandim la spatiu. Relativitatea unifica spatiul si timpul. Toate punctele spatiale exista simultan, dar… toate punctele din timp exista simultan? Acest lucru ar sugera ca toate evenimentele din timp sunt deja “aici” si ca nu exista vreun motiv pentru a alege ce se va intampla in viitor. Se numeste determinism, deoarece evenimentele sunt predeterminate.

Relativitatea nu elimina ideea de liber arbitru, dar nici nu o sustine.

Timpul in lumile multiple a Teoriei Mecanicii Cuantice

Pentru a intelege aceasta teorie, trebuie sa ne intoarcem la exemplul cuboidului. Fiecare eveniment temporal este reprezentat de o sectiune a cuboidului. Oamenii percep dimensiunea timpului sub forma unei succesiuni de patrate. Asemenea cadrelor dintr-un film, acestea creaza iluzia trecerii timpului.

Lumea din jurul nostru pare a fi facuta special pentru a sustine viata. Universul are proprietati exacte care duc la aparitia vietii pe Pamant. De exemplu, la inceputul Universului a existat o “batalie” intre materie si anti-materie. Particulele cu anumite proprietati cuantice, denumite de noi “materie”, au castigat lupta din motive inexplicabile. Multi fizicieni sunt de parere ca acest eveniment si altele asemanatoare nu sunt doar simple coincidente.

Martin Rees, un astronom din Anglia, ne ofera analogia unei vizite intr-un magazin de haine. Daca te-ai duce intr-un magazin de haine ce vinde o singura marime, ar fi o coincidenta destul de mare daca ai descoperi ca e exact marimea ta. Pe de alta parte nu ar fi o coincidenta gasirea unor haine de marimea ta intr-un magazin ce vinde o varietatea de haine si marimi. Sa extindem acest exemplu si in cazul Universului. E foarte improbabil ca acest Univers sa existe din cauza felului partinitor fata de stabilitatea gravitationala si aparitia unei vieti diversificate. Dar daca luam in considerare posibilitatea ca Universul ofera o gama larga de “universuri” de diferite marimi, atunci nu va mai fi asa de surprinzator faptul ca universul nostru poate sustine viata. Aceasta teorie ar putea fi reprezentata sub forma unei multitudini de cuboizi intr-un vast univers de cuboizi, fiecare dintre ei avand propriul spatiu-timp. Fiecare cuboid reprezinta un univers ce are un set diferite de legi fizice, deci ar putea fi complet diferit de restul universurilor. Ar putea exista un mare numar de universuri ce sustin viata, dar cu mici diferente. Tot asa cum intr-un magazin de haine pot exista mai multe tricouri de marimea ta, dar in culori diferite.

Din acest punct de vedere exista linii temporale diferite. Unii oameni folosesc analogia unor sine de cale ferata pentru a explica acest punct de vedere. Noi ne miscam intr-o directie pe sine, dar exista si alte sine paralele cu a noastre. Fiecare din ele e diferita intr-un fel (unele chiar au trenuri pe ele). Din acest motiv, celelalte unversuril din cadrul acestui “multi-univers” se numesc unversuri paralele.

Un multi-univers al spatiu-timpului nu e doar o teorie ce rezolva problema intrebarii “De ce e mediul nostru atat de potrivit pentru viata?”. E totodata o teorie a mecanicii cuantice.

In teoria mecanicii cuantice exista multe evenimente ce au loc din cauza unor probabilitati aleatorii. De exemplu, curentul electric e compus din electroni ce urmeaza un traseu aleatoriu ce e influentat de campurile fortelor electrice pe langa care trec. Multi fizicieni considera ca odata cu fiecare decizie cuantica luata, fiecare posibilitate are un univers separat in care e pusa in aplicare.

In aceasta teorie – numita interpretarea mecanicii cuantice a lumilor multiple – fiecare posibilitate e pusa in aplicare. Din moment ce interactiunile cuantice sunt fundamentale pentru orice reactie macroscopica, putem ajunge la concluzia ca totul se intampla intr-un univers sau in altul. Daca trebuie sa iei o decizie, sa zicem sa pleci in vacanta in Bulgaria sau in Caraibe, va exista un univers in care pleci in Caraibe si un univers in care pleci in Bulgaria. Acest lucru e problematica din punctul de vedere al liberului arbitru. Daca toate  posibilitatile sunt aplicate, atunci totul e determinat de universul in care te nasti.

Exista o variatie a acestei teorii, dar e nevoie sa ne imaginam teoria cu o dimensiune in minus. In loc sa ne imaginam universurile ca fiind cuboizi, trebuie sa ni le imaginam ca fiind dreptunghiuri. Lungimea dreptunghiului va fi timpul, iar celelalte dimensiuni vor reprezenta spatiul. Dreptunghiul nu are adancime, deci daca asezam mai multe dreptunghiuri (universuri multiple) unul peste altul, nu se va schimba nimic.

Se observa ca in toate aceste teorii, timpul are doua directii, asemenea celorlalte dimensiuni. Teoretic nu exista nimic care sa ne impiedice sa mergem in directia opusa.

De ce percepem timpul in acest fel?

Daca timpul este doar o dimensiune asemenea celorlalte, de ce o percepem atat de diferit? Aceasta e intrebarea care il preocupa pe James Hartle de la Universitatea din California, Santa Barbara, impreuna cu fizicienii Stephen Hawking, Muray Gell-Mann si Steven Weinberg. Ei cred ca trecerea timpului e doar o iluzie.

Hartle crede ca timpul unidirectional e produsul felului in care procesam informatia. Gell-Mann a dat denumirea de “sisteme de colectare si utilizare a informatiilor” tuturor fiintelor ce proceseaza timpul in acest fel. Oamenii fac parte din SCUI. Din cauza retinei bidimensionale, nu putem procesa mai multe sectiuni de cuboid – “cadre” de timp – simultan. Colectam informatii despre acest “cadru” – mediul nostru inconjurator – folosindu-ne de simturile noastre, apoi stocam aceaste informatii intr-un “registru de intrari”. Acesta nu are o capacitate de stocare nelimitata, deci suntem nevoiti sa transferam informatia in memoria noastra, altfel nu putem procesa informatiile urmatorului “cadru”. Oamenii au o memorie de scurta durata si una de lunga durata, totodata mai avem la dispozitie si informatiile permanente din cerebel (de ex.cum sa innotam).

SCUI-urile mai au in componenta si o “schema”, un model generalizat al perceptiei noastre despre mediu. Aceasta schema contine reguli generale despre modalitatile optime de actiune dintr-un anumit set de situatii. Informatiile receptionate din mediul nostru e adaugata la schema pentru a determina felul in care reactionam in anumite situatii. Decizia e constienta, dar este procesata si la nivel inconstient. Partea constienta a SCUI-urilor umane se concentreaza asupra informatiilor din “registrul de intrare”, o numim prezent. Partea inconstienta se concentreaza asupra informatiilor din memorie, o numim trecut. Acesta e motivul pentru care constientizam prezentul si ne amintim trecutul.

Traficul informational ce are loc prin “registrii” SCUI-urilor creaza iluzia “scurgerii” timpului. Dar nu timpul este cel care se “scurge”. Fiecare SCUI are propria sa viteza a traficului informational dintre registri. Aceasta corespunde diferentelor de percepere a vitezei cu care trece timpul. Mustele, de exemplu, proceseaza mai multe informatii pe secunda altfel nu ar reusi sa zboare la viteze asa de mari si nu ar putea evita obstacolele comune. Prin urmare ele percep timpul ca fiind mai lent. Mustele traiesc putin (cateva zile sau saptamani) o durata de viata scurta pentru un om. Dar musca o percepe ca fiind mult mai lunga.

Deci este posibil ca modalitatea in care procesam informatiile sa fie motivul pentru care percepem diferit trecerea timpului.

Este timpul continuu sau este ca un film?

De regula ne gandim la timp ca timp ca fiind continuu – un sir de evenimente. Dar majoritatea teoriilor din fizica definesc timpul si spatiul ca fiind opuse unei treceri continue de evenimente. Teoria M si cea a gravitatii cuantice sunt teorii stiintifice serioase (dar nedemonstrate) care sustin ca timpul si spatiul au unitati minime. Exista o teorie a mecanicii cuantice care sugereaza ca timpul este format din  particule numite crononi. Cea mai mica durata de timp teoretica posibila se numeste timp Planck si este echivalenta cu 10 la puterea -43 secunde.

Daca aceasta teorie e corecta, atunci perceptia noastra temporala ar putea fi asemenea unui film. Filmele nu sunt continue: daca le incetinim suficient de mult, constatam ca sunt un simplu set de fotografii ce sunt prezentate rapid. Procesam informatiile despre mediul nostru si obtinem o imagine asemanatoare celei dintr-un film sau dintr-un desen animat. Atunci cand sunt prezentate intr-o succesiune rapida, ne creaza iluzia unei miscari line si continue.

Este timpul asemanator cu spatiul?

Pana acum, timpul a fost vazut ca fiind o dimensiune a spatiului, iar deplasarea sa intr-o singura directie e considerata o iluzie. Dar exista niste contra-argumente ce ne indica niste diferente majore, intre timp si spatiu, ce nu pot fi explicate ca fiind iluzii.

O modalitate de a sustine ideea ca “directia timpului” e irelevanta e prin demonstrarea faptului ca toate procesele sunt identice, indiferent daca se desfasoara “inainte” sau “inapoi”. In mecanica cuantica, majoritatea interactiunilor dintre particule sunt “simetrice in timp” – nu conteaza daca sunt observate din perspectiva trecut-viitor sau viitor-trecut, ele se desfasoara identic.

Dar acest lucru nu este valabil si in cazul obiectelor macroscopice. Paharele de vin se sparg in zeci de cioburi, dar rareori vedem cioburi de pahar ce se apuca sa formeze pahare de vin. Fizicienii pot explica de ce cioburile de sticla nu formeaza pahare de vin prin postularea existentei “sagetii termodinamice a timpului”. Termidinamica e in esenta o grupare de legi. Chimistul P.W. Atkins o rezuma ca fiind:

“Exista 4 legi. Cea de a treia, Legea a Doua, a fost formulata prima; prima lege, Legea Zero, a fost formulate ultima; Prima Lege a fost cea de a doua; iar cea de a treia s-ar putea sa nu fie nici macar o lege asemenea celorlalte”.

Esenta acestei idei e ca universul tinde sa devina dezordonat. Aceasta dezordine se numeste entropie si credem ca e in continuua crestere. Nimeni nu stie de ce e in continua crestere, dar e foarte clar acest lucru din multitudinea de experimente realizate. Acesta e motivul pentru care caldura se „scurge” in zonele mai reci si niciodata nu se intampla invers. Caldura nu e nimic altceva decat particulele dintr-un sistem ce vibreaza aleatoriu, o stare dezordonata. Lucrurile reci sunt mult mai ordonate deoarece particulele ce le formeaza se misca mai greu. Acesta e motivul pentru care obiectele macroscopice au interactiuni ireversibile.

Aceasta e o diferenta clara fata de spatiu. Daca ne gandim la manifestarea spatiala a unei mese, asta nu inseamna ca un capat al ei este mai dezordonat decat celalalt, dar masa respectiva va deveni mai dezordonata in viitor, in comparatie cu momentul in care a fost facuta. De aceea este o distinctie clara intre timp si spatiu.

Este timpul reversibil?

Daca „trecerea” timpului intr-o singura directie e o iluzie, atunci ce ne opreste sa ii inversam cursul? Teoretic, nimic!

Lawrence Schulman, de la Universitatea Clarkson din New York, crede ca timpul poate fi parcurs si in sens invers. Cioburile de sticla pot deveni pahare de vin, oamenii devin mai tineri si universul devine din ce in ce mai mic. Schulman sustine ca exista asemenea zone de timp inversat sub forma de spatii in cadrul universului nostru. O simulare virtuala a aratat ca regiunile cu directii temporale diferite nu se anuleaza si nici nu interactioneaza reciproc.

O alta posibilitate e ca directia temporala a universului (din punct de vedere termodinamic) se va inversa natural odata ce istoria universului ajunge intr-un anumit punct. Acest lucru creaza o simetrie perfecta in univers. Evident ca nu exista nici o dovada care sa sustina aceste idei, dar nu exista nici impotriva lor.

Deci ce este timpul? O dimensiune asemenea spatiului? Chiar „trece” sau e doar o iluzie? Este continuu sau asemenea cadrelor unui film? Poate fi inversat sau manipulat? Nu putem da raspunsuri certe la asemenea intrebari, dar data viitoare cand va mai intreaba cineva ce este timpul, poate va ganditi la un raspuns diferit.

Autor: Menssana

Einstein si curbura Universului

Geometria Universului este o problema care i-a preocupat pe multi astronomi, matematicieni si fizicieni. Astfel, Newton a considerat Universul ca fiind infinit. Potrivit acestei viziuni insemna ca intregul Univers, Universul fizic, ar fi “ceva” infinit de mare, fara vreo margine. Daca intr-adevar lucrurile ar sta asa, nu ar mai trebui sa fim preocupati de marginile sale, deoarece le putem stabili arbitrar. Dar observatiile din ultimul timp au aratat ca galaxiile distante au viteze inconsistente cu modelul newtonian al Universului infinit.
Impasul ar putea fi depasit printr-o noua ipoteza prin care se considera ca Universul nu are forma pe care ne-o sugereaza intuitia. Ipoteza are la baza asa-numitele geometrii neeuclidiene. Dar in ce consta acestea? In geometria euclidiana, postulatul al cincilea afirma ca distanta intre doua linii paralele este constanta. Daca se accepta insa alte postulate, anume ca doua linii paralele pot fi convergente sau divergente, se pot obtine sisteme logice perfect coerente, adica geometrii neeuclidiene.

Folosind una din geometriile neeuclidiene, A. Einstein a elaborat un model al “universului finit in volum“. Argumentul folosit de el pentru a postula acest model este acela ca o linie dreapta prelungita indefinit in ceeace se numeste geometria sferica, s-ar putea intoarce eventual in locul din care a plecat. Aceasta ipoteza permite sa se presupuna ca o racheta spatiala lansata intr-o directie oarecare s-ar reintoarce, dupa un timp, la locul de plecare, venind insa din directia opusa. O linie dreapta s-ar “curba” cu o anumita raza, aceasta raza fiind tocmai masura dimensiunilor Universului.
In cadrul modelului neeuclidian nu ar exista margini, dar nici spatiu gol; intregul Univers ar putea fi umplut cu galaxii si stele si, in acelasi timp, ar exista un numar finit de galaxii si stele, intr-un volum finit. In felul acesta, geometria neeuclidiana pune la dispozitie o posibila si atragatoare cale de a explica trasaturile cunoscute ale Universului, ce pare sa fie, pe baza unor anumite consideratii, un univers finit.
Aspectul mai dificil este ca aceste tipuri speciale de geometrii neeuclidiene sunt virtual imposibil de vizualizat, deoarece suntem obisnuiti sa apreciem totul din punctul de vedere al geometriei euclidiene. De fapt, aceasta inertie umana, de repezentare euclidiana, are origini istorice. Nu cu prea multa vreme in urma, oamenii inca mai credeau ca Pamantul este plan. Daca cineva ar fi afirmat ca Pamantul este rotund, ca daca s-ar pleca dintr-un anumit punct si, mergand in line dreapta, s-ar ajunge din nou in punctul de plecare, afirmatia ar fi aparut fara sens. Toata lumea vedea ca Pamantul apare ca fiind plan si parea lipsit de sens sa sustina altfel.
Ideea sfericitatii Pamantului a fost la inceput doar in mintea unor ganditori, pentru ca mai apoi sa fie dovedita de marile descoperiri geografice, pana la imaginile luate din spatiul cosmic.
Mergand oarecum pe aceeasi cale, Einstein a postulat un Univers sferic, fara margini si avand un volum finit. Exista insa cateva deosebiri. Prima din ele consta in aceea ca vorbind despre Pamant se considera o curbura bidimensionala, in timp ce pentru Univers curbura este tridimensionala. O alta deosebire este ca pentru Pamant adevarul ideii a fost demonstrat, in timp ce pana acum nu a fost adusa vreo dovada asupra curburii Universului.
Autor: Agatha, editor http://www.descopera.org